Însă când s-a dumirit cum e cu ideea atitudinii de farsor, Brené şi-a examinat mai atent deprinderile de lucru şi a înţeles că, de fapt, până atunci crease dintr-un ungher mult prea întunecos şi greoi din adâncul ei. Scrisese deja câteva cărţi de succes, însă toate semănaseră pentru ea cu un drum de penitenţă
medieval – nimic altceva decât frică şi chin pe toată durata scrierii. Nu pusese niciodată aceste chinuri sub semnul întrebării, socotind că erau absolut fireşti. La urma urmelor, un artist serios nu-şi poate dovedi meritele decât prin intermediul unei suferinţe serioase. Ca atâţia alţi creatori înaintea ei, ajunsese să se încreadă în durere mai presus de orice.
Însă când s-a prins că ar putea să scrie cu o energie de farsor, a avut o iluminare. Şi-a dat seama că
actul scrierii în sine era într-adevăr dificil pentru ea… însă arta povestirii nu. Brené e o povestitoare captivantă şi-i place să vorbească în public. E dintr-a patra generaţie a unei familii de texani şi poate depăna o poveste ca nimeni alta. Ştia că atunci când îşi spune ideile cu voce tare acestea curg ca un fluviu. Însă când încearcă să le aştearnă pe hârtie, ele se încleştează în ea ca nişte cârcei.
Apoi şi-a dat seama că ar putea recurge la o păcăleală.
La ultima ei carte, Brené a încercat ceva nou – o mişcare extrem de vicleană, de farsor de cel mai înalt nivel. A recrutat două colege de nădejde care s-au dus cu ea la casa de pe plaja Galveston ca s-o ajute să-şi termine cartea cu un termen de predare foarte apropiat.
Le-a cerut să stea pe canapea şi să ia notiţe detaliate în timp ce ea le spunea poveşti pe tema cărţii.
După fiecare povestire, înşfăca notiţele, dădea fuga în camera alăturată, închidea uşa şi scria exact ceea ce le spusese, în timp ce ele aşteptau răbdătoare în salon. În felul acesta Brené a reuşit să capteze pe pagină tonul natural al propriei voci – cam la fel cum învăţase poeta Ruth Stone să capteze poemele când acestea treceau prin ea. După care Brené se repezea înapoi în salon şi citea cu glas tare rândurile proaspăt scrise. Colegele o ajutau să detalieze naraţiunea, cerându-i s-o explice cu noi anecdote şi istorioare, în vreme ce ele luau notiţe. Brené înşfăca din nou notiţele şi se ducea să le transcrie.
Întinzând o capcană pentru a-şi păcăli propria artă narativă, Brené şi-a dat seama cum poate să-şi prindă tigrul de coadă.
S-au auzit multe râsete şi s-au spus multe aiureli. În definitiv, vorbim de trei prietene singure într-o casă pe plajă. Au mâncat prin localuri şi au făcut excursii în golf. Au dat şi un bairam. Scenele petrecute au fost exact opusul imaginii stereotipe a artistului damnat care asudă singur-singurel în studioul din mansardă, iar Brené mi-a spus: „Am terminat cu toate astea. În viaţa mea n-o să mai scriu despre legăturile dintre oameni în timp ce eu sufăr în izolare.“ Iar noul ei truc a funcţionat de minune. Nicicând Brené n-a scris mai repede, mai bine şi cu atâta încredere.
Și atenţie, n-a scris în nici un caz o comedie! Un lucru făcut cu inima uşoară nu duce neapărat la un produs neserios. În definitiv, Brené e un sociolog renumit care studiază sentimentul ruşinii. Volumul despre care vorbeam era despre vulnerabilitate, eşec, anxietate, disperare şi rezistenţă emoţională
câştigată cu greu. Cartea care a rezultat a fost profundă şi serioasă, exact cum trebuia să fie. Doar că
Brené a petrecut de minune scriind-o, fiindcă şi-a dat seama, în cele din urmă, cum să păcălească
sistemul. Făcând asta, a avut în sfârşit acces la propria ei sursă abundentă de Mare Magie.
Aşa lucrează un farsor.
Cu uşurinţă, cu uşurinţă.
Întotdeauna cu uşurinţă.
Destinde-te
Am publicat prima povestire în 1993, în revista Esquire. Se intitula Pelerinii. Era despre o fată care lucra la o fermă din Wyoming, inspirată din propria mea experienţă de fată care lucrase la o fermă din Wyoming. Ca de obicei, am trimis povestirea la o mulţime de publicaţii, din proprie iniţiativă. Ca de obicei, toate au refuzat-o. Cu excepţia uneia.
Un tânăr asistent de redactor de la Esquire, Tony Freund, mi-a cules-o din vraful de propuneri şi a dus-o redactorului-şef, un om pe nume Terry McDonell. Tony a bănuit că povestirea ar putea să-i placă
şefului, ştiind că Terry fusese dintotdeauna fascinat de Vestul american. Într-adevăr, lui Terry i-a plăcut povestirea Pelerinii şi a achiziţionat-o, şi uite aşa am avut prima şansă ca scriitoare. Era şansa vieţii mele. Povestirea era programată să apară în numărul din noiembrie, cu Michael Jordan pe copertă, al revistei Esquire.
Totuşi, cu o lună înainte de plecarea numărului la tipar, Tony m-a sunat să-mi spună că se ivise o problemă. Un client important îşi retrăsese reclama şi, în consecinţă, revista din acea lună trebuia să fie cu câteva pagini mai scurtă decât se planificase. Trebuiau făcute sacrificii; căutau voluntari. Mi s-a dat de ales: fie îmi scurtam povestirea cu 30%, astfel încât să încapă în noul număr mai subţirel din noiembrie, fie o retrăgeam cu totul din revistă, în speranţa că-şi va găsi loc – intactă – într-un număr viitor.
„Nu-ţi pot spune ce să faci“, mi-a zis Tony. „Te înţeleg perfect dacă nu vrei să-ţi măcelăreşti munca în halul ăsta. Cred că povestea o să aibă de suferit de pe urma amputării. Poate că ar fi deci mai bine să
aştepţi câteva luni, şi apoi s-o publici întreagă. Însă mai trebuie să te avertizez că lumea revistelor e imprevizibilă. Ăsta ar putea fi un argument să baţi fierul cât e cald. Dacă şovăi acum, poate că povestirea ta n-o să fie publicată nici la paştele cailor. Terry ar putea să-şi piardă interesul pentru ea sau, cine ştie, ar putea chiar să-şi lase slujba de la Esquire şi să se mute la altă revistă – şi atunci nu vei mai avea un susţinător. Aşa că nu ştiu ce să-ţi spun. E alegerea ta.“
Aveţi idee ce înseamnă să tai 30% dintr-o povestire de zece pagini? Lucrasem la povestirea aia un an şi jumătate. La vremea când puseseră mâna pe ea cei de la Esquire era ca un granit şlefuit. Nu exista nici un cuvinţel de prisos acolo, credeam eu. Mai mult, simţeam că Pelerinii era cea mai bună chestie pe care o scrisesem vreodată şi era posibil, îmi spuneam, să nu mai scriu niciodată atât de bine. Îmi era tare scumpă, sânge din sângele meu. Nu-mi puteam închipui ce sens ar mai fi avut povestea dacă o amputam.
Mai presus de toate, demnitatea mea de artistă era jignită de însăşi ideea de a-mi mutila cea mai bună
operă doar fiindcă o mare companie de automobile îşi retrăsese reclama dintr-o revistă pentru bărbaţi.
Cum rămâne cu integritatea? Cum rămâne cu onoarea? Cum rămâne cu mândria?
Dacă nici artiştii nu menţin un standard de incoruptibilitate în această lume infamă, cine o va face?
Pe de altă parte, la naiba.
Căci să fim cinstiţi: nu era vorba de Magna Carta; era doar o povestire despre o văcăreasă şi iubitul ei.
Am înşfăcat un pix roşu şi am tăiat textul la sânge.
Devastarea produsă iniţial în naraţiune a fost şocantă. Povestea nu mai avea nici înţeles, nici logică.
Era un măcel literar – însă abia atunci a început să devină interesant. Examinând harababura aia ciopârţită, mi-a trecut prin minte că, de fapt, era o fantastică provocare creativă: oare puteam s-o repar?
Am început să suturez naraţiunea ca să-i redau cât de cât un sens. Înnădind şi însăilând propoziţiile laolaltă, mi-am dat seama că într-adevăr tăieturile transformaseră complet tonul povestirii, dar nu neapărat în rău. Noua versiune nu era nici mai bună, nici mai rea decât cea anterioară; era doar profund diferită. Părea mai scheletică şi mai compactă, dar nu respingător de austeră.
În mod firesc n-aş fi scris astfel – nici nu ştiam că puteam scrie aşa – şi această revelaţie m-a intrigat.
(Era ca unul din visele acelea în care descoperi o încăpere necunoscută în casă şi ai senzaţia exuberantă
că viaţa îţi oferă mai multe posibilităţi decât credeai.) Am fost uimită să descopăr că mă puteam juca atât de brutal cu opera mea – s-o sfârtec, s-o tai bucăţi, s-o reasamblez – şi că putea totuşi supravieţui, ba chiar înflori, în noii ei parametri.
Mi-am dat seama că nu tot ceea ce producem e sacru doar fiindcă noi credem că e sacru. Sacru este timpul pe care-l petrecem muncind la un anumit proiect şi ceea ce face timpul pentru a ne extinde imaginaţia şi ceea ce face imaginaţia extinsă pentru a ne schimba viaţa.
Cu cât mai plăcut ne petrecem timpul acela, cu atât mai luminoasă devine viaţa noastră.
