important, fiindcă vreau să fie încântătoare. De aceea, orice încercare de a mă sustrage de la angajamentul deplin faţă de propoziţia respectivă e o dovadă de lene şi lipsă de onoare. Însă în timp ce-mi stilizez propoziţia – câteodată imediat după ce o scriu – trebuie să fiu dispusă s-o arunc la câini fără
nici un regret. (Desigur, asta dacă nu hotărăsc că, până la urmă, am nevoie de propoziţia aceea, caz în care trebuie să-i dezgrop ciolanele, s-o readuc la viaţă şi s-o privesc din nou ca fiind sacră.)
Contează. / Nu contează.
Fă loc în capul tău pentru acest paradox. Fă cât mai mult loc.
Fă şi mai mult loc.
Vei avea nevoie.
După care pătrunde adânc acolo – cât de departe poţi ajunge –, ca apoi să faci absolut tot ce vrei.
Nu e treaba nimănui altcuiva, e numai şi numai a ta.
Perseverenţa
Depunerea jurământului
Pe la şaisprezece ani am jurat să devin scriitoare.
Adică am depus un jurământ, la propriu – exact la fel cum o tânără cu o fire complet diferită de a mea ar depune jurământul ca să devină călugăriţă. Bineînţeles, a trebuit să-mi inventez o ceremonie proprie pentru acest jurământ, fiindcă nu există în mod oficial o Sfântă Taină pentru un adolescent care tânjeşte să
devină scriitor, însă mi-am pus imaginaţia şi pasiunea la lucru şi am născocit eu una. Într-o noapte m-am retras în dormitor şi am stins toate luminile. Am aprins o lumânare, am îngenuncheat cu toată sinceritatea şi am jurat să rămân fidelă scrisului pentru tot restul vieţii.
Jurământul meu a fost, în mod ciudat, foarte precis şi, aş putea spune asta chiar şi-acum, destul de realist. N-am promis c-o să fiu o scriitoare de succes, fiindcă simţeam că succesul nu se afla sub controlul meu. N-am promis nici c-o să fiu o scriitoare mare, fiindcă nu ştiam dacă o să pot ajunge mare.
Nu mi-am stabilit nici termene-limită, de genul „dacă nu mă publică nimeni până la treizeci de ani, o să
renunţ la visul ăsta şi-o să-mi găsesc alt domeniu de activitate“. De fapt, nu am pus nici un fel de condiţii sau restricţii asupra viitorului meu drum. Termenul meu limită era: niciodată.
Pur şi simplu i-am jurat universului că aveam să scriu veşnic, indiferent de rezultat. Am promis că o să
încerc să fiu cât mai curajoasă, mai recunoscătoare şi mai dârză cu putinţă. Am mai promis şi că n-o să
pretind niciodată de la scris să aibă grijă de mine din punct de vedere financiar, dar că, în schimb, eu o să am întotdeauna grijă de el – asta însemnând că urma să mă întreţin întotdeauna singură, şi astfel şi pe el, prin orice mijloace. Nu am cerut nici un fel de răsplată din afară pentru devotamentul meu; nu voiam decât să-mi petrec viaţa în legătură cât mai strânsă cu scrisul – să fiu pentru totdeauna aproape de izvorul întregii mele curiozităţi şi satisfacţii – şi eram dispusă să fac tot ce trebuia ca să reuşesc.
Învăţătura
Curios e că am respectat cu adevărat acele jurăminte. Le-am respectat ani la rând. Le respect şi acum.
Multe promisiuni am încălcat în viaţa mea (inclusiv un jurământ de căsătorie), însă acea promisiune n-am încălcat-o niciodată.
Am respectat jurămintele acelea chiar şi-n haosul de la douăzeci de ani – o perioadă din viaţa mea în care, în toate celelalte privinţe, am fost ruşinos de iresponsabilă. Şi totuşi, în ciuda imaturităţii, a neglijenţei şi a nechibzuinţei mele, mi-am respectat cu sfinţenie jurământul de a scrie, cu lealitatea unui pelerin credincios.
Între douăzeci şi treizeci de ani am scris în fiecare zi. O vreme am avut un iubit care era muzician şi exersa zi de zi. El cânta game; eu scriam mici scene de ficţiune. Ideea era aceeaşi – să te deprinzi cu meşteşugul, să fii mereu aproape de el. În zilele proaste, când nu simţeam nici un dram de inspiraţie, programam cronometrul din bucătărie să sune la treizeci de minute şi mă sileam să stau acolo şi să
mâzgălesc ceva, orice. Citisem un interviu cu John Updike care spunea că unele dintre cele mai bune romane din toate timpurile au fost scrise în intervale de câte o oră pe zi; îmi închipuiam pe-atunci că
întotdeauna o să-mi pot rupe cel puţin treizeci de minute pe zi ca să mă dedic muncii mele, indiferent ce se-ntâmpla în rest şi indiferent cât de prost mi se părea că merge treaba.
În linii mari, treaba mergea prost, într-adevăr. Pur şi simplu nu ştiam ce fac. Uneori mă simţeam de parcă aş fi încercat să sculptez în fildeş purtând mănuşi de bucătărie. Totul dura o veşnicie. N-aveam iscusinţă, n-aveam chef. Aveam uneori nevoie de un an întreg ca să termin o povestioară minusculă.
Oricum, de cele mai multe ori nu făceam decât să-i imit pe autorii mei preferaţi. Am trecut printr-o fază
Hemingway (cine nu trece?), dar am trecut şi printr-o fază destul de serioasă Annie Proulx şi printr-o fază
mai degrabă stânjenitoare Cormac McCarthy. Însă exact asta trebuie să faci la început; toată lumea imită
înainte de a putea inova.
O vreme am încercat să scriu în stilul unui romancier gotic din sud, fiindcă mi se părea că o asemenea voce e mult mai exotică decât sensibilitatea mea tipică pentru Noua Anglie. Bineînţeles că n-am fost o scriitoare prea convingătoare, dar asta s-a întâmplat doar fiindcă n-am trăit nici măcar o zi în sud. (O
prietenă care era într-adevăr de-acolo mi-a spus exasperată, după ce a citit una din povestirile mele: „I-ai pus pe toţi bătrâneii ăia să stea pe-o verandă ronţăind arahide, dar tu n-ai stat în viaţa ta pe o verandă să
ronţăi arahide. Da’ ştiu că ai tupeu, fată!“ Bine, fie. Încercăm şi noi.) Nu mi-a fost deloc uşor, dar nu asta era ideea. Nu avusesem niciodată pretenţia ca scrisul să fie ceva uşor; avusesem doar pretenţia ca scrisul să fie interesant. Şi a fost mereu interesant pentru mine. Chiar şi atunci când n-am reuşit să scriu cum trebuie, tot interesant a fost. Şi încă mă interesează. Nimic nu m-a interesat vreodată mai mult. Acest interes adânc m-a determinat mereu să continui să lucrez, chiar dacă nu obţineam succese concrete.
Şi încetul cu încetul am devenit mai bună.
Există-n viaţă o regulă simplă şi generoasă, potrivit căreia, dacă exersezi ceva, devii cu timpul tot mai bun la acel ceva. De exemplu: dacă la douăzeci de ani mi-aş fi petrecut timpul jucând baschet în fiecare zi ori făcând aluat de patiserie în fiecare zi, ori studiind mecanică auto în fiecare zi, probabil că până
acum aş fi ajuns destul de bună la lovituri libere, la cornuri şi la mecanisme de transmisie.
În schimb, eu am învăţat cum să scriu.
Avertisment
Dar asta nu înseamnă că, dacă nu-ţi începi strădaniile creatoare la douăzeci de ani, după aceea eprea târziu!
