nici o supărare.

„Du-te şi sâcâie pe altcineva!“, îi spune el cântecului enervant care nu vrea să fie cântec. „Du-te şi sâcâie-l pe Leonard Cohen.“

Cu trecerea anilor, Tom Waits a găsit în sfârşit puterea de a se descurca mai uşor cu creativitatea lui –

fără atâta dramă, fără atâta frică. O mare parte din această uşurinţă, zice Waits, a venit din faptul că şi-a privit copiii crescând şi a văzut libertatea totală a expresiei lor creative. A observat că puştii lui se simţeau pe deplin îndreptăţiţi să inventeze tot timpul cântece şi, când terminau cu ele, le azvârleau „ca pe

nişte origami sau ca pe nişte avioane de hârtie“. Apoi cântau următoarea melodie sosită pe canal. Nu păreau să fie niciodată îngrijoraţi că şuvoiul ideilor va seca. Nu se stresau niciodată cu privire la creativitatea lor şi nu concurau niciodată împotriva lor înşişi; trăiau pur şi simplu înăuntrul inspiraţiei, confortabil şi încrezători.

Ca artist creator, Waits fusese odinioară opusul acestei atitudini. Mi-a spus că în tinereţe se lupta din răsputeri cu creativitatea lui fiindcă – la fel ca mulţi alţi tineri serioşi – voia să fie socotit important, însemnat, greu. Voia ca munca lui să fie mai bună decât munca altora. Voia să fie complexă şi intensă. A avut parte de chin, caznă, beţii, de nopţi întunecate ale sufletului. Se pierduse în cultul suferinţei artistice, dar i-a dat acestei suferinţe alt nume: dedicare.

Însă privindu-şi copiii creând atât de liber, Waits a avut o revelaţie: de fapt nu era chiar aşa mare scofală. Mi-a spus: „Mi-am dat seama că eu, compozitor fiind, nu fac decât să creez bijuterii pentru minţile altor oameni.“ Muzica nu e altceva decât decor pentru imaginaţie. Asta-i tot. Odată ce a înţeles asta, a spus Waits, totul parcă i s-a limpezit în minte. După aceea munca de a compune cântece a devenit mai puţin dureroasă.

Să creezi bijuterii intracraniene! Ce meserie grozavă!

În principiu asta facem cu toţii – toţi cei care ne petrecem zilele creând lucruri interesante fără să avem vreun motiv raţional pentru asta. În calitate de creator poţi modela orice fel de bijuterii vrei pentru interiorul minţii altor oameni (sau pur şi simplu pentru interiorul propriei tale minţi). Poţi crea o operă

provocatoare, agresivă, sacră, îndrăzneaţă, tradiţională, serioasă, devastatoare, amuzantă, brutală, aiurită… la urma urmei, tot bijuterii intracraniene creezi. Tot un decor creezi. Iar asta-i fabulos. Dar, la drept vorbind, nu e ceva pentru care merită să-ţi faci singur rău, nu-i aşa?

Relaxaţi-vă un pic aşadar, asta zic.

Vă rog, încercaţi să vă relaxaţi.

Altminteri, ce rost ar mai avea să fim înzestraţi cu simţurile noastre minunate?

Paradoxul principal

În concluzie, arta e absolut nesemnificativă.

Pe de altă parte, e profund semnificativă.

E un paradox, bineînţeles, dar suntem cu toţii adulţi şi cred că-l putem accepta. Cred că toţi putem avea simultan două idei care se contrazic una pe alta fără să ne explodeze capetele. Aşa că să-i dăm o şansă şi paradoxului de faţă. Paradoxul cu care trebuie să coabitezi confortabil dacă vrei să duci o viaţă

creativă mulţumitoare sună cam aşa: „Expresia mea creativă trebuie să fie cel mai important lucru din lume pentru mine (dacă vreau să trăiesc artistic) şi totodată nu trebuie să conteze deloc (dacă vreau să

trăiesc sănătos la minte).“

Uneori va trebui să sari în doar câteva minute de la o extremă a acestui spectru paradoxal la cealaltă şi apoi imediat înapoi. În timp ce scriu cartea asta, de exemplu, abordez fiecare propoziţie ca şi cum viitorul omenirii ar depinde de faptul că eu scriu sau nu propoziţia cu pricina aşa cum trebuie. E

important, fiindcă vreau să fie încântătoare. De aceea, orice încercare de a mă sustrage de la angajamentul deplin faţă de propoziţia respectivă e o dovadă de lene şi lipsă de onoare. Însă în timp ce-mi stilizez propoziţia – câteodată imediat după ce o scriu – trebuie să fiu dispusă s-o arunc la câini fără

nici un regret. (Desigur, asta dacă nu hotărăsc că, până la urmă, am nevoie de propoziţia aceea, caz în care trebuie să-i dezgrop ciolanele, s-o readuc la viaţă şi s-o privesc din nou ca fiind sacră.)

Contează. / Nu contează.

Fă loc în capul tău pentru acest paradox. Fă cât mai mult loc.

Fă şi mai mult loc.

Vei avea nevoie.

După care pătrunde adânc acolo – cât de departe poţi ajunge –, ca apoi să faci absolut tot ce vrei.

Nu e treaba nimănui altcuiva, e numai şi numai a ta.

Perseverenţa

Depunerea jurământului

Pe la şaisprezece ani am jurat să devin scriitoare.

Adică am depus un jurământ, la propriu – exact la fel cum o tânără cu o fire complet diferită de a mea ar depune jurământul ca să devină călugăriţă. Bineînţeles, a trebuit să-mi inventez o ceremonie proprie pentru acest jurământ, fiindcă nu există în mod oficial o Sfântă Taină pentru un adolescent care tânjeşte să

devină scriitor, însă mi-am pus imaginaţia şi pasiunea la lucru şi am născocit eu una. Într-o noapte m-am retras în dormitor şi am stins toate luminile. Am aprins o lumânare, am îngenuncheat cu toată sinceritatea şi am jurat să rămân fidelă scrisului pentru tot restul vieţii.

Jurământul meu a fost, în mod ciudat, foarte precis şi, aş putea spune asta chiar şi-acum, destul de realist. N-am promis c-o să fiu o scriitoare de succes, fiindcă simţeam că succesul nu se afla sub controlul meu. N-am promis nici c-o să fiu o scriitoare mare, fiindcă nu ştiam dacă o să pot ajunge mare.

Nu mi-am stabilit nici termene-limită, de genul „dacă nu mă publică nimeni până la treizeci de ani, o să

renunţ la visul ăsta şi-o să-mi găsesc alt domeniu de activitate“. De fapt, nu am pus nici un fel de condiţii sau restricţii asupra viitorului meu drum. Termenul meu limită era: niciodată.

Pur şi simplu i-am jurat universului că aveam să scriu veşnic, indiferent de rezultat. Am promis că o să

încerc să fiu cât mai curajoasă, mai recunoscătoare şi mai dârză cu putinţă. Am mai promis şi că n-o să

pretind niciodată de la scris să aibă grijă de mine din punct de vedere financiar, dar că, în schimb, eu o să am întotdeauna grijă de el – asta însemnând că urma să mă întreţin întotdeauna singură, şi astfel şi pe el, prin orice mijloace. Nu am cerut nici un fel de răsplată din afară pentru devotamentul meu; nu voiam decât să-mi petrec viaţa în legătură cât mai strânsă cu scrisul – să fiu pentru totdeauna aproape de izvorul întregii mele curiozităţi şi satisfacţii – şi eram dispusă să fac tot ce trebuia ca să reuşesc.

Învăţătura

Curios e că am respectat cu adevărat acele jurăminte. Le-am respectat ani la rând. Le respect şi acum.

Multe promisiuni am încălcat în viaţa mea (inclusiv un jurământ de căsătorie), însă acea promisiune n-am încălcat-o niciodată.

Am respectat jurămintele acelea chiar şi-n haosul de la douăzeci de ani – o perioadă din viaţa mea în care, în toate celelalte privinţe, am fost ruşinos de iresponsabilă. Şi totuşi, în ciuda imaturităţii, a neglijenţei şi a nechibzuinţei mele, mi-am respectat cu sfinţenie jurământul de a scrie, cu lealitatea unui pelerin credincios.

Între douăzeci şi treizeci de ani am scris în fiecare zi. O vreme am avut un iubit care era muzician şi exersa zi de zi. El cânta game; eu scriam mici scene de ficţiune. Ideea era aceeaşi – să te deprinzi cu meşteşugul, să fii mereu aproape de el. În zilele proaste, când nu simţeam nici un dram de inspiraţie, programam cronometrul din bucătărie să sune la treizeci de minute şi mă sileam să stau acolo şi să

mâzgălesc ceva, orice. Citisem un interviu cu John Updike care spunea că unele dintre cele mai bune romane din toate timpurile au fost scrise în intervale de câte o oră pe zi; îmi închipuiam pe-atunci că

întotdeauna o să-mi pot rupe cel puţin treizeci de minute pe zi ca să mă dedic muncii mele, indiferent ce se-ntâmpla în rest şi indiferent cât de prost mi se părea că merge treaba.

În linii mari, treaba mergea prost, într-adevăr. Pur şi simplu nu ştiam ce fac. Uneori mă simţeam de parcă aş fi încercat să sculptez în fildeş purtând mănuşi de bucătărie. Totul dura o veşnicie. N-aveam iscusinţă, n-aveam chef. Aveam uneori nevoie de un an întreg ca să termin o povestioară minusculă.

Oricum, de cele mai multe ori nu făceam decât să-i imit pe autorii mei preferaţi. Am trecut printr-o fază

Hemingway (cine nu trece?), dar am trecut şi printr-o fază destul de serioasă Annie Proulx şi printr-o fază

mai degrabă stânjenitoare Cormac McCarthy. Însă exact asta trebuie să faci la început; toată lumea imită