Şi dacă vreodată o să dea peste tine celebritatea, las-o să te găsească la lucru, muncind din greu.

Muncind din greu şi sănătos la minte.

Nimeni nu se gândeşte la tine

Demult, pe când aveam vreo douăzeci de ani şi mă simţeam nesigură, am cunoscut o femeie deşteaptă, independentă, creativă şi puternică. Avea cam şaptezeci şi cinci de ani şi mi-a dăruit o superbă mostră de înţelepciune.

Mi-a zis: „La douăzeci-treizeci de ani cu toţii ne petrecem timpul încercând din răsputeri să fim perfecţi, fiindcă ne îngrijorează foarte tare ce gândesc oamenii despre noi. Apoi ajungem la patruzeci-cincizeci de ani şi începem să fim liberi, în sfârşit, fiindcă hotărâm că ne doare-n cot de ce gândeşte lumea despre noi. Însă complet liberă n-o să fii până n-ajungi pe la şaizeci-şaptezeci de ani, când înţelegi în sfârşit următorul adevăr eliberator – oricum nimeni nu s-a gândit vreodată la tine. “

Nu se gândesc la tine. Nu s-au gândit la tine. Nu se vor gândi niciodată la tine.

În general oamenii nu se gândesc decât la ei înşişi. Oamenii n-au timp să se preocupe de ce faci tu sau de cât de bine faci tu ceva, pentru că fiecare e prins în propriile drame. Se poate ca oamenii să-şi abată

uneori atenţia asupra ta preţ de o clipă (de pildă dacă reuşeşti sau ratezi ceva în mod spectaculos şi, mai ales, în public), însă apoi îşi vor îndrepta din nou atenţia încotro şi-au îndreptat-o întotdeauna – asupra lor înşişi. Chiar dacă la început te-ai putea simţi singur şi îngrozit fiindcă nu eşti prioritatea nimănui, în asta poţi găsi de fapt şi o mare eliberare. Eşti liber, pentru că toţi sunt mult prea ocupaţi cu ei înşişi ca să

mai aibă şi grija ta.

Aşa că fii oricine vrei să fii.

Fă orice vrei să faci.

Îndeletniceşte-te cu orice te fascinează şi te umple de viaţă.

Creează orice vrei să creezi – n-are nimic dacă o să iasă nemaipomenit de... imperfect, fiindcă cel mai probabil nimeni n-o să bage de seamă.

Iar asta-i fabulos!

Ceva terminat e mai bun decât ceva bun

Eu una am reuşit să lucrez cu perseverenţă până ce am terminat primul meu roman numai şi numai fiindcă am îngăduit ca el să fie nemaipomenit de imperfect. M-am silit să continui să-l scriu, deşi nu eram deloc mulţumită de ce ieşea. Cartea aia era aşa de departe de perfecţiune, încât mă scotea din minţi. Îmi amintesc cum, în anii cât am lucrat la roman, mă tot învârteam prin cameră, încercând să-mi fac curaj ca să mă întorc zi de zi la manuscrisul ăla tern, sub orice critică, repetându-mi jurământul: „Niciodată nu i-am promis universului c-o să fiu o scriitoare mare, fir-ar să fie! Am promis doar că am să fiu scriitoare pur şi simplu!“

După şaptezeci şi cinci de pagini am fost cât pe ce să mă opresc. Mi se părea îngrozitor să continui, ba chiar penibil. Dar până la urmă mi-am învins ruşinea, fiindcă am hotărât că refuz să intru-n mormânt cu şaptezeci şi cinci de pagini dintr-un manuscris neterminat zăcând în sertarul de la birou. Nu voiam să mi se-ntâmple aşa ceva. Lumea e deja plină de prea multe manuscrise neterminate şi nu voiam să adaug şi eu unul în sacul ăla fără fund. Aşa că, indiferent cât de oribil mi se părea ce scriam, trebuia să merg mai departe.

Îmi aminteam mereu şi ce-mi tot spunea mama: „Ceva terminat e mai bun decât ceva bun.“

Cât am crescut am auzit întruna de la mama zicala asta simplă. Nu fiindcă mama, Carole Gilbert, ar fi fost leneşă. Dimpotrivă, era incredibil de harnică şi eficientă – dar mai presus de toate era pragmatică.

La urma urmelor, o zi are un număr limitat de ore. Un an are un număr limitat de zile, o viaţă are un număr limitat de ani. Faci tot ce poţi, cu cât mai multă competenţă, într-un interval de timp rezonabil, după care treci la altceva. În orice privinţă, de la spălatul vaselor până la împachetatul cadourilor de Crăciun, gândirea mamei mergea cam pe linia generalului George Patton: „Un plan bun aplicat cu hotărâre acum e mai bun decât un plan perfect aplicat săptămâna viitoare.“

Sau, ca să parafrazez: un roman destul de bun scris cu hotărâre acum e mai bun decât un roman perfect scris meticulos niciodată.

De asemenea, cred că mama înţelegea foarte bine următoarea concepţie radicală: simplul fapt de a termina ceva este în sine o realizare onorabilă. Mai mult, e lucru rar. Fiindcă, într-adevăr, majoritatea oamenilor nu termină lucrurile pe care le încep! Uită-te în jur, dovezile sunt peste tot: oamenii nu termină. Încep proiecte ambiţioase, însufleţiţi de cele mai bune intenţii, dar apoi se împotmolesc în mlaştina lipsei de încredere, a îndoielilor şi a chiţibuşăriilor… şi se opresc.

Aşa că, dacă reuşeşti să duci ceva la bun sfârşit – pur şi simplu să-l duci la bun sfârşit! – ai deja nişte kilometri buni avans faţă de restul turmei, fără discuţie.

Altfel spus, poate că tu vrei ca munca ta să fie perfectă; în schimb, eu vreau ca a mea să fie doar terminată.

Laudă caselor strâmbe

Aş putea sta chiar acum cu tine ca să parcurgem fiecare carte de-a mea, pagină cu pagină, şi să-ţi spun tot ce e în neregulă în fiecare. Ar fi o după-amiază incredibil de plictisitoare şi pentru mine, şi pentru tine, dar aş putea s-o fac. Ţi-aş putea arăta toate lucrurile pe care am preferat să nu le-ndrept, să nu le schimb, să nu le îmbunătăţesc şi cărora am ales să nu le dau prea mare importanţă. Ţi-aş putea arăta toate scurtăturile la care am apelat când n-am reuşit să-mi dau seama cum să rezolv mai elegant un puzzle narativ complicat. Ţi-aş putea arăta personaje pe care le-am omorât unul după altul fiindcă nu ştiam ce

altceva să fac cu ele. Ţi-aş putea arăta fisuri în logică şi goluri în documentare. Ţi-aş putea arăta toate bucăţile de bandă adezivă şi de şiret cu care am înnădit laolaltă proiectele astea.

Totuşi, ca să scutim timp, o să-ţi dau un singur exemplu reprezentativ. În cel mai recent roman al meu, Semnătura tuturor lucrurilor, există un personaj pe care, în mod nefericit, l-am dezvoltat prea puţin. E

un personaj feminin supărător de neverosimil (cel puţin aşa cred eu) şi prezenţa lui m-a ajutat aproape numai pentru intrigă. În sufletul meu ştiam – chiar în timp ce scriam – că nu conturam cum trebuie personajul ăsta, dar nici nu m-am putut dumiri cum să-l aduc mai bine la viaţă, aşa cum s-ar fi cuvenit.

Speram să scap basma curată. Câteodată scapi basma curată din unele încurcături. Speram că nimeni nu va observa. Însă apoi am dat cartea, încă sub formă de manuscris, câtorva lectori, şi toţi mi-au semnalat problema personajului respectiv.

M-am gândit să-ncerc să îndrept situaţia. Dar să mă-ntorc şi să şlefuiesc doar acest personaj presupunea prea mult efort şi aproape nici un beneficiu. Printre altele, ca să mai şlefuiesc personajul cu pricina ar fi trebuit să adaug cam cincizeci-şaptezeci de pagini la un manuscris care avea deja mai bine de şapte sute – numai că la un moment dat trebuie să ai puţină îndurare pentru cititori şi să închei. De altfel, am simţit că ar fi şi mult prea riscant. Pentru a rezolva problema acelui personaj ar fi trebuit să

dezmembrez tot romanul până la primele capitole şi s-o iau de la capăt – şi mă temeam că, reconstruind povestea atât de radical, aş distruge o carte deja finalizată şi deja destul de bună. Aş fi fost ca un tâmplar care demolează o casă terminată şi se apucă s-o reconstruiască numai fiindcă a observat el – chiar la finalul lucrărilor – că temelia are într-o parte câţiva centimetri în plus. Desigur, când termină de reconstruit casa, temelia e mai dreaptă, dar foarte probabil farmecul structurii originale se va fi risipit, plus că s-au irosit luni întregi.

Aşa că am hotărât să nu fac asta.

Pe scurt, lucrasem din greu la roman patru ani, îi dedicasem o cantitate uriaşă de efort, dragoste şi credinţă şi în fond îmi plăcea aşa cum era. Da, mai avea şi asperităţi, însă pereţii erau robuşti, acoperişul ţinea, ferestrele funcţionau şi, în orice caz, nu mă deranjează prea tare să locuiesc într-o casă strâmbă.

(De fapt chiar am crescut într-o casă strâmbă; nu-s chiar aşa de rele.) Simţeam că romanul meu era un produs finit interesant – poate chiar şi mai interesant tocmai datorită colţurilor lui cam strâmbe –, aşa că

am lăsat-o baltă.

Şi ştiţi ce s-a întâmplat când am dat drumul în lume cărţii mele, ce-i drept, imperfecte?

Nu prea multe.

Pământul a rămas pe axa lui. Râurile n-au început să curgă de-a-ndoaselea. Păsările n-au picat moarte din văzduh. Am primit nişte recenzii bune, nişte recenzii proaste, nişte recenzii indiferente. Unora le-a plăcut Semnătura tuturor lucrurilor, altora, nu. Un instalator venit într-o zi să-mi repare chiuveta din bucătărie a zărit cartea pe masă şi mi-a zis: „Vă pot spune încă de pe-acum, doamnă, cartea asta n-o să se vândă, nu cu titlul ăsta. “ Unii şi-ar fi dorit ca romanul să fie mai scurt; alţii şi-ar fi dorit să fie mai lung.

Unii cititori şi-ar fi dorit ca în poveste să apară mai mulţi câini şi să existe mai puţină masturbare. Câţiva critici au luat aminte la personajul acela pe care nu l-am dezvoltat suficient, însă nimeni n-a părut excesiv de deranjat.

În concluzie: pentru scurtă vreme, o mulţime de oameni au avut o opinie sau alta despre romanul meu, după care toată lumea şi-a văzut de treabă mai departe, fiindcă oamenii sunt ocupaţi şi fiecare trebuie să-şi vadă de viaţa lui. Însă eu am trăit o experienţă intelectuală şi emoţională tulburătoare scriind Semnătura tuturor lucrurilor – şi o să mă bucur pentru totdeauna de foloasele acestei aventuri creative.

Am petrecut minunat acei patru ani din viaţa mea. Când am terminat romanul, deşi nu era perfect, tot mi se

părea cea mai bună treabă pe care o făcusem vreodată şi mă socoteam o scriitoare mult mai bună decât fusesem înainte de a-l începe. N-aş da nici măcar un minut din experienţa asta pe nimic altceva din lume.

Însă, odată cartea terminată, venise vremea să-mi îndrept atenţia spre ceva nou – ceva ce, într-o bună

zi, urma să fie trimis în lume ca destul de bun. Aşa am făcut întotdeauna şi aşa o să fac în continuare, atât cât îmi stă în puteri.

Fiindcă ăsta-i imnul poporului meu.

Ăsta-i Cântecul Rasolistului Disciplinat.

Succesul

În toţi anii în care am trudit cu râvnă la diversele mele slujbe şi, în paralel, la exerciţiile de scris, ştiam că nu-mi poate promite nimeni că vreuna din activităţi o să dea cu adevărat rezultate.

Am ştiut întotdeauna că era foarte posibil să nu obţin ce-mi doream – că poate n-aveam să devin niciodată o scriitoare publicată. În domeniul artistic nu toată lumea ajunge la o poziţie de succes confortabil. Majoritatea nu ajung. Şi, chiar dacă am crezut mereu în gândirea magică, totuşi nu mai eram un copil; ştiam că simpla dorinţă nu avea să fie de ajuns. Se putea ca nici talentul să nu fie de ajuns. Ba se putea chiar ca nici măcar nişte contacte profesionale excelente – pe care eu oricum nu le aveam – să nu fie de ajuns.