Dă-mi voie s-o sugerez pe următoarea:
Munca vrea să fie înfăptuită şi vrea să fie înfăptuită cu ajutorul tău.
Martirversusfarsor
Ca să nu mai fii dependent de suferinţa creativă trebuie să respingi calea martirului şi să îmbrăţişezi calea farsorului.
Cu toţii avem în noi ceva de farsori şi cu toţii avem ceva de martiri (bun, unii dintre noi au destul de mult din martir), dar la un moment dat în itinerarul tău creativ va trebui să decizi în ce tabără vrei să fii şi, prin urmare, ce părţi din tine vrei să hrăneşti, să cultivi şi să manifeşti. Alege cu grijă. Cum spune mereu prietena mea Caroline Casey, o personalitate în lumea radioului: „Mai bine farsor decât martir.“
Întrebaţi care-i deosebirea între un martir şi un farsor?
Iată o introducere rapidă.
Energia martirului e întunecată, solemnă, machistă, ierarhică, fundamentalistă, austeră, neiertătoare şi profund rigidă.
Energia farsorului e luminoasă, alunecoasă, transsexuală, transgresivă, animistă, răzvrătită, primordială şi într-o perpetuă schimbare a formei.
Martirul spune: „Voi sacrifica totul pentru a purta acest război imposibil de câştigat, chiar dacă asta înseamnă să mor tras pe roată.“
Farsorul spune: „În regulă, savurează tu chestia asta! Eu voi fi aici într-un colţ, făcând o mică, dar înfloritoare afacere ilicită pe seama războiului tău imposibil de câştigat.“
Martirul spune: „Viaţa e durere.“
Farsorul spune: „Viaţa e interesantă.“
Martirul spune: „Sistemul e montat împotriva a tot ce-i bun şi sfânt.“
Farsorul spune: „Nu există sistem, toate-s bune şi nimic nu-i sfânt.“
Martirul spune: „Nimeni nu mă va înţelege vreodată.“
Farsorul spune: „Alege o carte la întâmplare!“
Martirul spune: „E cu neputinţă ca lumea să fie descifrată vreodată.“
Farsorul spune: „Probabil că nu… dar poate fi păcălită. “
Martirul spune: „Prin supliciul meu, adevărul va fi revelat.“
Farsorul spune: „Amice, n-am venit aici să pătimesc.“
Martirul spune: „Mai bine moartea decât dezonoarea!“
Farsorul spune: „Hai să cădem la învoială.“
Martirul sfârşeşte întotdeauna ucis, într-un morman de glorie sfărâmată, în timp ce Farsorul fuge, zburdând, să se bucure de o nouă zi.
Martirul = Sir Thomas More.
Farsorul = Bugs Bunny.
Încredere de farsor
Cred că impulsul omenesc originar spre creativitate s-a născut dintr-o energie pură de farsor. Păi bineînţeles! Creativitatea vrea să răstoarne lumea banală cu susul în jos şi s-o întoarcă pe dos, şi exact ăsta-i lucrul pe care-l face cel mai bine un farsor. Dar cândva, în ultimele secole, creativitatea a fost răpită de martiri şi de atunci încoace a rămas ostatică în lagărul suferinţei lor. Cred că această turnură a făcut arta să se simtă foarte tristă. Fără doar şi poate, i-a făcut pe mulţi artişti să se simtă foarte trişti.
E vremea să dăm creativitatea înapoi farsorilor, asta zic eu.
Farsorul e neîndoielnic o figură fermecătoare şi subversivă. Pentru mine însă, cel mai minunat lucru la un farsor abil e că are încredere. Ideea mea poate suna paradoxal, fiindcă personajul pare atât de alunecos şi dubios – însă farsorul e plin de încredere. Are încredere în sine, evident. Are încredere în şiretenia lui, în dreptul lui de-a fi aici, în abilitatea lui de-a cădea în picioare în orice situaţie. Până la un anumit punct, bineînţeles, are încredere şi în alţii (că vor fi ţintele vicleniei sale). Însă înainte de toate, farsorul are încredere în univers. Se încrede în căile haotice, anarhice, mereu fascinante ale universului –
şi din acest motiv nu suferă de anxietate excesivă. Are încredere că universul se joacă întruna şi că, mai precis, are chef să se joace cu el.
Un farsor bun ştie că, dacă azvârle zglobiu o minge în cosmos, acea minge îi va fi aruncată înapoi.
Poate îi va fi aruncată înapoi cu multă forţă, poate se va întoarce foarte deviată sau într-o explozie de rachete, ca în desenele animate, ori poate nu se va întoarce decât la jumătatea anului următor – însă în cele din urmă mingea aceea va fi aruncată înapoi. Farsorul aşteaptă întoarcerea mingii, o prinde oricum ar sosi şi apoi o azvârle iar în spaţiu, doar ca să vadă ce se întâmplă. Şi-i place să facă asta, fiindcă
farsorul (în deşteptăciunea lui) înţelege marele şi unicul adevăr cosmic pe care martirul (în seriozitatea lui) nu-l va putea pricepe niciodată: totul e doar un joc.
Un mare, năstruşnic şi minunat joc.
Ceea ce e în regulă, pentru că farsorului îi place năstruşnicia.
Năstruşnicia e mediul lui natural.
Martirul urăşte năstruşnicia. Martirul vrea să ucidă năstruşnicia. Şi făcând asta sfârşeşte prea adesea ucigându-se chiar pe sine.
O mişcare strălucită de farsor
Sunt prietenă cu Brené Brown, autoarea volumului Daring Greatly şi a altor lucrări despre vulnerabilitatea umană. Brené scrie cărţi minunate, dar nu-i vine uşor. Asudă, se zbate şi suferă pe tot parcursul procesului de scriere. Întotdeauna a păţit aşa. Însă de curând i-am expus ideea cum că viaţa creativă e pentru farsori, nu pentru martiri. O idee pe care n-o mai auzise. (Cum spune Brené: „Hei, eu vin dintr-un mediu academic adânc înrădăcinat în martiriu. De genul: «Trebuie să trudeşti şi să suferi ani de zile în singurătate ca să produci o operă pe care o vor citi patru inşi.»“)
