Farsorul spune: „În regulă, savurează tu chestia asta! Eu voi fi aici într-un colţ, făcând o mică, dar înfloritoare afacere ilicită pe seama războiului tău imposibil de câştigat.“

Martirul spune: „Viaţa e durere.“

Farsorul spune: „Viaţa e interesantă.“

Martirul spune: „Sistemul e montat împotriva a tot ce-i bun şi sfânt.“

Farsorul spune: „Nu există sistem, toate-s bune şi nimic nu-i sfânt.“

Martirul spune: „Nimeni nu mă va înţelege vreodată.“

Farsorul spune: „Alege o carte la întâmplare!“

Martirul spune: „E cu neputinţă ca lumea să fie descifrată vreodată.“

Farsorul spune: „Probabil că nu… dar poate fi păcălită. “

Martirul spune: „Prin supliciul meu, adevărul va fi revelat.“

Farsorul spune: „Amice, n-am venit aici să pătimesc.“

Martirul spune: „Mai bine moartea decât dezonoarea!“

Farsorul spune: „Hai să cădem la învoială.“

Martirul sfârşeşte întotdeauna ucis, într-un morman de glorie sfărâmată, în timp ce Farsorul fuge, zburdând, să se bucure de o nouă zi.

Martirul = Sir Thomas More.

Farsorul = Bugs Bunny.

Încredere de farsor

Cred că impulsul omenesc originar spre creativitate s-a născut dintr-o energie pură de farsor. Păi bineînţeles! Creativitatea vrea să răstoarne lumea banală cu susul în jos şi s-o întoarcă pe dos, şi exact ăsta-i lucrul pe care-l face cel mai bine un farsor. Dar cândva, în ultimele secole, creativitatea a fost răpită de martiri şi de atunci încoace a rămas ostatică în lagărul suferinţei lor. Cred că această turnură a făcut arta să se simtă foarte tristă. Fără doar şi poate, i-a făcut pe mulţi artişti să se simtă foarte trişti.

E vremea să dăm creativitatea înapoi farsorilor, asta zic eu.

Farsorul e neîndoielnic o figură fermecătoare şi subversivă. Pentru mine însă, cel mai minunat lucru la un farsor abil e că are încredere. Ideea mea poate suna paradoxal, fiindcă personajul pare atât de alunecos şi dubios – însă farsorul e plin de încredere. Are încredere în sine, evident. Are încredere în şiretenia lui, în dreptul lui de-a fi aici, în abilitatea lui de-a cădea în picioare în orice situaţie. Până la un anumit punct, bineînţeles, are încredere şi în alţii (că vor fi ţintele vicleniei sale). Însă înainte de toate, farsorul are încredere în univers. Se încrede în căile haotice, anarhice, mereu fascinante ale universului –

şi din acest motiv nu suferă de anxietate excesivă. Are încredere că universul se joacă întruna şi că, mai precis, are chef să se joace cu el.

Un farsor bun ştie că, dacă azvârle zglobiu o minge în cosmos, acea minge îi va fi aruncată înapoi.

Poate îi va fi aruncată înapoi cu multă forţă, poate se va întoarce foarte deviată sau într-o explozie de rachete, ca în desenele animate, ori poate nu se va întoarce decât la jumătatea anului următor – însă în cele din urmă mingea aceea va fi aruncată înapoi. Farsorul aşteaptă întoarcerea mingii, o prinde oricum ar sosi şi apoi o azvârle iar în spaţiu, doar ca să vadă ce se întâmplă. Şi-i place să facă asta, fiindcă

farsorul (în deşteptăciunea lui) înţelege marele şi unicul adevăr cosmic pe care martirul (în seriozitatea lui) nu-l va putea pricepe niciodată: totul e doar un joc.

Un mare, năstruşnic şi minunat joc.

Ceea ce e în regulă, pentru că farsorului îi place năstruşnicia.

Năstruşnicia e mediul lui natural.

Martirul urăşte năstruşnicia. Martirul vrea să ucidă năstruşnicia. Şi făcând asta sfârşeşte prea adesea ucigându-se chiar pe sine.

O mişcare strălucită de farsor

Sunt prietenă cu Brené Brown, autoarea volumului Daring Greatly şi a altor lucrări despre vulnerabilitatea umană. Brené scrie cărţi minunate, dar nu-i vine uşor. Asudă, se zbate şi suferă pe tot parcursul procesului de scriere. Întotdeauna a păţit aşa. Însă de curând i-am expus ideea cum că viaţa creativă e pentru farsori, nu pentru martiri. O idee pe care n-o mai auzise. (Cum spune Brené: „Hei, eu vin dintr-un mediu academic adânc înrădăcinat în martiriu. De genul: «Trebuie să trudeşti şi să suferi ani de zile în singurătate ca să produci o operă pe care o vor citi patru inşi.»“)

Însă când s-a dumirit cum e cu ideea atitudinii de farsor, Brené şi-a examinat mai atent deprinderile de lucru şi a înţeles că, de fapt, până atunci crease dintr-un ungher mult prea întunecos şi greoi din adâncul ei. Scrisese deja câteva cărţi de succes, însă toate semănaseră pentru ea cu un drum de penitenţă

medieval – nimic altceva decât frică şi chin pe toată durata scrierii. Nu pusese niciodată aceste chinuri sub semnul întrebării, socotind că erau absolut fireşti. La urma urmelor, un artist serios nu-şi poate dovedi meritele decât prin intermediul unei suferinţe serioase. Ca atâţia alţi creatori înaintea ei, ajunsese să se încreadă în durere mai presus de orice.

Însă când s-a prins că ar putea să scrie cu o energie de farsor, a avut o iluminare. Şi-a dat seama că

actul scrierii în sine era într-adevăr dificil pentru ea… însă arta povestirii nu. Brené e o povestitoare captivantă şi-i place să vorbească în public. E dintr-a patra generaţie a unei familii de texani şi poate depăna o poveste ca nimeni alta. Ştia că atunci când îşi spune ideile cu voce tare acestea curg ca un fluviu. Însă când încearcă să le aştearnă pe hârtie, ele se încleştează în ea ca nişte cârcei.

Apoi şi-a dat seama că ar putea recurge la o păcăleală.

La ultima ei carte, Brené a încercat ceva nou – o mişcare extrem de vicleană, de farsor de cel mai înalt nivel. A recrutat două colege de nădejde care s-au dus cu ea la casa de pe plaja Galveston ca s-o ajute să-şi termine cartea cu un termen de predare foarte apropiat.

Le-a cerut să stea pe canapea şi să ia notiţe detaliate în timp ce ea le spunea poveşti pe tema cărţii.

După fiecare povestire, înşfăca notiţele, dădea fuga în camera alăturată, închidea uşa şi scria exact ceea ce le spusese, în timp ce ele aşteptau răbdătoare în salon. În felul acesta Brené a reuşit să capteze pe pagină tonul natural al propriei voci – cam la fel cum învăţase poeta Ruth Stone să capteze poemele când acestea treceau prin ea. După care Brené se repezea înapoi în salon şi citea cu glas tare rândurile proaspăt scrise. Colegele o ajutau să detalieze naraţiunea, cerându-i s-o explice cu noi anecdote şi istorioare, în vreme ce ele luau notiţe. Brené înşfăca din nou notiţele şi se ducea să le transcrie.

Întinzând o capcană pentru a-şi păcăli propria artă narativă, Brené şi-a dat seama cum poate să-şi prindă tigrul de coadă.

S-au auzit multe râsete şi s-au spus multe aiureli. În definitiv, vorbim de trei prietene singure într-o casă pe plajă. Au mâncat prin localuri şi au făcut excursii în golf. Au dat şi un bairam. Scenele petrecute au fost exact opusul imaginii stereotipe a artistului damnat care asudă singur-singurel în studioul din mansardă, iar Brené mi-a spus: „Am terminat cu toate astea. În viaţa mea n-o să mai scriu despre legăturile dintre oameni în timp ce eu sufăr în izolare.“ Iar noul ei truc a funcţionat de minune. Nicicând Brené n-a scris mai repede, mai bine şi cu atâta încredere.

Și atenţie, n-a scris în nici un caz o comedie! Un lucru făcut cu inima uşoară nu duce neapărat la un produs neserios. În definitiv, Brené e un sociolog renumit care studiază sentimentul ruşinii. Volumul despre care vorbeam era despre vulnerabilitate, eşec, anxietate, disperare şi rezistenţă emoţională

câştigată cu greu. Cartea care a rezultat a fost profundă şi serioasă, exact cum trebuia să fie. Doar că

Brené a petrecut de minune scriind-o, fiindcă şi-a dat seama, în cele din urmă, cum să păcălească

sistemul. Făcând asta, a avut în sfârşit acces la propria ei sursă abundentă de Mare Magie.

Aşa lucrează un farsor.

Cu uşurinţă, cu uşurinţă.

Întotdeauna cu uşurinţă.

Destinde-te

Am publicat prima povestire în 1993, în revista Esquire. Se intitula Pelerinii. Era despre o fată care lucra la o fermă din Wyoming, inspirată din propria mea experienţă de fată care lucrase la o fermă din Wyoming. Ca de obicei, am trimis povestirea la o mulţime de publicaţii, din proprie iniţiativă. Ca de obicei, toate au refuzat-o. Cu excepţia uneia.

Un tânăr asistent de redactor de la Esquire, Tony Freund, mi-a cules-o din vraful de propuneri şi a dus-o redactorului-şef, un om pe nume Terry McDonell. Tony a bănuit că povestirea ar putea să-i placă