Iar Frăţiorul se deghizase în homar.
Toţi cei din jur, crema lumii bune şi înstărite din Europa, erau înveşmântaţi în podoabe aurite şi rochii de epocă fastuoase, purtau bijuterii moştenite, scăpărând cu eleganţă în timp ce valsau pe muzica unei orchestre selecte. Iar Frăţiorul purta un costum mulat roşu, colanţi roşii, balerini roşii şi nişte cleşti uriaşi, roşii, făcuţi din burete. În plus, avea faţa vopsită în roşu. E momentul să spun aici că Frăţiorul avea peste un metru optzeci şi era destul de deşirat – iar cu antenele lungi de pe cap părea şi mai înalt.
Mai era, bineînţeles, şi singurul american din încăpere.
Preţ de o clipă lungă, îngrozitoare, a rămas în capul scărilor. A fost cât pe ce să fugă de ruşine. Fuga de ruşine părea cea mai respectabilă reacţie în situaţia dată. Dar n-a fugit. A izbutit cumva să-şi găsească
fermitatea. La urma urmelor, bătuse atât amar de drum. Muncise pe brânci pentru a-şi realiza costumul şi era mândru de el. A tras aer adânc în piept şi a păşit pe ringul de dans.
Mai târziu povestea că numai experienţa de artist aspirant i-a dat curajul şi libertatea de a fi atât de vulnerabil şi absurd. Ceva în viaţă îl învăţase deja să arate în public orice ar fi produs. În definitiv, acel costum era creaţia lui, contribuţia lui la petrecere. Era cel mai bun lucru pe care-l avea. Era tot ce avea.
Aşa că a hotărât să aibă încredere în sine, să aibă încredere în costumul lui, să aibă încredere în împrejurări.
Când a început să înainteze prin mulţimea de aristocraţi, s-a aşternut tăcerea. Dansul s-a oprit.
Orchestra a şovăit până a încetat şi ea de tot. Ceilalţi oaspeţi s-au strâns în jurul Frăţiorului. În cele din urmă, cineva l-a întrebat în ce dumnezeu se costumase.
Frăţiorul a făcut o plecăciune adâncă şi a anunţat: „Eu sunt homarul de curte.“
Au urmat râsete.
Nu derâdere – doar veselie. L-au adorat. I-au iubit dulceaţa, ciudăţenia, cleştii gigantici, fundul numai piele şi os în colanţii lucioşi de elastan. El era, printre ei, farsorul – de aceea a fost sufletul petrecerii.
Ba chiar în seara aceea Frăţiorul a ajuns să danseze cu regina Belgiei.
Aşa trebuie procedat, oameni buni!
Absolut orice am creat în viaţa mea m-a făcut să mă simt la un moment dat ca tipul care s-a prezentat la un bal elegant deghizat în homar, cu un costum făcut în acasă. Trebuie să păşeşti cu încăpăţânare în sală, fără să-ţi pese, şi trebuie să ţii capul sus. Tu ai făcut acel lucru; trebuie să-l scoţi în lume. Nu te scuza, nu explica, nu te ruşina niciodată cu el. Ţi-ai valorificat la maximum cunoştinţele şi ai lucrat cu ceea ce ai avut, în timpul pus la dispoziţie. Ai fost invitat, te-ai prezentat, pur şi simplu nu poţi face mai mult decât atât.
Poate că ceilalţi te vor da afară – dar, pe de altă parte, poate că n-o vor face. De fapt, probabil nu te vor da afară. Sala de bal e adeseori mult mai primitoare şi mai încurajatoare decât ţi-ai imagina. Ba s-ar putea ca cineva să creadă că eşti genial şi minunat. S-ar putea să dansezi cu regii.
S-ar putea la fel de bine să fii nevoit să dansezi singur într-un ungher al castelului, cu dizgraţioşii tăi cleşti mari şi roşii de burete fluturând în gol.
Şi aşa e bine. Uneori aşa se întâmplă.
Ceea ce nu trebuie sub nici o formă să faci e să întorci spatele şi să pleci. Vei pierde petrecerea şi ar fi păcat, pentru că – te rog, crede-mă – n-am bătut atât amar de drum şi n-am făcut atâtea eforturi doar ca să ratăm petrecerea în ultimul moment.
Divinitatea
Har accidental
Ultima mea istorioară vine din insula Bali – dintr-o cultură care trăieşte creativitatea cu totul altfel decât o trăim noi aici, în Occident. Povestea mi-a fost spusă de un vechi prieten şi maestru, Ketut Liyer, un vraci care cu ani în urmă m-a luat sub aripa lui ca să-mi împărtăşească ceva din înţelepciunea şi harul său.
După cum mi-a explicat Ketut, dansul balinez e una din cele mai splendide forme de artă din lume. E
rafinat, complex şi străvechi. Este şi sacru. Veacuri la rând, dansurile s-au executat ca ritualuri în temple, sub supravegherea preoţilor. Coregrafia e păzită cu grijă şi transmisă din generaţie în generaţie. Menirea acestor dansuri e de a menţine universul intact, nici mai mult, nici mai puţin. Nu s-ar putea spune că
balinezii nu iau dansul în serios.
Turismul de masă a ajuns în Bali pe la începutul anilor ’60. Străinii veniţi în vizită au fost fascinaţi imediat de dansurile sacre. Balinezii nu se sfiesc să-şi etaleze arta, aşa că i-au poftit pe turişti în temple să privească dansurile. Cereau o mică sumă pentru acest privilegiu, turiştii plăteau şi toată lumea era fericită.
Totuşi, pe măsură ce interesul turistic pentru această formă străveche de artă a crescut, templele au devenit supraaglomerate cu spectatori. Lucrurile au ajuns să fie un pic haotice. În plus, templele nu erau nici deosebit de confortabile, pentru că turiştii trebuiau să stea pe jos, unde sufereau din cauza păianjenilor, a umezelii şi a altor inconveniente. Unui suflet balinez genial i-a venit atunci grozava idee de a-i duce pe dansatori la turişti, nu invers. Oare australienilor bronzaţi nu le-ar fi fost mai bine şi mai comod să vadă dansurile lângă piscina unui loc de recreere, de exemplu, şi nu într-un templu jilav şi întunecos? În felul acesta turiştii ar fi putut să bea un cocktail, bucurându-se totodată de spectacol! Iar dansatorii ar fi putut câştiga mai mulţi bani, fiindcă ar fi existat loc pentru un public mai numeros.
Prin urmare, balinezii au început să-şi execute dansurile sacre în locurile de recreere, pentru a le oferi mai mult confort turiştilor care plăteau, şi toată lumea era fericită.
De fapt, nu toată lumea era fericită.
Vizitatorii occidentali cu principii mai înalte au fost oripilaţi. Era o pângărire a sublimului! Dansurile alea erau sacre! Arta aia era sfântă! Nu poţi executa un dans sacru pe proprietatea profană a unui hotel de pe plajă – şi cu atât mai puţin pentru bani! Era o oroare! Era prostituţie spirituală, artistică şi culturală!
Era un sacrilegiu!
Aceşti occidentali cu principii înalte şi-au discutat neliniştile cu preoţii din Bali, care au ascultat politicos, în ciuda faptului că rigida şi neiertătoarea noţiune de „sacrilegiu“ nu se traduce uşor în gândirea balineză. Nici distincţiile dintre „sacru“ şi „profan“ nu sunt atât de categorice ca în Vest.
Preoţilor balinezi nu le era prea clar de ce occidentalii cu principii înalte considerau că hotelurile de pe litoral ar fi profane. (Oare divinitatea nu sălăşluia şi acolo, la fel ca pretutindeni pe pământ?) Tot aşa, nu le era clar de ce prietenoşii turişti australieni în costume de baie nu trebuiau lăsaţi să privească dansurile sacre în timp ce beau cocktailuri mai tai. (Oare aceşti oameni drăguţi şi prietenoşi nu meritau să fie martorii frumuseţii?)
Însă occidentalii cu principii înalte erau evident supăraţi din cauza direcţiei luate de evenimente şi, cum prea bine se ştie, balinezilor nu le place să-şi necăjească vizitatorii, aşa că au purces la rezolvarea problemei.
Preoţii şi maeştrii de dans s-au întrunit şi au venit cu o idee inspirată – o idee inspirată de o minunată
etică a uşurinţei şi încrederii. Au hotărât să inventeze nişte dansuri noi care să nu fie sacre, iar pentru turiştii din staţiuni nu aveau să execute decât aceste dansuri, atestate ca „ne-divine“. Dansurile sacre urmau să se întoarcă în temple şi să fie rezervate exclusiv ceremoniilor religioase.
Şi exact aşa au făcut. În plus, au făcut asta cu uşurinţă, fără drame şi traume. Adaptând gesturile şi paşii vechilor dansuri sacre, au inventat nişte dansuri lipsite practic de semnificaţie şi au început să execute aceste învârteli absurde în staţiunile turistice, pe bani. Şi toată lumea era fericită, fiindcă dansatorii dansau, turiştii aveau parte de amuzament, iar preoţii câştigau ceva bani pentru temple. Mai presus de orice, occidentalii cu principii înalte se puteau relaxa, fiindcă distincţia dintre sacru şi profan fusese restabilită.
Toate erau la locul lor – în bună ordine şi definitiv.
Doar că nu erau nici în bună ordine, nici definitiv.
Deoarece nimic, niciodată, nu e nici în bună ordine, nici definitiv.
