Prin urmare, ori de câte ori se ridică în mine glasul dogit al nemulţumirii, spun: „Ah, dragul meu ego!
Iată-te şi pe tine, bătrâne prieten!“ La fel când sunt criticată şi observ că reacţionez cu indignare, cu supărare sau defensiv. Cel care se înfurie şi îşi încearcă puterile nu e altul decât egoul. În astfel de circumstanţe am învăţat să-mi supraveghez cu grijă emoţiile impetuoase, însă încerc să nu le iau prea tare în serios, fiindcă ştiu că cel rănit e doar egoul – niciodată sufletul. Doar egoul e cel care vrea să se răzbune ori să câştige premiul cel mare. Egoul e cel care vrea să înceapă un război pe Twitter împotriva vreunui calomniator, să se îmbufneze la vreo injurie ori să renunţe la luptă, cu indignare prezumţioasă, dacă n-am obţinut rezultatul dorit.
În astfel de momente pot readuce stabilitatea în viaţa mea întorcându-mi atenţia spre suflet. Îl întreb:
— Dar tu ce vrei, dragule?
Răspunsul e mereu acelaşi:
— mai multă uimire, te rog frumos.
Câtă vreme mă îndrept în această direcţie – spre uimire –, ştiu că mă voi simţi întotdeauna bine în sufletul meu, adică acolo unde contează. Şi, din moment ce creativitatea este şi acum pentru mine cel mai eficient mod de-a ajunge la uimire, pe ea o aleg. Aleg să blochez toate zgomotele şi distracţiile exterioare (şi interioare) şi mă întorc de fiecare dată la creativitate. Fiindcă ştiu că fără această sursă de uimire sunt pierdută. Fără ea, voi rătăci veşnic prin lume într-o stare de nemulţumire fără margini – nu voi fi decât o stafie flămândă prinsă într-un corp de carne care se degradează încetul cu încetul.
Şi mă tem că asta nu mi-e de ajuns.
Ocupă-te de altceva
Cum scapi, aşadar, de eşec şi ruşine pentru a trăi în continuare o viaţă creativă?
Înainte de toate, iartă-te pe tine însuţi. Dacă ai făcut ceva şi nu ţi-a izbutit, treci mai departe. Adu-ţi aminte că nu eşti decât un începător – chiar dacă ţi-ai exersat meşteşugul timp de cincizeci de ani. Cu toţii suntem începători şi vom muri începători. Aşa că treci mai departe. Uită de ultimul proiect şi porneşte cu inima deschisă în căutarea următorului. Pe vremea când scriam la GQ, redactorul-şef Art Cooper a citit un articol la care lucrasem cinci luni de zile (un minuţios jurnal de călătorie despre politica sârbă, care, dacă tot veni vorba, costase revista o mică avere) şi peste o oră a venit la mine cu următorul răspuns:
„Nu e bun şi nici nu va fi bun vreodată. Nu ai capacitatea de-a scrie povestea asta, se pare. Nu vreau să
mai pierzi nici un minut cu ea. Te rog să treci imediat la următoarea însărcinare.“
Cuvinte cam şocante şi tăioase, dar – mamă, Doamne – ce eficienţă!
Supusă, am trecut la altceva.
Următorul lucru, următorul lucru, următorul lucru – gândeşte-te întotdeauna la următorul lucru.
Mişcă-te, mergi mai departe.
Orice ai face, încearcă să nu zăboveşti prea mult asupra eşecurilor tale. Nu trebuie să faci autopsia propriilor catastrofe. Nu trebuie să cunoşti semnificaţia fiecărui lucru. Ţine minte: zeii creativităţii nu-s obligaţi să ne dea nici o explicaţie. Mărturiseşte-ţi dezamăgirea, accept-o aşa cum este şi treci mai departe. Taie-n bucăţi eşecul şi foloseşte-l ca momeală pentru a încerca să prinzi alt proiect. Într-o bună
zi s-ar putea ca toate să capete un înţeles – vei ştii de ce trebuia să treci prin toată tărăşenia ca să
aterizezi într-un loc mai bun. Sau poate nu vor avea niciodată un înţeles.
Asta e.
Orice-ar fi, tu treci mai departe.
Orice s-ar întâmpla, fă-ţi de lucru. (Întotdeauna mă bizui pe un sfat înţelept dat de Robert Burton, cărturar englez din secolul al XVII-lea, despre cum să supravieţuim melancoliei: „Nu fi singuratic, nu fi trândav.“) Găseşte-ţi ceva de făcut – orice. Chiar şi un alt gen de muncă creativă, numai să-ţi iei gândul de la nelinişte şi tensiune. Odată, pe când mă chinuiam cu o carte, m-am înscris la un curs de desen doar ca să deschid în mintea mea un alt tip de canal creativ. Nu prea desenez bine, dar nu conta; important era să rămân în contact la un nivel oarecare cu arta. Mă jucam cu propriile mele butoane, încercând să dau cumva de inspiraţie. În cele din urmă, după ce-am desenat destul, scrisul a început să curgă iar.
Einstein numea această tactică „joc combinatoriu“ – deschiderea unui canal mintal ocupându-te de altul. De aceea cânta deseori la vioară atunci când întâmpina dificultăţi în rezolvarea unui puzzle matematic; de obicei, după câteva ore de sonate găsea răspunsul de care avea nevoie.
Cred că, în parte, trucul jocului combinatoriu e că-ţi linişteşte egoul şi fricile coborând ştacheta. Mai demult aveam un prieten care fusese un jucător talentat de baseball, dar şi-a pierdut îndrăzneala şi n-a mai jucat atât de bine. A renunţat la baseball şi s-a apucat de fotbal, a jucat timp de un an. Nu era cel mai grozav fotbalist, însă îi plăcea şi greşelile nu-l doborau prea tare, pentru că egoul lui ştia următorul adevăr: „Hei, n-am zis niciodată că ăsta-i jocul meu.“ Conta doar că făcea ceva fizic ca să-şi revină, să-şi limpezească mintea şi să redobândească o oarecare senzaţie de dezinvoltură corporală. În orice caz, a fost amuzant. După ce un an a dat şuturi doar de dragul distracţiei, a revenit la baseball şi deodată şi-a dat seama că putea să joace din nou – mai bine şi mai uşor ca niciodată.
Cu alte cuvinte: dacă nu poţi face lucrul pe care-l vrei, ocupă-te de altceva.
Scoate câinele la plimbare, strânge gunoaiele de pe strada din faţa casei, scoate iar câinele la plimbare, fă o tartă cu piersici, ia lac de unghii în culori vii şi pictează nişte pietricele, apoi aşază-le într-
o grămăjoară. Ai putea crede că asta înseamnă tergiversare, dar – cu intenţia corectă – nu este; e mişcare.
Şi absolut orice fel de mişcare bate inerţia, fiindcă inspiraţia va fi întotdeauna atrasă de mişcare.
Aşa că flutură-ţi mâinile. Fabrică ceva. Fă ceva. Fă orice.
Atrage atenţia asupra ta printr-o activitate creativă oarecare şi – mai presus de orice – ai încredere că
dacă faci suficient de mult tărăboi, în cele din urmă inspiraţia se va reîntoarce la tine.
Vopseşte-ţi bicicleta
Scriitorul, poetul şi criticul australian Clive James este eroul unei poveşti care ilustrează perfect cum s-a păcălit el odată să-şi reia munca într-o crâncenă perioadă de ariditate creativă.
După un fiasco enorm (o piesă scrisă pentru scenele londoneze care nu numai că i-a adus rafale de critici, dar i-a şi ruinat financiar familia şi l-a costat câţiva prieteni dragi), James s-a afundat într-o mocirlă neagră de depresie şi ruşine. După ce s-a terminat cu piesa, n-a făcut decât să zacă pe canapea şi să se holbeze la pereţi, mortificat şi umilit, în timp ce soţia lui se străduia să ţină cumva familia laolaltă.
Clive nu-şi putea închipui cum îşi va aduna curajul pentru a mai scrie ceva vreodată.
Totuşi, după o lungă perioadă de depresie, fiicele lui l-au trezit în sfârşit din jalea aceea cerându-i o favoare lumească. L-au rugat să facă ceva astfel ca bicicletele lor vechi şi ponosite, luate la mâna a doua, să arate un pic mai drăguţ. Conştiincios (dar fără bucurie), James s-a supus. S-a urnit de pe canapea şi s-a apucat de treabă.
Mai întâi a vopsit cu migală bicicletele fetelor în nuanţe de roşu viu. Apoi a poleit spiţele cu un strat argintiu şi a pictat şeile cu dungi spiralate, ca bastoanele de acadea. Nu s-a oprit însă aici. Când s-a uscat vopseaua, a adăugat sute de steluţe argintii şi aurii – o întindere de constelaţii splendid detaliate – pe cadrul bicicletelor. Fetele îşi pierduseră răbdarea şi ar fi dorit ca el să termine, dar James şi-a dat seama că pur şi simplu nu se putea opri din pictatul stelelor („stele cu patru colţuri, stele cu şase colţuri şi foarte rarele stele cu opt colţuri şi puncte la capete“). Era o muncă incredibil de satisfăcătoare. Când a terminat, în sfârşit, fiicele lui au pornit pedalând pe noile lor biciclete magice, entuziasmate de efect, în timp ce marele bărbat a rămas locului întrebându-se ce dumnezeu avea să facă în continuare.
A doua zi, fiicele lui au adus acasă o fetiţă din cartier care l-a rugat pe dl James să picteze stele şi pe bicicleta ei. A pictat. A avut încredere în acea cerere. A urmat indiciul. Când a terminat, a apărut alt copil, apoi încă unul, şi încă unul. În curând se formase o coadă de copii, toţi aşteptând ca umilele lor biciclete să se transforme în obiecte de artă înstelate.
Şi aşa s-a întâmplat că unul dintre cei mai importanţi scriitori ai generaţiei şi-a petrecut câteva săptămâni stând pe aleea din faţa casei şi pictând mii şi mii de steluţe pe bicicletele tuturor copiilor din zonă. În timp ce făcea asta, a ajuns încet-încet la o descoperire. A înţeles că „eşecul are o funcţie. Te întreabă dacă vrei cu adevărat să continui să faci lucruri“. Spre surprinderea lui, James şi-a dat seama că
