O poveste cu tâlc

Una dintre cele mai interesante romanciere actuale în ascensiune din câte ştiu e o tânără deşteaptă pe nume Katie Arnold-Ratliff. Katie scrie minunat. Însă mi-a zis că timp de câţiva ani n-a putut scrie un rând din cauza cuvintelor pe care i le-a spus odată un profesor de tehnici de scriere: „Dacă nu simţi un disconfort emoţional când scrii, nu vei produce niciodată ceva de valoare.“

Acum, există un nivel la care înţeleg ceea ce-a încercat să spună, probabil, profesorul lui Katie. Poate că mesajul pe care voia să-l transmită era: „Să nu-ţi fie frică să tinzi spre limita creativităţii tale“ sau

„Nu bate niciodată în retragere în faţa disconfortului care se poate ivi uneori în timp ce lucrezi“. Mi se par nişte idei perfect legitime. Dar să sugerezi că nimeni n-a produs vreodată artă de valoare decât fiind într-o stare de suferinţă emoţională activă nu e doar neadevărat, ci şi morbid.

Însă Katie l-a crezut.

Din respect şi consideraţie faţă de profesorul ei, Katie a pus la inimă vorbele lui şi a ajuns să creadă

că dacă procesul ei creativ nu-i provoacă durere sufletească înseamnă că undeva greşeşte.

Fără sânge n-ai parte de glorie, nu-i aşa?

Katie avea însă o idee de roman care pur şi simplu o entuziasma. Cartea pe care voia s-o scrie părea atât de faină, de neobişnuită şi ciudată, încât credea că s-ar distra scriind-o. ba chiar părea atât de distractiv, încât se simţea vinovată. Fiindcă dacă era o plăcere să scrie ceva, atunci rezultatul nu putea în nici un caz să aibă vreo valoare artistică, nu?

Aşa că a amânat ani la rând scrierea romanului ei fain şi neobişnuit fiindcă nu avea încredere în legitimitatea propriei plăceri anticipate. În cele din urmă, sunt fericită să vă anunţ, a învins acest obstacol mintal şi şi-a scris în sfârşit cartea. Şi nu, n-a fost neapărat uşor de scris, dar s-a distrat de minune scriindu-l. Şi da, e un roman genial.

Ce păcat totuşi că a pierdut toţi acei ani de creativitate inspirată – şi asta doar fiindcă i se părea că

munca n-o făcea îndeajuns de nefericită!

Mda.

Ferească Sfântul să se bucure careva de vocaţia pe care şi-a ales-o!

Durerea se învaţă

Din nefericire, povestea lui Katie nu constituie o anomalie.

Mult prea multe persoane creative au fost învăţate să fie suspicioase în privinţa plăcerii şi să se încreadă doar în zbucium. Prea mulţi artişti cred şi acum că suferinţa sufletească e singura experienţă

emoţională cu adevărat autentică. Ar fi putut culege această idee sumbră de oriunde; e o credinţă

generalizată aici, în lumea occidentală, din cauza influentei moşteniri emoţionale a sacrificiului creştin şi a romantismului german – căci ambele au acordat o pondere excesivă meritelor agoniei.

Să n-ai încredere decât în suferinţă e totuşi o cale primejdioasă. Una la mână, suferinţa are reputaţia de a omorî artiştii. Dar chiar şi dacă nu-i omoară, câteodată dependenţa de durere îi poate arunca pe artişti într-o maladie mintală atât de gravă, încât încetează complet să mai lucreze. (Magnetul meu preferat de frigider: „Am suferit destul. Când mi se ameliorează arta?“)

Poate că şi tu ai fost învăţat să te încrezi în întuneric.

Poate că ai învăţat întunericul de la persoane creative pe care le iubeşti şi le admiri. Eu aşa am păţit.

Când eram în liceu, un profesor de engleză la care ţineam mult mi-a spus odată: „Liz, eşti o scriitoare talentată, dar din păcate nu vei reuşi niciodată, fiindcă n-ai suferit destul în viaţă.“

Ce vorbe sucite!

În primul rând, ce ştie un bărbat de vârstă mijlocie despre suferinţa unei adolescente? Probabil că doar în ziua aia la prânz suferisem mai mult decât suferise el toată viaţa. Dar dincolo de asta – de când a devenit creativitatea un concurs de suferinţă?

Îl admiram pe profesorul respectiv. Închipuiţi-vă ce-ar fi fost dacă i-aş fi pus vorbele la inimă şi aş fi pornit docil într-o tenebroasă căutare byroniană a unui zbucium autentificator. Din fericire, n-am făcut-o.

Instinctul m-a împins în direcţia opusă – spre lumină, spre joc, spre un raport mai încrezător cu creativitatea. Însă eu sunt norocoasă. Alţii pornesc în acea cruciadă sumbră şi câteodată o fac dinadins.

„Toţi eroii mei muzicali erau drogaţi şi voiam să fiu la fel“, spune draga mea prietenă Rayya Elias, o compozitoare talentată care s-a luptat cu dependenţa de heroină mai bine de zece ani, timp în care a trăit în închisoare, pe drumuri şi în spitale de psihiatrie – şi a încetat complet să mai facă muzică.

Rayya nu e singura artistă care a confundat autodistrugerea cu angajamentul serios faţă de creativitate.

Saxofonistul de jazz Jackie McLean povestea că în Greenwich Village, prin anii ’50, a văzut zeci de tineri muzicieni aspiranţi apucându-se de heroină ca să-şi imite idolul, pe Charlie Parker. Fapt şi mai elocvent, McLean a văzut cu ochii lui mulţi tineri jazzişti aspiranţi pretinzând că sunt dependenţi de heroină („cu ochii pe jumătate închişi, luându-şi poza aceea pleoştită“), chiar dacă Parker însuşi îi implora pe cei din jur să nu-i imite cel mai tragic aspect. Dar poate-i mai uşor să iei heroină – sau chiar să pretinzi romantic că iei heroină – decât să te dedici din toată inima talentului tău.

Nu dependenţa te face artist. Raymond Carver, printre alţii, ştia bine acest adevăr. El însuşi era alcoolic şi n-a fost capabil să devină scriitorul care putea fi – nici măcar pe tema alcoolismului – până n-a renunţat la băutură. După cum a spus chiar el, „orice artist alcoolic e artist în ciuda alcoolismului, nu datorită lui“.

Sunt de acord. Creativitatea noastră, cred eu, creşte ca iarba de pe trotuare, prin crăpăturile dintre stările noastre patologice – nu din stările patologice înseşi. Însă o mulţime de oameni cred că lucrurile stau invers. Din acest motiv veţi întâlni frecvent artişti care se agaţă deliberat de suferinţa, dependenţele, fricile şi demonii lor. Se tem că, dacă renunţă la angoase, identitatea lor va dispărea. Să ne gândim la Rilke, care a spus nişte vorbe devenite celebre: „Dacă e să mă părăsească demonii, tare mă tem că şi

îngerii îşi vor lua zborul.“10 Rilke a fost un poet magnific şi fraza de mai sus e formulată cu eleganţă, însă

conţine o gravă denaturare emoţională. Din nefericire, am auzit această frază citată de nenumărate ori de persoane creative care-o foloseau ca pretext pentru a nu renunţa la băutură, pentru a nu consulta un terapeut, pentru a nu se mai gândi să-şi trateze depresia ori anxietatea, pentru a nu se ocupa de conduita lor sexuală inadecvată sau de problemele intime, ori pentru a refuza din principiu orice tentativă de vindecare şi evoluţie personală – fiindcă nu voiau să-şi piardă suferinţa pe care, într-un fel sau altul, o contopeau şi o confundau cu propria creativitate.

10. Afirmaţie făcută de Rilke în momentul în care a renunţat la psihoterapie (n. tr.).

Oamenii au într-adevăr o încredere ciudată în demonii lor.

Îngerii noştri mai buni

Vreau să spun aici ceva foarte clar: eu nu neg autenticitatea suferinţei – nici pe a ta, nici pe a mea, nici pe a omenirii în general. Doar că refuz pur şi simplu s-o fetişizez. Refuz, fără nici o îndoială, să caut deliberat suferinţa în numele autenticităţii artistice. Wendell Berry ne-a atras atenţia: „A-i atribui Muzei o slăbiciune deosebită pentru durere înseamnă să te apropii prea mult de a dori şi a cultiva durerea.“

Fără doar şi poate, Artistul Damnat e uneori o persoană cât se poate de reală. Nu încape îndoială că

există multe suflete creative care suferă de afecţiuni psihice grave. (Pe de altă parte, există sute de mii de bolnavi psihic care nu posedă talente artistice extraordinare, aşa că echivalarea automată a nebuniei cu geniul mi se pare o greşeală de logică.) Însă trebuie să fim atenţi la ispita Artistului Damnat, fiindcă

uneori e o persona – un rol pe care oamenii se obişnuiesc treptat să-l joace. Poate fi şi un rol seducător de pitoresc, cu un anumit farmec sumbru şi romantic. Şi aduce un beneficiu suplimentar extrem de util –

anume, permisiunea inerentă de a te comporta îngrozitor.

În definitiv, dacă eşti un Artist Damnat, ai o scuză să te porţi urât cu partenerul de viaţă, să te porţi urât cu tine, să te porţi urât cu copiii tăi, să te porţi urât cu toată lumea. Ţi se îngăduie să fii pretenţios, arogant, nepoliticos, nemilos, antisocial, grandoman, irascibil, cu toane, manipulator, iresponsabil şi/sau egoist. Poţi să bei din zori şi până-n seară şi să te baţi cât e noaptea de lungă. Dacă ai fi portar sau farmacist şi te-ai purta în halul ăsta, oamenii ţi-ar spune pe bună dreptate că eşti un măgar. Dar ca Artist Damnat te bucuri de indulgenţă, fiindcă eşti deosebit. Fiindcă eşti sensibil şi creativ. Fiindcă uneori faci chestii drăguţe.

Eu nu sunt de aceeaşi părere. Cred că poţi să trăieşti o viaţă creativă şi totodată să te străduieşti să fii în esenţă o persoană decentă. Asupra acestui aspect sunt de acord cu psihanalistul britanic Adam Phillips, care spune că „dacă arta legitimează cruzimea, atunci nu cred că merită să avem artă“.

N-am fost atrasă niciodată de icoana Artistului Damnat – nici măcar în adolescenţă, când această

figură poate părea deosebit de sexy şi seducătoare pentru fetele romantice ca mine. Nu m-a atras atunci şi nu mă atrage nici acum. Am văzut deja durere cu vârf şi-ndesat, mersi, n-am să cer singură mai multă. De asemenea, am stat suficient în preajma unor persoane bolnave psihic ca să nu sentimentalizez nebunia.

Mai mult, am trecut prin destule perioade de depresie, anxietate şi ruşine ca să ştiu că asemenea experienţe nu sunt deosebit de productive în cazul meu. Prea mare iubire sau loialitate pentru demonii mei personali nu simt, căci nu m-au slujit niciodată bine. În perioadele de durere şi instabilitate am observat că spiritul meu creativ se crispează şi se înăbuşă. Am constatat că-mi e aproape imposibil să

scriu când sunt nefericită şi că-mi e categoric imposibil să scriu ficţiune când sunt nefericită. (Cu alte

cuvinte: fie trăiesc o dramă, fie inventez una – dar nu am capacitatea de a le face pe amândouă în acelaşi timp.)

Durerea emoţională mă transformă în opusul unei persoane profunde; face ca viaţa mea să fie îngustă, superficială şi izolată. Suferinţa confiscă tot acest univers pasionant şi gigantic şi-l micşorează la dimensiunile capului meu nefericit. Când demonii mei personali preiau controlul, simt cum îngerii creativi se retrag. Aceştia îmi privesc lupta de la o distanţă sigură, dar îşi fac griji. Și devin din ce în ce mai nerăbdători. Ca şi cum mi-ar spune: „Doamnă, vă rugăm frumos – păstraţi-vă cumpătul! Mai avem încă atâtea de făcut!“