posibil să fie iubiţi, la rândul lor, de însăşi entitatea pe care o venerează – adică de natură, de entitatea care i-a creat.
Fiindcă altminteri lucrurile n-o să funcţioneze niciodată.
Fiindcă altminteri nimeni – nici pământul, nici studenţii, nici vreunul dintre noi – nu va avea niciodată
de câştigat.
Cea mai rea iubită din lume
Inspirată de această concepţie, deseori le adresez acum tinerilor scriitori aspiranţi aceeaşi serie de întrebări.
— Vă place să scrieţi? întreb.
Bineînţeles. Cum să nu!
Apoi întreb:
— Credeţi că şi scrisul vă iubeşte pe voi?
Studenţii se uită la mine de parcă ar trebui să fiu internată.
— Bineînţeles că nu, zic ei.
Majoritatea susţin că scrisul e total indiferent faţă de ei. Iar dacă se întâmplă să simtă o relaţie reciprocă cu propria creativitate, de obicei e o relaţie profund bolnavă. În multe cazuri aceşti tineri scriitori susţin că scrisul îi urăşte făţiş. Scrisul e o bătaie de cap. Scrisul îi torturează şi se ascunde de ei.
Scrisul îi pedepseşte. Scrisul îi distruge. Scrisul le trage şuturi în fel şi chip.
Un tânăr scriitor pe care-l cunosc mi-a zis:
— Pentru mine, scrisul e ca fata aia frumoasă, dar răutăcioasă, din liceu pe care ai adorat-o întotdeauna, dar care n-a făcut decât să se joace cu tine ca să-şi atingă scopurile. În adâncul inimii tale ştii că nu-i o fată bună şi că probabil ar trebui s-o părăseşti pentru totdeauna, însă ea te ademeneşte mereu să vii înapoi. Când crezi că o să fie în sfârşit iubita ta, vine la şcoală de mână cu căpitanul echipei de fotbal, prefăcându-se că nici nu te cunoaşte. Nu-ţi rămâne decât să te încui într-o toaletă şi să plângi.
Scrisul e hain.
— Dacă aşa stau lucrurile, l-am întrebat, ce vrei să faci în viaţă?
— Vreau să fiu scriitor, a zis.
Dependenţi de suferinţă
Începeţi să vedeţi cât de sucită e treaba asta?
Nu doar scriitorii aspiranţi simt aşa. Autorii mai vârstnici, consacraţi, spun exact aceleaşi chestii sumbre despre munca lor. (De unde crezi că au învăţat tinerii scriitori?) Norman Mailer susţinea că
fiecare carte l-a mai ucis un pic. Philip Roth n-a încetat niciodată să vorbească despre torturile medievale la care l-a supus scrisul de-a lungul carierei sale pline de suferinţă. Oscar Wilde a numit existenţa artistică „o lungă, plăcută sinucidere“. (Îl ador pe Wilde, dar mi-e greu să privesc sinuciderea ca pe ceva plăcut. De fapt, mi-e greu să consider oricare dintre aceste chinuri ca pe ceva plăcut.) Şi nu doar scriitorii simt astfel. La fel e şi cu artiştii vizuali. Iată ce spune pictorul Francis Bacon:
„Sentimentele de deznădejde şi nefericire sunt mai utile pentru un artist decât sentimentul de satisfacţie, fiindcă deznădejdea şi nefericirea îţi exacerbează sensibilitatea.“ Actorii simt la fel, dansatorii simt la fel şi mai mult ca sigur muzicienii simt la fel. Rufus Wainwright a recunoscut odată că e îngrozit de ideea de
a se statornici într-o relaţie fericită, căci se teme că fără drama emoţională născută din toate poveştile disfuncţionale de dragoste va pierde accesul la „acel lac întunecat al durerii“ pe care-l socoteşte crucial pentru muzica sa.
Şi nici măcar să nu aducem vorba de poeţi.
E suficient să spunem că limbajul modern al creativităţii – de la cei mai tineri aspiranţi şi până la maeştrii săi recunoscuţi – e impregnat de durere, dezolare şi disfuncţionalitate. Nenumăraţi artişti trudesc într-o singurătate emoţională şi fizică totală – rupţi nu numai de alţi oameni, ci şi de însăşi sursa creativităţii.
Mai rău, relaţia cu munca lor e adesea violentă la nivel emoţional. Vrei să creezi ceva? Ţi se spune să-ţi deschizi o venă şi să verşi sânge. E vremea să-ţi editezi opera? Eşti învăţat să ucizi tot ce ţi-e drag.
Întreabă un scriitor cum merge cartea la care lucrează şi s-ar putea să-ţi răspundă: „În sfârşit i-am venit de hac săptămâna asta.“
Asta în cazul că a avut o săptămână bună.
O poveste cu tâlc
Una dintre cele mai interesante romanciere actuale în ascensiune din câte ştiu e o tânără deşteaptă pe nume Katie Arnold-Ratliff. Katie scrie minunat. Însă mi-a zis că timp de câţiva ani n-a putut scrie un rând din cauza cuvintelor pe care i le-a spus odată un profesor de tehnici de scriere: „Dacă nu simţi un disconfort emoţional când scrii, nu vei produce niciodată ceva de valoare.“
Acum, există un nivel la care înţeleg ceea ce-a încercat să spună, probabil, profesorul lui Katie. Poate că mesajul pe care voia să-l transmită era: „Să nu-ţi fie frică să tinzi spre limita creativităţii tale“ sau
„Nu bate niciodată în retragere în faţa disconfortului care se poate ivi uneori în timp ce lucrezi“. Mi se par nişte idei perfect legitime. Dar să sugerezi că nimeni n-a produs vreodată artă de valoare decât fiind într-o stare de suferinţă emoţională activă nu e doar neadevărat, ci şi morbid.
Însă Katie l-a crezut.
Din respect şi consideraţie faţă de profesorul ei, Katie a pus la inimă vorbele lui şi a ajuns să creadă
că dacă procesul ei creativ nu-i provoacă durere sufletească înseamnă că undeva greşeşte.
Fără sânge n-ai parte de glorie, nu-i aşa?
Katie avea însă o idee de roman care pur şi simplu o entuziasma. Cartea pe care voia s-o scrie părea atât de faină, de neobişnuită şi ciudată, încât credea că s-ar distra scriind-o. ba chiar părea atât de distractiv, încât se simţea vinovată. Fiindcă dacă era o plăcere să scrie ceva, atunci rezultatul nu putea în nici un caz să aibă vreo valoare artistică, nu?
Aşa că a amânat ani la rând scrierea romanului ei fain şi neobişnuit fiindcă nu avea încredere în legitimitatea propriei plăceri anticipate. În cele din urmă, sunt fericită să vă anunţ, a învins acest obstacol mintal şi şi-a scris în sfârşit cartea. Şi nu, n-a fost neapărat uşor de scris, dar s-a distrat de minune scriindu-l. Şi da, e un roman genial.
