demisionează de la serviciu ca să scrie un roman. Iată de ce reacţionez mereu dezaprobator când îmi spune cineva că plănuieşte să scape de datorii vânzând primul său scenariu.
Scrie romanul ăla, da! Încearcă neapărat să vinzi scenariul! Sper din toată inima să dea norocul peste tine şi să te acopere cu belşug. Dar te implor, nu te baza pe profit – din simplul motiv că asemenea profituri sunt extrem de rare şi rişti să-ţi omori creativitatea supunând-o unui ultimatum atât de dur.
Întotdeauna poţi să-ţi vezi de arta ta în paralel cu slujba din care-ţi câştigi pâinea. Asta am făcut cât timp am scris primele trei cărţi – şi dacă n-ar fi venit succesul acela nebunesc cu Mănâncă, roagă-te, iubeşte, asta aş face şi acum. Asta făcea Toni Morrison când se trezea la cinci dimineaţa ca să lucreze la romanele ei înainte de-a păşi într-o nouă zi din cariera ei în viaţa reală. Asta făcea J.K. Rowling pe vremea când era o mamă singură ajunsă la sapă de lemn, zbătându-se deopotrivă s-o scoată la capăt şi să
scrie în continuare. Asta făcea prietena mea Ann Patchett pe când lucra ca ospătăriţă la TGI Fridays şi scria în ceasurile libere. Asta ştiu că face un cuplu cu un program foarte aglomerat – amândoi ilustratori, amândoi angajaţi cu normă întreagă – când, dimineaţă de dimineaţă, se trezesc cu o oră înaintea copiilor, se aşază unul în faţa celuilalt în mica lor cameră de lucru şi desenează.
Oamenii nu fac lucruri de-astea fiindcă au timp şi energie în plus de cheltuit; ci fiindcă pentru ei creativitatea contează atât de mult, încât sunt dispuşi la tot felul de sacrificii pentru ea.
Dacă nu cumva te tragi din moşieri cu domenii întinse, cam asta trebuie să faci, la fel ca toată lumea.
Vopseşte-ţi boul
În istoria omenirii, majoritatea artiştilor au creat pe furate, rupându-şi fărâme de timp de la alte activităţi – şi pe deasupra folosind deseori materiale şterpelite sau aruncate de alţii. (Poetul irlandez Patrick Kavanagh spune asta în câteva versuri minunate: „Ia uite acolo / O splendoare de creaţie / Făcută
de un om / Din resturi de prisos.“)
Odată, în India, am întâlnit un bărbat fără nici o avuţie în afară de un bou. Coarnele boului erau foarte frumoase. Iar ca să-şi cinstească animalul, bărbatul vopsise unul din coarne într-un roz aprins şi pe celălalt în turcoaz. Apoi a lipit clopoţei în vârful fiecăruia, astfel încât, atunci când boul îşi clătina capul, scânteietoarele lui coarne roz şi albastru zornăiau vesel.
Acest om muncitor, dar sărac avea o singură posesiune de valoare, însă o înfrumuseţase cât putuse el de mult, folosind toate materialele de care reuşise să facă rost – un pic de vopsea, un strop de lipici şi nişte clopoţei. Drept răsplată pentru creativitatea sa, avea acum boul cu cea mai interesantă înfăţişare din oraş. De ce? Uite-aşa. Fiindcă un bou împodobit e mai bun decât un bou neîmpodobit, evident! (După
cum o dovedeşte faptul că, unsprezece ani mai târziu, singurul animal pe care mi-l amintesc desluşit din vizita mea în acel sătuc indian e boul ăsta împodobit într-un mod inedit.) Este acesta mediul ideal în care să creezi – să fii nevoit să scoţi artă din „resturi de prisos“ în frânturi de timp furat? Nu chiar. Sau poate că e bine şi-aşa . Poate că nu contează, fiindcă aşa s-au făcut lucrurile dintotdeauna. Majoritatea oamenilor n-au avut niciodată destul timp şi n-au avut niciodată destule resurse
şi n-au avut niciodată destulă susţinere, sponsorizare sau recompense… şi totuşi continuă să creeze.
Perseverează fiindcă le pasă. Perseverează fiindcă se simt chemaţi să fie creatori, prin orice mijloace.
Banii ajută, fără-ndoială. Însă dacă banii ar fi singurul lucru de care ar avea nevoie oamenii ca să ducă
o viaţă creativă, atunci marii bogătaşi ar fi cei mai inventivi, productivi şi originali gânditori, şi e clar că
nu sunt. Ingredientele esenţiale ale creativităţii rămân exact aceleaşi pentru toată lumea: curaj, încântare, permisiune, perseverenţă, încredere – iar aceste elemente sunt universal accesibile. Ceea ce nu înseamnă
că viaţa creativă e întotdeauna uşoară; înseamnă pur şi simplu că viaţa creativă e întotdeauna posibilă.
Odată am citit o scrisoare sfâşietoare pe care Herman Melville i-a trimis-o bunului său prieten Nathaniel Hawthorne, văitându-se că nu reuşea să-şi găsească timp să lucreze la cartea cu balena aia, fiindcă „era târât încoace şi-ncolo de tot felul de împrejurări“. Melville spunea că tânjeşte după un interval de timp mare, larg deschis, în care să creeze (el numea asta „dispoziţia calmă, de tihnă, de linişte absolută în care s-ar cuveni să compună întotdeauna cineva“), însă pur şi simplu nu-şi permitea acest lux.
Era falit, era stresat şi nu reuşea deloc să-şi găsească răstimpul necesar pentru a scrie în pace.
Nu ştiu vreun artist (de succes sau fără succes, amator sau profesionist) care să nu tânjească după un astfel de răgaz. Nu ştiu vreun suflet creator care să nu viseze la zile calme, tihnite, cu linişte absolută în care să lucreze fără întrerupere. Se pare totuşi că, dintr-un motiv sau altul, nimeni nu reuşeşte să-şi împlinească vreodată acest vis. Sau, dacă şi-l împlineşte (de pildă datorită unei burse, generozităţii unui prieten sau unui stagiu artistic), e vorba doar de o idilă trecătoare – după care viaţa inevitabil dă buzna înapoi. Chiar şi cele mai de succes persoane pe care le cunosc se plâng că n-au parcă niciodată tot timpul necesar pentru a se angaja în explorări visătoare, tihnite şi creative. Cerinţele realităţii bat mereu la uşă
şi le tulbură liniştea. Poate că pe altă planetă, poate în altă viaţă există un asemenea mediu de lucru edenic, însă aici, pe Pământ, arareori întâlneşti aşa ceva.
Melville, de pildă, n-a avut niciodată parte de un astfel de mediu.
Şi până la urmă tot a reuşit să scrie Moby Dick.
Începe o aventură amoroasă
De ce se încăpăţânează unii oameni să creeze chiar şi când asta e dificil, neconvenabil şi adesea nerentabil din punct de vedere financiar?
Se încăpăţânează fiindcă sunt îndrăgostiţi.
Se încăpăţânează fiindcă... li s-au aprins călcâiele după vocaţia lor.
Şi acum să vă explic ce vreau să spun prin li s-au aprins călcâiele.
Aţi observat că oamenii care au o relaţie extraconjugală izbutesc parcă mereu să-şi găsească timp să
se-ntâlnească pentru o partidă de sex sălbatic ilicit? Nu pare să conteze că au serviciu cu normă întreagă
şi familie de întreţinut acasă; cumva tot izbutesc să găsească timp ca să se furişeze şi să-şi vadă iubitul –
indiferent de greutăţi, riscuri sau costuri. Chiar dacă nu reuşesc să stea împreună decât un sfert de oră, pitiţi în casa scării, o să folosească timpul din plin şi o să se mângâie ca nebunii. (La urma urmei, faptul că n-au decât cincisprezece minute la dispoziţie face ca totul să fie şi mai fierbinte.) Când au o aventură, pe oameni nu-i deranjează să-şi piardă din orele de somn ori să sară peste mese.
Sunt dispuşi la orice sacrificiu şi spulberă toate obstacolele din cale ca să fie singuri cu obiectul devoţiunii şi obsesiei lor – fiindcă el contează pentru ei.
Îndrăgosteşte-te exact la fel de creativitatea ta şi aşteaptă să vezi ce se-ntâmplă.
Încetează să-ţi mai tratezi creativitatea ca pe un mariaj obosit, vechi şi nefericit (o corvoadă, o pacoste) şi începe s-o priveşti cu ochiul proaspăt al unui iubit pasional. Chiar dacă nu ai la dispoziţie decât cincisprezece minute pe zi pe care să le petreci în casa scării singur cu creativitatea, acceptă-le.
Ascunde-te în casa scării şi mângâie-ţi arta! (Poţi face multe în cincisprezece minute, întreabă orice adolescent care are întâlniri pe ascuns şi o să-ţi confirme.) Furişează-te şi trăieşte o aventură cu cea mai creativă parte din tine. Minte-i pe toţi când te-ntreabă unde te duci în pauza de prânz. Spune-le că ai de făcut o deplasare în interes de serviciu când te retragi în secret ca să pictezi, să scrii poezii sau să
întocmeşti planuri pentru viitoarea ta crescătorie de ciuperci organice. Orice ai pune la cale, ascunde-ţi planul de rude şi de prieteni. Pleacă tiptil de lângă toţi cei de la petrecere şi du-te să dansezi singur cu ideile pe întuneric. Trezeşte-te în toiul nopţii ca să fii singur cu inspiraţia ta, în momentele în care nu te vede nimeni. N-ai nevoie de somn în clipa asta; poţi renunţa la el.
La ce altceva mai eşti dispus să renunţi ca să fii singur cu ceea ce iubeşti?
Nu considera toate astea o povară; consideră-le sexy.
