Totuşi, înainte să treacă la salvarea lumii, Robin le pune frecvent studenţilor două întrebări.

Prima întrebare e:

— Iubiţi natura?

Toate mâinile din sală se ridică.

A doua întrebare e:

— Credeţi că natura vă iubeşte şi ea pe voi?

Toate mâinile din sală se coboară.

La care Robin zice:

— Atunci avem deja o problemă.

Problema e următoarea: aceşti tineri şi zeloşi salvatori ai lumii cred sincer că pământul viu e indiferent faţă de ei. Cred că oamenii nu sunt decât nişte consumatori pasivi şi că prezenţa noastră aici, pe pământ, e o forţă distrugătoare. (Luăm, luăm, luăm şi nu oferim nimic în schimb naturii, în folosul ei.) Cred că

oamenii se află pe această planetă din pură întâmplare şi prin urmare, Pământul nu dă nici o ceapă

degerată pe noi.

Cei din vechime nu vedeau lucrurile aşa, nici nu mai trebuie s-o spunem. Strămoşii noştri acţionau întotdeauna cu sentimentul că se găseau într-o relaţie emoţională reciprocă cu mediul lor fizic. Indiferent că se simţeau răsplătiţi sau pedepsiţi de Mama Natură, erau angajaţi, cel puţin, într-o conversaţie constantă cu ea.

Robin crede că oamenii moderni au pierdut acest sentiment al conversaţiei – au pierdut conştiinţa faptului că pământul comunică cu noi în aceeaşi măsură în care comunicăm şi noi cu el. Dimpotrivă, oamenii moderni au învăţat la şcoală să creadă că natura e surdă şi oarbă la acţiunile lor – poate fiindcă

suntem convinşi că natura nu are o conştiinţă. E un construct întru câtva patologic, fiindcă neagă orice posibilitate de relaţie. (Până şi ideea unei Mame Naturi punitive e mai bună decât cea a uneia indiferente

– deoarece mânia reprezintă totuşi un tip de schimb energetic.)

Robin îşi avertizează studenţii că fără acest sentiment al relaţiei ratează ceva incredibil de important: îşi ratează potenţialul de a deveni co-creatori ai vieţii. Cum spune chiar ea: „Schimbul de iubire între pământ şi om scoate la iveală darurile creative ale amândurora. Pământul nu e indiferent faţă de noi, ci mai degrabă ne cere darurile noastre în schimbul alor sale – aceasta e natura reciprocă a vieţii şi creativităţii.“

Sau, mai simplu spus: natura oferă sămânţa; omul oferă grădina; fiecare e recunoscător pentru ajutorul celuilalt.

Robin porneşte întotdeauna din acest punct. Înainte de a-i învăţa pe studenţi cum să vindece lumea, trebuie să-i înveţe cum să-şi vindece concepţia despre propria prezenţă în lume. Trebuie să-i convingă

în primul rând că au dreptul de a fi aici. (Aroganţa apartenenţei, din nou.) Trebuie să le explice că e

posibil să fie iubiţi, la rândul lor, de însăşi entitatea pe care o venerează – adică de natură, de entitatea care i-a creat.

Fiindcă altminteri lucrurile n-o să funcţioneze niciodată.

Fiindcă altminteri nimeni – nici pământul, nici studenţii, nici vreunul dintre noi – nu va avea niciodată

de câştigat.

Cea mai rea iubită din lume

Inspirată de această concepţie, deseori le adresez acum tinerilor scriitori aspiranţi aceeaşi serie de întrebări.

— Vă place să scrieţi? întreb.

Bineînţeles. Cum să nu!

Apoi întreb:

— Credeţi că şi scrisul vă iubeşte pe voi?

Studenţii se uită la mine de parcă ar trebui să fiu internată.

— Bineînţeles că nu, zic ei.

Majoritatea susţin că scrisul e total indiferent faţă de ei. Iar dacă se întâmplă să simtă o relaţie reciprocă cu propria creativitate, de obicei e o relaţie profund bolnavă. În multe cazuri aceşti tineri scriitori susţin că scrisul îi urăşte făţiş. Scrisul e o bătaie de cap. Scrisul îi torturează şi se ascunde de ei.

Scrisul îi pedepseşte. Scrisul îi distruge. Scrisul le trage şuturi în fel şi chip.

Un tânăr scriitor pe care-l cunosc mi-a zis:

— Pentru mine, scrisul e ca fata aia frumoasă, dar răutăcioasă, din liceu pe care ai adorat-o întotdeauna, dar care n-a făcut decât să se joace cu tine ca să-şi atingă scopurile. În adâncul inimii tale ştii că nu-i o fată bună şi că probabil ar trebui s-o părăseşti pentru totdeauna, însă ea te ademeneşte mereu să vii înapoi. Când crezi că o să fie în sfârşit iubita ta, vine la şcoală de mână cu căpitanul echipei de fotbal, prefăcându-se că nici nu te cunoaşte. Nu-ţi rămâne decât să te încui într-o toaletă şi să plângi.

Scrisul e hain.

— Dacă aşa stau lucrurile, l-am întrebat, ce vrei să faci în viaţă?

— Vreau să fiu scriitor, a zis.

Dependenţi de suferinţă

Începeţi să vedeţi cât de sucită e treaba asta?

Nu doar scriitorii aspiranţi simt aşa. Autorii mai vârstnici, consacraţi, spun exact aceleaşi chestii sumbre despre munca lor. (De unde crezi că au învăţat tinerii scriitori?) Norman Mailer susţinea că

fiecare carte l-a mai ucis un pic. Philip Roth n-a încetat niciodată să vorbească despre torturile medievale la care l-a supus scrisul de-a lungul carierei sale pline de suferinţă. Oscar Wilde a numit existenţa artistică „o lungă, plăcută sinucidere“. (Îl ador pe Wilde, dar mi-e greu să privesc sinuciderea ca pe ceva plăcut. De fapt, mi-e greu să consider oricare dintre aceste chinuri ca pe ceva plăcut.) Şi nu doar scriitorii simt astfel. La fel e şi cu artiştii vizuali. Iată ce spune pictorul Francis Bacon:

„Sentimentele de deznădejde şi nefericire sunt mai utile pentru un artist decât sentimentul de satisfacţie, fiindcă deznădejdea şi nefericirea îţi exacerbează sensibilitatea.“ Actorii simt la fel, dansatorii simt la fel şi mai mult ca sigur muzicienii simt la fel. Rufus Wainwright a recunoscut odată că e îngrozit de ideea de

a se statornici într-o relaţie fericită, căci se teme că fără drama emoţională născută din toate poveştile disfuncţionale de dragoste va pierde accesul la „acel lac întunecat al durerii“ pe care-l socoteşte crucial pentru muzica sa.

Şi nici măcar să nu aducem vorba de poeţi.

E suficient să spunem că limbajul modern al creativităţii – de la cei mai tineri aspiranţi şi până la maeştrii săi recunoscuţi – e impregnat de durere, dezolare şi disfuncţionalitate. Nenumăraţi artişti trudesc într-o singurătate emoţională şi fizică totală – rupţi nu numai de alţi oameni, ci şi de însăşi sursa creativităţii.

Mai rău, relaţia cu munca lor e adesea violentă la nivel emoţional. Vrei să creezi ceva? Ţi se spune să-ţi deschizi o venă şi să verşi sânge. E vremea să-ţi editezi opera? Eşti învăţat să ucizi tot ce ţi-e drag.

Întreabă un scriitor cum merge cartea la care lucrează şi s-ar putea să-ţi răspundă: „În sfârşit i-am venit de hac săptămâna asta.“

Asta în cazul că a avut o săptămână bună.