răspunsul era da. Voia cu adevărat să continue să facă lucruri. Pentru moment, nu voia decât să facă
steluţe frumoase pe bicicletele copiilor. Însă, făcând asta, ceva se vindeca în el. Ceva revenea la viaţă.
Fiindcă în clipa în care ultima bicicletă a fost decorată şi fiecare stea din cosmosul lui personal a fost vopsită cu sârguinţă la locul ei, lui Clive James i-a venit în sfârşit un gând: într-o bună zi am să scriu despre asta.
Şi din acel moment a fost liber.
Eşecul plecase; se întorsese creatorul.
Făcând altceva – şi făcând-o din toată inima – reuşise printr-un şiretlic să iasă din iadul inerţiei şi să
se întoarcă la Marea Magie.
Încredere aprigă
Actul final – şi uneori cel mai dificil – al încrederii în creativitate e să-ţi scoţi opera în lume după ce ai încheiat-o.
Încrederea despre care vorbesc aici e cea mai aprigă dintre toate tipurile de încredere. Nu e o încredere care spune: „sunt sigură că voi avea succes“ – fiindcă asta nu înseamnă încredere aprigă, ci încredere inocentă, şi vă cer să lăsaţi deoparte pentru o clipă încrederea inocentă şi să păşiţi spre ceva mult mai întăritor şi mult mai puternic. După cum am spus şi după cum ştim cu toţii în adâncul inimii, în sfera creativităţii nu există nici un fel de garanţie a succesului. Nici pentru tine, nici pentru mine, nici pentru nimeni. Nici acum, nici vreodată.
Îţi vei arăta opera în public chiar şi în aceste condiţii?
De curând am vorbit cu o femeie care mi-a spus: „Sunt gata să încep să scriu o carte, dar mi-e greu să
am încredere că universul îmi va da rezultatul pe care-l doresc.“
Ce i-aş fi putut spune? Nu-mi place să stric cheful nimănui, dar se poate ca universul să nu îi dea rezultatul pe care-l vrea ea. Fără îndoială că universul îi va da un rezultat. Persoanele spirituale vor susţine că universul îi va da rezultatul de care are nevoie – dar se poate să nu-i dea rezultatul pe care-l vrea ea.
Încrederea aprigă îţi impune să-ţi faci totuşi cunoscută opera, deoarece încrederea aprigă ştie că
rezultatul nu contează.
Rezultatul nu poate conta.
Încrederea aprigă îţi cere să crezi statornic în acest adevăr: „Eşti valoros, dragul meu, indiferent de rezultat. Vei continua să-ţi produci opera, indiferent de rezultat. Vei continua să-ţi împărtăşeşti opera, indiferent de rezultat. Te-ai născut să creezi, indiferent de rezultat. Nu-ţi vei pierde niciodată încrederea în procesul creativ, nici măcar atunci când nu înţelegi rezultatul.“
Există o întrebare celebră care figurează, pare-se, în toate cărţile de self-help scrise vreodată: ce-ai face dacă ai şti că nu poţi da greş?
Eu însă am văzut mereu lucrurile altfel. Cred că cea mai cruntă întrebare este: ce-ai face chiar dacă ştii că se poate foarte bine să dai greş?
Ce anume îţi place atât de mult să faci, încât cuvintele „eşec“ şi „succes“ devin în esenţă irelevante?
Ce iubeşti chiar mai mult decât propriul ego?
Cât de aprigă e încrederea ta în această iubire?
S-ar putea să pui în discuţie ideea de încredere aprigă. S-ar putea să obiectezi împotriva ei. S-ar putea să te răzvrăteşti împotriva ei. S-ar putea să te întrebi: „de ce să mă deranjez să fac ceva dacă rezultatul ar putea fi zero?“
De obicei răspunsul soseşte însoţit de un zâmbet maliţios de farsor: „Fiindcă-i distractiv, nu-i aşa?“
Oricum ar fi, ce altceva ai putea să faci cu timpul tău aici, pe pământ – să nu faci nimic? Să nu faci chestii interesante? Să nu-ţi urmezi dragostea şi curiozitatea?
În definitiv, există totdeauna şi această alternativă. Ai liber-arbitru. Dacă viaţa creativă devine dificilă
sau nerentabilă pentru tine, te poţi opri oricând doreşti.
Dar pe bune acum: asta vrei?
Gândeşte-te o clipă: şi pe urmă?
Păşeşte cu mândrie
La o petrecere, acum vreo douăzeci de ani, am vorbit cu un tip căruia i-am uitat de mult numele, dacă l-oi fi ştiut vreodată. Uneori am impresia că bărbatul acela a apărut în viaţa mea cu unicul scop de a-mi spune o poveste care de atunci încoace n-a încetat să mă încânte şi să mă inspire.
Povestea era despre fratele lui mai mic, care dorea să devină artist. Tipul admira profund strădaniile fratelui său şi mi-a zis o anecdotă ilustrativă despre cât de curajos, creativ şi încrezător era mezinul.
Pentru scopul povestirii pe care o voi reda aici, să-i zicem fratelui mai mic „Frăţiorul“.
Frăţiorul, pictor aspirant, economisise bani şi se dusese în Franţa ca să se înconjoare cu frumuseţe şi inspiraţie. Trăia ieftin, picta zilnic, vizita muzee, făcea excursii în locuri pitoreşti, vorbea curajos cu oricine-i ieşea în cale şi îşi arăta lucrările oricui era dispus să le privească. Într-o după-amiază, la o cafenea, Frăţiorul a legat o conversaţie cu un grup de tineri încântători care, s-a văzut apoi, erau de viţă
nobilă. Tinerii şi încântătorii aristocraţi l-au plăcut pe Frăţior şi l-au invitat la o petrecere dată la sfârşitul săptămânii într-un castel de pe Valea Loarei. L-au asigurat că avea să fie cea mai fabuloasă
petrecere a anului. Participau bogătaşi, celebrităţi şi câteva capete încoronate ale Europei. Mai grozav încă, era un bal mascat şi nimeni nu avea să se zgârcească în privinţa costumului. Petrecerea nu trebuia pierdută. Costumează-te, i-au zis, şi vino cu noi!
Entuziasmat, Frăţiorul a muncit toată săptămâna la un costum despre care era convins că va fi atracţia serii. A cutreierat Parisul după materiale şi n-a scăpat din vedere nici un detaliu, nici nu şi-a temperat îndrăzneala creatoare. Apoi a închiriat o maşină şi s-a dus la castel, cam la trei ore distanţă de Paris. S-a costumat în maşină şi a urcat treptele castelului. S-a prezentat majordomului, care l-a găsit pe lista invitaţilor şi l-a poftit politicos înăuntru. Frăţiorul a intrat în sala de bal cu fruntea sus.
Moment în care şi-a realizat imediat greşeala.
Petrecerea era într-adevăr un bal mascat – noii prieteni nu-l păcăliseră –, însă, din motive de traducere, îi scăpase un amănunt: balul mascat avea o temă. Tema era „o curte medievală“.
