Ce anume îţi place atât de mult să faci, încât cuvintele „eşec“ şi „succes“ devin în esenţă irelevante?

Ce iubeşti chiar mai mult decât propriul ego?

Cât de aprigă e încrederea ta în această iubire?

S-ar putea să pui în discuţie ideea de încredere aprigă. S-ar putea să obiectezi împotriva ei. S-ar putea să te răzvrăteşti împotriva ei. S-ar putea să te întrebi: „de ce să mă deranjez să fac ceva dacă rezultatul ar putea fi zero?“

De obicei răspunsul soseşte însoţit de un zâmbet maliţios de farsor: „Fiindcă-i distractiv, nu-i aşa?“

Oricum ar fi, ce altceva ai putea să faci cu timpul tău aici, pe pământ – să nu faci nimic? Să nu faci chestii interesante? Să nu-ţi urmezi dragostea şi curiozitatea?

În definitiv, există totdeauna şi această alternativă. Ai liber-arbitru. Dacă viaţa creativă devine dificilă

sau nerentabilă pentru tine, te poţi opri oricând doreşti.

Dar pe bune acum: asta vrei?

Gândeşte-te o clipă: şi pe urmă?

Păşeşte cu mândrie

La o petrecere, acum vreo douăzeci de ani, am vorbit cu un tip căruia i-am uitat de mult numele, dacă l-oi fi ştiut vreodată. Uneori am impresia că bărbatul acela a apărut în viaţa mea cu unicul scop de a-mi spune o poveste care de atunci încoace n-a încetat să mă încânte şi să mă inspire.

Povestea era despre fratele lui mai mic, care dorea să devină artist. Tipul admira profund strădaniile fratelui său şi mi-a zis o anecdotă ilustrativă despre cât de curajos, creativ şi încrezător era mezinul.

Pentru scopul povestirii pe care o voi reda aici, să-i zicem fratelui mai mic „Frăţiorul“.

Frăţiorul, pictor aspirant, economisise bani şi se dusese în Franţa ca să se înconjoare cu frumuseţe şi inspiraţie. Trăia ieftin, picta zilnic, vizita muzee, făcea excursii în locuri pitoreşti, vorbea curajos cu oricine-i ieşea în cale şi îşi arăta lucrările oricui era dispus să le privească. Într-o după-amiază, la o cafenea, Frăţiorul a legat o conversaţie cu un grup de tineri încântători care, s-a văzut apoi, erau de viţă

nobilă. Tinerii şi încântătorii aristocraţi l-au plăcut pe Frăţior şi l-au invitat la o petrecere dată la sfârşitul săptămânii într-un castel de pe Valea Loarei. L-au asigurat că avea să fie cea mai fabuloasă

petrecere a anului. Participau bogătaşi, celebrităţi şi câteva capete încoronate ale Europei. Mai grozav încă, era un bal mascat şi nimeni nu avea să se zgârcească în privinţa costumului. Petrecerea nu trebuia pierdută. Costumează-te, i-au zis, şi vino cu noi!

Entuziasmat, Frăţiorul a muncit toată săptămâna la un costum despre care era convins că va fi atracţia serii. A cutreierat Parisul după materiale şi n-a scăpat din vedere nici un detaliu, nici nu şi-a temperat îndrăzneala creatoare. Apoi a închiriat o maşină şi s-a dus la castel, cam la trei ore distanţă de Paris. S-a costumat în maşină şi a urcat treptele castelului. S-a prezentat majordomului, care l-a găsit pe lista invitaţilor şi l-a poftit politicos înăuntru. Frăţiorul a intrat în sala de bal cu fruntea sus.

Moment în care şi-a realizat imediat greşeala.

Petrecerea era într-adevăr un bal mascat – noii prieteni nu-l păcăliseră –, însă, din motive de traducere, îi scăpase un amănunt: balul mascat avea o temă. Tema era „o curte medievală“.

Iar Frăţiorul se deghizase în homar.

Toţi cei din jur, crema lumii bune şi înstărite din Europa, erau înveşmântaţi în podoabe aurite şi rochii de epocă fastuoase, purtau bijuterii moştenite, scăpărând cu eleganţă în timp ce valsau pe muzica unei orchestre selecte. Iar Frăţiorul purta un costum mulat roşu, colanţi roşii, balerini roşii şi nişte cleşti uriaşi, roşii, făcuţi din burete. În plus, avea faţa vopsită în roşu. E momentul să spun aici că Frăţiorul avea peste un metru optzeci şi era destul de deşirat – iar cu antenele lungi de pe cap părea şi mai înalt.

Mai era, bineînţeles, şi singurul american din încăpere.

Preţ de o clipă lungă, îngrozitoare, a rămas în capul scărilor. A fost cât pe ce să fugă de ruşine. Fuga de ruşine părea cea mai respectabilă reacţie în situaţia dată. Dar n-a fugit. A izbutit cumva să-şi găsească

fermitatea. La urma urmelor, bătuse atât amar de drum. Muncise pe brânci pentru a-şi realiza costumul şi era mândru de el. A tras aer adânc în piept şi a păşit pe ringul de dans.

Mai târziu povestea că numai experienţa de artist aspirant i-a dat curajul şi libertatea de a fi atât de vulnerabil şi absurd. Ceva în viaţă îl învăţase deja să arate în public orice ar fi produs. În definitiv, acel costum era creaţia lui, contribuţia lui la petrecere. Era cel mai bun lucru pe care-l avea. Era tot ce avea.

Aşa că a hotărât să aibă încredere în sine, să aibă încredere în costumul lui, să aibă încredere în împrejurări.

Când a început să înainteze prin mulţimea de aristocraţi, s-a aşternut tăcerea. Dansul s-a oprit.

Orchestra a şovăit până a încetat şi ea de tot. Ceilalţi oaspeţi s-au strâns în jurul Frăţiorului. În cele din urmă, cineva l-a întrebat în ce dumnezeu se costumase.

Frăţiorul a făcut o plecăciune adâncă şi a anunţat: „Eu sunt homarul de curte.“

Au urmat râsete.

Nu derâdere – doar veselie. L-au adorat. I-au iubit dulceaţa, ciudăţenia, cleştii gigantici, fundul numai piele şi os în colanţii lucioşi de elastan. El era, printre ei, farsorul – de aceea a fost sufletul petrecerii.

Ba chiar în seara aceea Frăţiorul a ajuns să danseze cu regina Belgiei.

Aşa trebuie procedat, oameni buni!

Absolut orice am creat în viaţa mea m-a făcut să mă simt la un moment dat ca tipul care s-a prezentat la un bal elegant deghizat în homar, cu un costum făcut în acasă. Trebuie să păşeşti cu încăpăţânare în sală, fără să-ţi pese, şi trebuie să ţii capul sus. Tu ai făcut acel lucru; trebuie să-l scoţi în lume. Nu te scuza, nu explica, nu te ruşina niciodată cu el. Ţi-ai valorificat la maximum cunoştinţele şi ai lucrat cu ceea ce ai avut, în timpul pus la dispoziţie. Ai fost invitat, te-ai prezentat, pur şi simplu nu poţi face mai mult decât atât.

Poate că ceilalţi te vor da afară – dar, pe de altă parte, poate că n-o vor face. De fapt, probabil nu te vor da afară. Sala de bal e adeseori mult mai primitoare şi mai încurajatoare decât ţi-ai imagina. Ba s-ar putea ca cineva să creadă că eşti genial şi minunat. S-ar putea să dansezi cu regii.

S-ar putea la fel de bine să fii nevoit să dansezi singur într-un ungher al castelului, cu dizgraţioşii tăi cleşti mari şi roşii de burete fluturând în gol.

Şi aşa e bine. Uneori aşa se întâmplă.

Ceea ce nu trebuie sub nici o formă să faci e să întorci spatele şi să pleci. Vei pierde petrecerea şi ar fi păcat, pentru că – te rog, crede-mă – n-am bătut atât amar de drum şi n-am făcut atâtea eforturi doar ca să ratăm petrecerea în ultimul moment.

Divinitatea

Har accidental

Ultima mea istorioară vine din insula Bali – dintr-o cultură care trăieşte creativitatea cu totul altfel decât o trăim noi aici, în Occident. Povestea mi-a fost spusă de un vechi prieten şi maestru, Ketut Liyer, un vraci care cu ani în urmă m-a luat sub aripa lui ca să-mi împărtăşească ceva din înţelepciunea şi harul său.

După cum mi-a explicat Ketut, dansul balinez e una din cele mai splendide forme de artă din lume. E

rafinat, complex şi străvechi. Este şi sacru. Veacuri la rând, dansurile s-au executat ca ritualuri în temple, sub supravegherea preoţilor. Coregrafia e păzită cu grijă şi transmisă din generaţie în generaţie. Menirea acestor dansuri e de a menţine universul intact, nici mai mult, nici mai puţin. Nu s-ar putea spune că

balinezii nu iau dansul în serios.

Turismul de masă a ajuns în Bali pe la începutul anilor ’60. Străinii veniţi în vizită au fost fascinaţi imediat de dansurile sacre. Balinezii nu se sfiesc să-şi etaleze arta, aşa că i-au poftit pe turişti în temple să privească dansurile. Cereau o mică sumă pentru acest privilegiu, turiştii plăteau şi toată lumea era fericită.

Totuşi, pe măsură ce interesul turistic pentru această formă străveche de artă a crescut, templele au devenit supraaglomerate cu spectatori. Lucrurile au ajuns să fie un pic haotice. În plus, templele nu erau nici deosebit de confortabile, pentru că turiştii trebuiau să stea pe jos, unde sufereau din cauza păianjenilor, a umezelii şi a altor inconveniente. Unui suflet balinez genial i-a venit atunci grozava idee de a-i duce pe dansatori la turişti, nu invers. Oare australienilor bronzaţi nu le-ar fi fost mai bine şi mai comod să vadă dansurile lângă piscina unui loc de recreere, de exemplu, şi nu într-un templu jilav şi întunecos? În felul acesta turiştii ar fi putut să bea un cocktail, bucurându-se totodată de spectacol! Iar dansatorii ar fi putut câştiga mai mulţi bani, fiindcă ar fi existat loc pentru un public mai numeros.

Prin urmare, balinezii au început să-şi execute dansurile sacre în locurile de recreere, pentru a le oferi mai mult confort turiştilor care plăteau, şi toată lumea era fericită.

De fapt, nu toată lumea era fericită.

Vizitatorii occidentali cu principii mai înalte au fost oripilaţi. Era o pângărire a sublimului! Dansurile alea erau sacre! Arta aia era sfântă! Nu poţi executa un dans sacru pe proprietatea profană a unui hotel de pe plajă – şi cu atât mai puţin pentru bani! Era o oroare! Era prostituţie spirituală, artistică şi culturală!