şefului, ştiind că Terry fusese dintotdeauna fascinat de Vestul american. Într-adevăr, lui Terry i-a plăcut povestirea Pelerinii şi a achiziţionat-o, şi uite aşa am avut prima şansă ca scriitoare. Era şansa vieţii mele. Povestirea era programată să apară în numărul din noiembrie, cu Michael Jordan pe copertă, al revistei Esquire.

Totuşi, cu o lună înainte de plecarea numărului la tipar, Tony m-a sunat să-mi spună că se ivise o problemă. Un client important îşi retrăsese reclama şi, în consecinţă, revista din acea lună trebuia să fie cu câteva pagini mai scurtă decât se planificase. Trebuiau făcute sacrificii; căutau voluntari. Mi s-a dat de ales: fie îmi scurtam povestirea cu 30%, astfel încât să încapă în noul număr mai subţirel din noiembrie, fie o retrăgeam cu totul din revistă, în speranţa că-şi va găsi loc – intactă – într-un număr viitor.

„Nu-ţi pot spune ce să faci“, mi-a zis Tony. „Te înţeleg perfect dacă nu vrei să-ţi măcelăreşti munca în halul ăsta. Cred că povestea o să aibă de suferit de pe urma amputării. Poate că ar fi deci mai bine să

aştepţi câteva luni, şi apoi s-o publici întreagă. Însă mai trebuie să te avertizez că lumea revistelor e imprevizibilă. Ăsta ar putea fi un argument să baţi fierul cât e cald. Dacă şovăi acum, poate că povestirea ta n-o să fie publicată nici la paştele cailor. Terry ar putea să-şi piardă interesul pentru ea sau, cine ştie, ar putea chiar să-şi lase slujba de la Esquire şi să se mute la altă revistă – şi atunci nu vei mai avea un susţinător. Aşa că nu ştiu ce să-ţi spun. E alegerea ta.“

Aveţi idee ce înseamnă să tai 30% dintr-o povestire de zece pagini? Lucrasem la povestirea aia un an şi jumătate. La vremea când puseseră mâna pe ea cei de la Esquire era ca un granit şlefuit. Nu exista nici un cuvinţel de prisos acolo, credeam eu. Mai mult, simţeam că Pelerinii era cea mai bună chestie pe care o scrisesem vreodată şi era posibil, îmi spuneam, să nu mai scriu niciodată atât de bine. Îmi era tare scumpă, sânge din sângele meu. Nu-mi puteam închipui ce sens ar mai fi avut povestea dacă o amputam.

Mai presus de toate, demnitatea mea de artistă era jignită de însăşi ideea de a-mi mutila cea mai bună

operă doar fiindcă o mare companie de automobile îşi retrăsese reclama dintr-o revistă pentru bărbaţi.

Cum rămâne cu integritatea? Cum rămâne cu onoarea? Cum rămâne cu mândria?

Dacă nici artiştii nu menţin un standard de incoruptibilitate în această lume infamă, cine o va face?

Pe de altă parte, la naiba.

Căci să fim cinstiţi: nu era vorba de Magna Carta; era doar o povestire despre o văcăreasă şi iubitul ei.

Am înşfăcat un pix roşu şi am tăiat textul la sânge.

Devastarea produsă iniţial în naraţiune a fost şocantă. Povestea nu mai avea nici înţeles, nici logică.

Era un măcel literar – însă abia atunci a început să devină interesant. Examinând harababura aia ciopârţită, mi-a trecut prin minte că, de fapt, era o fantastică provocare creativă: oare puteam s-o repar?

Am început să suturez naraţiunea ca să-i redau cât de cât un sens. Înnădind şi însăilând propoziţiile laolaltă, mi-am dat seama că într-adevăr tăieturile transformaseră complet tonul povestirii, dar nu neapărat în rău. Noua versiune nu era nici mai bună, nici mai rea decât cea anterioară; era doar profund diferită. Părea mai scheletică şi mai compactă, dar nu respingător de austeră.

În mod firesc n-aş fi scris astfel – nici nu ştiam că puteam scrie aşa – şi această revelaţie m-a intrigat.

(Era ca unul din visele acelea în care descoperi o încăpere necunoscută în casă şi ai senzaţia exuberantă

că viaţa îţi oferă mai multe posibilităţi decât credeai.) Am fost uimită să descopăr că mă puteam juca atât de brutal cu opera mea – s-o sfârtec, s-o tai bucăţi, s-o reasamblez – şi că putea totuşi supravieţui, ba chiar înflori, în noii ei parametri.

Mi-am dat seama că nu tot ceea ce producem e sacru doar fiindcă noi credem că e sacru. Sacru este timpul pe care-l petrecem muncind la un anumit proiect şi ceea ce face timpul pentru a ne extinde imaginaţia şi ceea ce face imaginaţia extinsă pentru a ne schimba viaţa.

Cu cât mai plăcut ne petrecem timpul acela, cu atât mai luminoasă devine viaţa noastră.

Nu-i copilul tău

Vorbind despre propria creaţie, oamenii o numesc adesea „copilul“ lor – ceea ce e exact opusul lui a lua lucrurile cu uşurinţă.

Cu o săptămână înainte de publicarea romanului ei, o prietenă mi-a spus: „Mă simt de parcă mi-aş urca pentru prima oară copilul în autobuzul şcolii şi mă tem că au să-l ia bătăuşii peste picior.“ (Truman Capote a zis-o şi mai brutal: „Când termini o carte e ca şi cum ţi-ai scoate copilul în curte şi l-ai împuşca.“)

Oameni buni, vă rog, nu vă confundaţi opera cu un copil, da?

Acest tip de gândire nu duce decât la o durere psihică profundă. Vorbesc cât se poate de serios. Dacă

eşti convins că munca ta e copilul tău, atunci o să-ţi vină greu să tai 30% din ea într-o bună zi – şi se prea poate să fii nevoit s-o faci. De asemenea, n-o să te descurci prea bine dacă cineva îţi critică ori îţi corectează copilul, dacă îţi sugerează să te gândeşti să-l modifici complet sau dacă încearcă să-ţi cumpere ori să-ţi vândă copilul pe piaţă. Poate vei fi incapabil să-ţi lansezi opera ori s-o distribui – căci cum va supravieţui sărmanul copil lipsit de apărare dacă nu-l dădăceşti şi nu-l îngrijeşti tu?

Creaţia nu e copilul tău; eventual tu eşti copilul ei. Tot ce am scris mi-a dat viaţă. Fiecare proiect m-a maturizat în felul său. Astăzi sunt aşa cum sunt tocmai datorită lucrurilor pe care le-am făcut şi modului în care m-au transformat. Creativitatea m-a crescut şi m-a inventat ca adult – începând de la experienţa cu povestirea Pelerinii, care m-a învăţat cum să nu mă port ca un copil.

Pentru că, da, în cele din urmă am înghesuit cu chiu, cu vai o versiune prescurtată a Pelerinilor în numărul pe noiembrie 1993 din Esquire. Ca un făcut, peste câteva săptămâni Terry McDonell (susţinătorul meu) a renunţat într-adevăr la funcţia de redactor-şef al revistei. Povestirile şi articolele lăsate în urmă de el n-au văzut niciodată lumina zilei. A mea s-ar fi numărat printre ele, îngropată pe undeva, dacă n-aş fi fost dispusă să fac modificările alea.

Însă am făcut tăieturile, slavă cerului, şi povestirea a fost frumoasă şi originală datorită lor – iar eu am profitat de acea mare şansă. Pelerinii a atras atenţia agentei literare care m-a inclus în portofoliul ei şi care, de peste douăzeci de ani, îmi îndrumă cariera cu graţie şi precizie.

Privind în trecut la acea întâmplare, mă trec fiorii când mă gândesc la tot ce era cât pe ce să pierd.

Dacă aş fi fost mai mândră, undeva (probabil pe fundul sertarului de la biroul meu), astăzi, s-ar afla o povestire de zece pagini intitulată Pelerinii, pe care n-ar citi-o nimeni niciodată. Ar fi neatinsă şi pură, ca un granit şlefuit, iar eu aş fi pesemne în continuare barmaniţă.

Interesant mi se pare şi faptul că, odată ce povestirea Pelerinii a fost publicată în Esquire, nu m-am mai gândit niciodată serios la ea. N-a fost cea mai bună chestie pe care am scris-o. Nici pe departe.

Aveam încă multe de făcut, aşa că m-am ocupat de altele. La urma urmelor, Pelerinii nu era vreo relicvă

sfântă. Era doar un lucru – un lucru pe care l-am făcut şi l-am iubit, apoi l-am schimbat, l-am refăcut şi tot l-am iubit, iar apoi l-am publicat şi l-am dat deoparte, ca să fac alte lucruri.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că n-am îngăduit ca povestirea aceea să se transforme în ruina mea. Ce act de martiriu trist şi autodistrugător ar fi fost dacă mi-aş fi considerat scrierea atât de inviolabilă, încât să-i fi apărat sanctitatea chiar şi cu preţul morţii ei. Mi-am pus în schimb în funcţiune încrederea – cu flexibilitate, cu viclenie. Tocmai fiindcă am fost dispusă să iau munca mea cu uşurinţă, acea povestire n-a devenit un mormânt, ci o poartă prin care am păşit într-o viaţă nouă, minunată şi mai amplă.

Atenţie la demnitate, asta vreau să spun.

Nu e totdeauna o prietenă.

Pasiuneversuscuriozitate

V-aş putea oare îndemna să uitaţi şi de pasiune?

Probabil sunteţi surprinşi să auziţi asta de la mine, dar sunt întru câtva împotriva pasiunii. Sau cel puţin sunt împotriva predicilor despre pasiune. Nu cred că are rost să le spunem oamenilor: „E de-ajuns să-ţi urmezi pasiunea şi toate vor merge ca pe roate.“ Mi se pare o sugestie inutilă, ba chiar plină de cruzime uneori.

În primul rând, poate fi un sfat de prisos: dacă cineva ştie limpede ce pasiune are, probabil o urmează

deja şi nu trebuie să-i zică nimeni s-o facă. (De fapt cam asta e, în ultimă instanţă, definiţia unei pasiuni: un interes pe care-l urmăreşti obsesiv, aproape ca şi cum nu ai avea de ales.) Însă mulţi oameni nu ştiu exact care e pasiunea lor, poate au mai multe pasiuni sau şi le schimbă la o anumită vârstă – motiv pentru care se simt încurcaţi, blocaţi şi nesiguri.

Dacă nu ai o pasiune clară şi cineva îţi spune senin să-ţi urmezi pasiunea, cred că ai dreptul să-i arăţi persoanei respective degetul mijlociu. Fiindcă e ca şi cum ţi-ar zice că tot ce trebuie să faci pentru a slăbi e să fii suplu sau că tot ce-ţi trebuie pentru o viaţă sexuală fantastică e să fii multiorgasmic: nu-i de nici un ajutor!

În general, eu însămi sunt o persoană destul de pasionată, dar nu chiar zi de zi. Uneori habar n-am unde mi-a fugit pasiunea. Nu mă simt mereu inspirată şi nici sigură în legătură cu ce ar trebui să fac în continuare.

Dar nu stau cu mâinile-n sân aşteptând să dea pasiunea peste mine. Continui să lucrez conştiincios, fiindcă e privilegiul nostru, ca oameni, aşa cred, să facem tot felul de lucruri câtă vreme trăim şi fiindcă

mie îmi place să fac tot felul de lucruri. Înainte de toate, continui să lucrez fiindcă am încredere în creativitate. Creativitatea, cred eu, încearcă mereu să mă găsească, chiar şi atunci când eu o pierd din vedere.

Aşadar, cum găseşti inspiraţia ca să lucrezi atunci când pasiunea s-a veştejit?

Aici intră în scenă curiozitatea.

Curiozitatea de zi cu zi

Cred că secretul e curiozitatea. Curiozitatea e adevărul şi calea vieţii creative. Curiozitatea e alfa şi omega, începutul şi sfârşitul. Mai mult, curiozitatea e la îndemâna tuturor. Pasiunea poate părea intimidant de distantă câteodată – un turn în flăcări undeva departe, accesibil doar geniilor şi celor care au simţit