Poate c-o să-ţi petreci toată viaţa urmându-ţi curiozitatea, fără să ajungi în final la nici un rezultat – cu excepţia unuia. Vei avea satisfacţia de a şti că ţi-ai dedicat întreaga viaţă căutării neobosite a nobilei virtuţi care este curiozitatea.
Iar asta ar trebui să fie mai mult decât suficient pentru ca oricine să poată spune că a trăit o viaţă
bogată, splendidă.
Căutarea comorii
Unde vă poate duce vânarea curiozităţii? Să vă dau un exemplu.
V-am spus deja povestea celui mai grozav roman pe care nu l-am scris – cel despre jungla amazoniană, un roman neglijat şi care în cele din urmă a sărit din conştiinţa mea în cea a lui Ann Patchett. Cartea aceea a fost într-adevăr un proiect pasional. Ideea îmi venise într-un moment de inspiraţie şi exaltare fizică şi emoţională. Însă apoi m-am lăsat dusă de vâltoarea vieţii, n-am lucrat la carte şi ea m-a părăsit.
Aşa se întâmplă.
După ce ideea cu jungla amazoniană s-a dus pe apa sâmbetei, n-am mai avut imediat un moment de inspiraţie şi de exaltare fizică şi emoţională. Am tot aşteptat să-mi vină o idee măreaţă şi am tot dat de veste universului că sunt pregătită pentru sosirea unei idei măreţe, dar n-a sosit nici una. Nu mi s-a făcut pielea de găină, nu mi s-a zbârlit părul pe ceafă, n-am simţit fluturi în stomac. Nu s-a petrecut nici un miracol. A fost ca şi cum Sfântul Pavel ar fi mers călare până la Damasc şi, în afară de o ploicică, pe drum nu s-ar fi întâmplat nimic altceva.
Aşa e viaţa de obicei.
O vreme mi-am văzut de treburile de zi cu zi – am scris e-mailuri, am cumpărat şosete, am rezolvat mici urgenţe, am trimis felicitări. M-am îngrijit de mersul obişnuit al lucrurilor. Timpul trecea şi tot nu
mă înflăcăra nici o idee pasionantă, dar n-am intrat în panică. Am făcut în schimb ceea ce făcusem de atâtea ori înainte: n-am mai fost atentă la pasiune, mi-am îndreptat atenţia spre curiozitate.
M-am întrebat: Există ceva care te interesează chiar acum, Liz?
Ceva, orice?
Câtuşi de puţin?
Oricât de banal sau de mărunt?
S-a dovedit că exista ceva: grădinăritul.
(Ştiu, ştiu – stăpâniţi-vă entuziasmul, oameni buni! Grădinăritul! ) Mă mutasem de curând într-un orăşel din zona rurală a New Jersey-ului. Cumpărasem o casă veche care avea o curte drăguţă în spate. Acum voiam să transform curtea aceea într-o grădină.
Imboldul m-a surprins. Crescusem cu o grădină – o grădină uriaşă, de care mama se ocupa eficient –, dar nu mă interesase niciodată prea tare. Fiind un copil leneş, m-am străduit din răsputeri să nu învăţ
nimic despre grădinărit, în ciuda tuturor eforturilor mamei de a mă învăţa câte ceva. N-am iubit niciodată
pământul. În copilărie nu-mi plăcea viaţa la ţară (muncile de la fermă mi se păreau plicticoase şi dificile) şi ca adult nu le-am dus niciodată dorul. Aversiunea faţă de truda vieţii de la ţară a fost exact motivul pentru care am plecat să locuiesc la New York, precum şi ceea ce m-a împins să călătoresc – fiindcă nu voiam să fiu fermieră. Însă acum mă mutasem într-un oraş şi mai mic decât cel în care crescusem şi voiam o grădină.
Nu voiam cu disperare o grădină, să fim înţeleşi. Nu eram gata să-mi dau viaţa pentru o grădină – sau ceva asemănător. Mi se părea pur şi simplu că o grădină ar fi ceva drăguţ.
Curios lucru.
Toana asta era suficient de măruntă încât s-o ignor. De-abia dacă avea puls. Însă n-am ignorat-o.
Dimpotrivă, am urmat acel mic indiciu al curiozităţii şi am sădit câteva plante.
Făcând asta, mi-am dat seama că ştiam mai multe despre grădinărit decât credeam. Se pare că
prinsesem totuşi câte ceva în copilărie de la mama, în ciuda efortului de-a nu învăţa. Era plăcut să
descopăr aceste cunoştinţe latente. Am plantat şi alte seminţe. Am redeşteptat şi alte amintiri din copilărie. M-am gândit mai mult la mama, la bunica, la şirul lung de femei din familia mea care lucraseră
pământul. Era frumos.
Pe măsură ce trecea timpul, mi-am dat seama că-mi priveam curtea cu alţi ochi. Ceea ce cultivam nu mai arăta ca grădina mamei; începea să arate a grădina mea. De exemplu, spre deosebire de mama, care cultiva cu pricepere legume, pe mine legumele nu mă interesau aproape deloc. Eu tânjeam după cele mai strălucitoare şi mai de efect flori pe care le puteam procura. Mai mult, am descoperit că nu voiam doar să
cultiv plante; voiam şi să ştiu diverse lucruri despre ele. Mai precis, voiam să ştiu de unde provin.
Irişii care-mi înfrumuseţau curtea, de pildă – ce origine aveau? Am căutat exact un minut pe internet şi am aflat că nu proveneau din New Jersey, ci din Siria.
A fost o descoperire faină.
Apoi am făcut şi alte cercetări. Din câte se părea, liliacul de pe proprietatea mea descindea din nişte tufe asemănătoare cu cele care înfloriseră odinioară în Turcia. Şi lalelele mele erau originare din Turcia
– deşi a reieşit apoi că între lalelele sălbatice originare din Turcia şi soiurile mele domesticite şi colorate interveniseră numeroşi olandezi. Cornul era local. Forsiţia venea însă din Japonia. Glicina sosise şi ea de la mari depărtări; un căpitan englez venise cu ea în Europa din China, iar coloniştii britanici o aduseseră în Lumea Nouă – şi încă destul de recent.
Am început să verific provenienţa fiecărei plante din grădina mea. Mi-am luat notiţe cu ce aflam.
Curiozitatea mi-a sporit. Mi-am dat seama că ceea ce mă intriga nu era atât grădina mea, cât istoria botanică din spatele ei – o poveste extraordinară şi puţin ştiută despre comerţ, aventură şi intrigi globale.
Putea ieşi din asta o carte, nu-i aşa?
Oare?
Am continuat să merg pe urmele curiozităţii. Am hotărât să mă încred total în fascinaţia mea. Am hotărât să cred că toate acele informaţii botanice mă interesau dintr-un motiv serios. Aşa că au început să-mi iasă-n cale tot felul de semne şi coincidenţe, toate legate de interesul proaspăt descoperit pentru istoria botanică. Am dat peste cărţile potrivite, persoanele potrivite, oportunităţile potrivite. De exemplu: expertul de al cărui sfat aveam nevoie în legătură cu istoria muşchiului locuia – am constatat – la doar câteva minute distanţă de casa bunicului meu, în zona rurală a New Yorkului. Iar o carte veche de două
sute de ani moştenită de la străbunicul meu conţinea cheia pe care o căutam – un personaj istoric plin de viaţă, demn de a fi dezvoltat într-un roman.
