Intră-n scenă şi Tristram Shandy
Încearcă, de asemenea, să te înfăţişezi creativităţii tale ca şi cum tu eşti sexy – ca şi cum eşti cineva în preajma căruia merită să petreacă timp. Întotdeauna am savurat următoarea scenă din romanul Tristram Shandy, scris de Laurence Sterne, eseist, romancier şi dandy britanic din secolul al XVIII-lea. În roman, Tristram prezintă după părerea mea un remediu excelent pentru blocajul scriitorilor – se îmbracă în cele mai bune haine de gală şi se poartă ca un prinţ, atrăgând de partea lui ideile şi inspiraţia cu apariţia lui fabuloasă.
Mai precis, iată ce susţine Tristram că făcea când se simţea „molâu“ şi blocat şi când gândurile lui „se înfiripau greu şi treceau cleioase prin pană“. În loc să stea înmărmurit, holbându-se deznădăjduit la o pagină goală, sărea de pe scaun, lua un brici şi se bărbierea. („Nu ştiu cum o fi putut să scrie Homer c-o barbă atât de lungă.“) După aceea trecea la următoarea transformare minuţioasă: „Mă primenesc, îmi pun o haină mai acătării, cer să mi se aducă peruca cea nouă, îmi pun inelul cu topaz în deget, într-un cuvânt, mă înveşmântez din cap până-n picioare cât pot mai bine.“7
7. Am preluat traducerea fragmentelor (cartea a IX-a, cap. al XIII-lea) din Laurence Sterne, Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy, gentleman, trad. rom. de Mihai Miroiu şi Mihai Spăriosu, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969, pp. 593–594 (n. tr.).
Dichisit, pus la patru ace, Tristram se plimba ţanţoş prin încăpere, prezentându-se universului creativităţii cât mai atrăgător cu putinţă – arătând întocmai ca un peţitor chipeş şi ca un personaj încrezător. Un truc fermecător, dar, înainte de toate, eficient. După cum explică el: „Bărbatul nu se poate înveşmânta fără ca totdeodată să i se înveşmânteze şi gândurile şi, de se va înveşmânta ca un gentleman, toate gândurile lui i se vor înfăţişa minţii înnobilate pe potriva veşmântului.“
Vă sugerez să încercaţi acest truc acasă.
Eu însămi fac asta uneori, când mă simt mocăită şi inutilă şi când simt că creativitatea se ascunde de mine. Mă duc să mă uit în oglindă şi spun cu hotărâre: „De ce nu s-ar ascunde creativitatea de tine, Gilbert? Uită-te la tine!“
Apoi mă spăl. Îmi scot afurisitul de elastic din părul slinos. Îmi scot pijamalele îmbâcsite şi fac un duş.
Mă rad – nu pe faţă, dar pe picioare da. Mă-mbrac cu nişte haine decente. Mă spăl pe dinţi şi pe faţă. Mă
dau cu ruj – deşi eu nu mă rujez niciodată. Fac ordine în harababura de pe birou, deschid larg o fereastră,
poate aprind şi o lumânare parfumată. Ba poate mă şi parfumez! Eu nu mă dau cu parfum nici măcar când iau cina-n oraş, dar acum o fac în încercarea de a seduce creativitatea să se întoarcă la mine. (Coco Chanel: „O femeie care nu se parfumează n-are viitor.“)
Întotdeauna încerc să-mi amintesc mie însămi că am o aventură amoroasă cu creativitatea mea şi mă
străduiesc să mă prezint inspiraţiei ca o persoană cu care chiar ai vrea să ai o aventură – nu ca o tipă
care a purtat toată săptămâna prin casă treningul soţului fiindcă s-a delăsat de tot. Mă pun la punct („din cap până-n picioare“, în cuvintele lui Tristram Shandy), după care mă-ntorc la treaba mea. Funcţionează
de fiecare dată. Sincer, dacă aş avea o perucă proaspăt pudrată în genul celor din secolul al XVIII-lea, ca a lui Tristram, câteodată aş purta-o.
„Amăgeşte pân’ se-adevereşte“, asta-i şmecheria.
Sau, altfel spus, „Îmbracă-te ca pentru romanul pe care vrei să-l scrii“.
Dacă seduci Marea Magie, ea o să se-ntoarcă întotdeauna la tine – aşa cum un corb, de pildă, e atras de orice obiect sclipitor şi rotitor.
Teamă pe tocuri înalte
Odată am fost îndrăgostită de un tânăr foarte înzestrat – îl consideram un scriitor cu mult mai mult talent decât mine – care pe la douăzeci de ani a hotărât că el nici măcar n-o să încerce să devină scriitor fiindcă, zicea, niciodată nu reuşeşte să pună pe hârtie cuvintele la fel de iscusit cum vieţuiesc în mintea lui. Asta i se părea frustrant. Nu voia să păteze idealul imaculat pe care-l avea el în minte aşternând pe hârtie doar umbra lui palidă şi stângace.
În timp ce eu munceam pe rupte la povestirile mele, care-mi ieşeau stângace şi dezamăgitoare, tânărul ăsta strălucit refuza să scrie un cuvânt. Ba chiar a încercat să mă facă şi pe mine să mă ruşinez că
încercam să scriu: cum de nu mă îndurerau şi nu mă jigneau rezultatele mele groaznice? El avea un simţ
mai ascuţit al discernământului artistic, se subînţelegea. Îi rănea sufletul să se expună la imperfecţiuni –
chiar şi la cele proprii. Simţea că există o nobleţe în hotărârea lui de a nu scrie niciodată o carte dacă nu va fi o carte mare.
Spunea: „Prefer să fiu un eşec frumos decât un succes incomplet.“
Ei bine, eu nu prefer asta.
Imaginea artistului tragic care preferă să-şi abandoneze uneltele dacă nu e la înălţimea idealurilor lui de perfecţiune nu mi se pare deloc romantică. Nu consider că asta-i o cale eroică. Cred că e mult mai onorabil să rămâi în joc – chiar dacă, judecând obiectiv, joci slab – decât să te dai deoparte sub pretextul că tu eşti mai sensibil şi mai delicat. Dar ca să rămâi în joc trebuie să renunţi la fantasma perfecţiunii.
Aşa că să vorbim puţin despre perfecţiune.
Marele romancier american Robert Stone a glumit odată spunând că avea cele mai proaste două
însuşiri imaginabile pentru un scriitor: era leneş şi era perfecţionist. Şi într-adevăr, ele sunt reţeta sigură
pentru lâncezeală şi nefericire. Dacă vrei să ai o viaţă creativă mulţumitoare, e de dorit să nu-ţi cultivi nici una din aceste trăsături, crede-mă. E mai bine să-ţi cultivi exact însuşirile opuse: trebuie să înveţi să
devii un rasolist cât se poate de disciplinat.
Mai întâi trebuie să uiţi de perfecţiune. N-avem timp de perfecţiune. Oricum ar fi, perfecţiunea e irealizabilă: e un mit, o capcană şi o roată pentru hamsteri, în care alergi până-ţi dai duhul. Scriitoarea Rebecca Solnit exprimă bine ideea asta: „Atâţia dintre noi cred în perfecţiune, ceea ce distruge tot restul, fiindcă lucrul perfect nu e doar inamicul lucrului bun, e şi inamicul lucrului realist, posibil şi distractiv.“
Perfecţionismul îi împiedică pe oameni să-şi ducă la bun sfârşit opera, da – dar mai rău e că adesea îi împiedică şi să-şi înceapă opera. adesea perfecţioniştii hotărăsc dinainte că produsul lor final nu va fi niciodată satisfăcător, aşa că nici nu se mai obosesc să-ncerce să fie creativi.
Însă cea mai diabolică treabă în legătură cu perfecţionismul e că se deghizează în virtute. De exemplu, la interviurile de angajare oamenii îşi prezintă uneori perfecţionismul de parcă ar fi calitatea lor cea mai de preţ – se mândresc exact cu însuşirea care nu-i lasă să se implice deplin, cu bucurie, în viaţa lor creativă. Îşi poartă perfecţionismul ca pe o medalie de onoare, de parcă ar fi însemnul gusturilor rafinate şi al standardelor alese.
Însă eu îl văd altfel. Cred că perfecţionismul e doar o versiune elitistă, de lux a fricii. Cred că
perfecţionismul e de fapt frica împopoţonată cu pantofi excentrici şi haină de nurcă, pretinzând că e elegantă, când de fapt e doar îngrozită. Fiindcă sub poleiala sclipitoare, perfecţionismul nu e nimic altceva decât o adâncă angoasă existenţială care afirmă la nesfârşit: „Nu sunt destul de bun şi niciodată n-o să fiu destul de bun.“
Perfecţionismul e o ispită perfidă îndeosebi pentru femei, care, cred eu, îşi impun standarde de performanţă chiar mai înalte decât bărbaţii. Există multe motive pentru care vocile şi viziunile femeilor nu sunt mai bine reprezentate astăzi în domeniile creative. În parte asta se datorează vechiului şi bine cunoscutului misoginism, însă e adevărat – ba chiar prea des – şi că femeile sunt cele care de la bun început nu se arată dornice să se implice. Îşi stăvilesc ideile, îşi stăvilesc contribuţiile, îşi stăvilesc calităţile de lider şi aptitudinile. Foarte multe femei par în continuare să creadă că le e îngăduit să facă un pas în faţă dacă şi numai dacă atât ele, cât şi opera lor sunt perfecte şi la adăpost de orice critică.
În schimb, pe bărbaţi, faptul că produc şi opere departe de a fi perfecte rareori îi reţine să ia parte la dialogul cultural global. Asta în treacăt fie spus. De altfel, nu zic treaba asta ca pe o critică la adresa bărbaţilor. Dimpotrivă, îmi place această trăsătură la bărbaţi – absurda lor încredere exagerată în sine, felul în care decid cu dezinvoltură: „Ei bine, sunt calificat în proporţie de 41% pentru sarcina asta, aşa că
daţi-mi slujba!“ Da, uneori rezultatele sunt ridicole şi dezastruoase, însă alteori, ciudat lucru, funcţionează – un bărbat care nu pare pregătit, care nu pare destul de bun pentru o misiune, capătă cumva un potenţial mult mai mare imediat ce-i creşte spectaculos încrederea-n el.
