Ba chiar cutezam să spun asta cu voce tare.

Spuneam universului (şi oricui era dispus să mă asculte) că mă dedicasem unei vieţi creative nu ca să

salvez lumea, nu ca un gest de protest, nu ca să devin celebră, nu ca să intru în manuale, nu ca să contest sistemul, nu ca să le arăt eu nemernicilor, nu ca să dovedesc familiei că-s destoinică, nu ca o formă de catharsis emoţional terapeutic… ci pur şi simplu fiindcă îmi place.

Aşa că încearcă să spui asta: „Mă bucur de creativitatea mea.“

Iar când o spui, ai grijă să vorbeşti serios.

Întâi şi-ntâi, lumea o să se sperie. Cred că să te bucuri din toată inima de propria muncă e singura atitudine subversivă pe care o poate adopta o persoană creativă în zilele noastre. Mişcarea e foarte şmecheră, fiindcă arareori îndrăzneşte cineva să vorbească cu voce tare despre plăcerea creativă, de teamă că nu va fi luat în serios ca artist. Aşa că spune-o. Fii tu ciudatul care îndrăzneşte să se desfete.

Totuşi, cel mai bun lucru care se-ntâmplă când spui că te delectezi cu munca ta e că atragi inspiraţia.

Inspiraţia îţi va fi recunoscătoare să audă cuvintele astea din gura ta, fiindcă – la fel ca noi toţi –

apreciază faptul că e apreciată. Inspiraţia va trage cu urechea şi, auzind de desfătarea ta, îţi va trimite idei drept răsplată pentru entuziasm şi loialitate.

Mai multe idei decât vei putea folosi vreodată.

Idei cât să-ţi ajungă pentru zece vieţi.

Etichetări

Deunăzi, cineva mi-a zis: „Susţii că putem fi creativi cu toţii, dar oare nu există diferenţe uriaşe între talentele şi abilităţile înnăscute ale oamenilor? Desigur, cu toţii putem să fim într-un fel sau altul artişti, dar numai câţiva dintre noi pot fi mari, nu-i aşa?“

Nu ştiu.

Adevărul e că nici măcar nu-mi pasă.

Nici măcar nu-mi bat capul să mă gândesc la diferenţa dintre arta înaltă şi arta comercială. Adorm cu capul pe masă dacă începe careva să-mi ţină un discurs despre distincţia academică dintre măiestria adevărată şi simplul meşteşug. Cu siguranţă n-aş vrea să anunţ vreodată cu aplomb că o anumită persoană

e menită să ajungă artist important în timp ce alta ar trebui să renunţe.

De unde ştiu? De unde poate şti cineva? Totul e foarte subiectiv şi, oricum, viaţa m-a surprins de prea multe ori în această privinţă. Pe de-o parte, am cunoscut oameni străluciţi care şi-au irosit talentul. Pe de altă parte, există persoane pe care odinioară le-am desconsiderat cu aroganţă şi care mai târziu m-au uimit cu profunzimea şi frumuseţea operei lor. Toate astea m-au făcut să nu mai judec potenţialul cuiva sau să exclud pe cineva.

Te rog deci să nu fii preocupat de asemenea definiţii şi deosebiri, da? Nu vor face decât să te copleşească şi să te tulbure, iar ca să creezi în continuare trebuie să rămâi cât mai uşor şi mai neîmpovărat cu putinţă. Fie că te consideri strălucit, fie că te consideri un ratat, fă pur şi simplu ce simţi nevoia să faci şi scoate-ţi creaţia la vedere. Lasă-i pe alţii să te eticheteze aşa cum simt ei nevoia. Şi te vor eticheta, fiindcă asta le place oamenilor să facă. De fapt, etichetarea e ceva ce oamenii trebuie să

facă pentru a simţi că au pus haosul existenţei într-o oarecare ordine reconfortantă.

Prin urmare, oamenii te vor îndesa în tot felul de cutii. Vor spune că eşti un geniu, sau un impostor, sau un amator, un prefăcut, un aspirant, o fostă stea, un fanatic, un concurent care nu s-a calificat în finală, un star în ascensiune sau un maestru al reinventării de sine. Poate o să zică lucruri măgulitoare despre tine, poate o să zică lucruri dispreţuitoare. S-ar putea să te numească un simplu romancier, un simplu ilustrator de cărţi pentru copii, un simplu fotograf comercial, un simplu actor de teatru comunitar, un simplu bucătar de casă, un simplu muzician de weekend, un simplu meşteşugar, un simplu pictor de peisaje sau un simplu orice-ar fi.

Nu contează nici cât negru sub unghie. Lasă-i pe oameni să aibă câte păreri vor. Mai mult – lasă-i pe oameni să fie îndrăgostiţi de părerile lor, exact la fel cum tu şi cu mine suntem îndrăgostiţi de ale noastre. Însă nu te amăgi crezând că ai nevoie de binecuvântarea (ba chiar de înţelegerea) altcuiva ca să

fii creativ. Şi ţine minte întotdeauna că judecăţile celorlalţi despre tine nu te privesc.

În sfârşit, ţine minte ce a zis W.C. Fields pe această temă: „Nu contează cum te strigă ceilalţi; contează

la ce nume răspunzi tu.“

De fapt nici nu te deranja să răspunzi.

Tu vezi-ţi mai departe de treabă.

Labirintul oglinzilor

Odată am scris o carte care a devenit întâmplător un uriaş bestseller şi câţiva ani am trăit ca într-un labirint de oglinzi.

Nu mi-am propus niciodată să scriu un uriaş bestseller, credeţi-mă. De-aş fi încercat, n-aş fi ştiut cum să scriu un uriaş bestseller. (Exemplul tipic: am publicat şase cărţi – toate scrise cu la fel de multă

pasiune şi de mult efort – şi cinci dintre ele categoric nu au fost nişte uriaşe bestselleruri.) În timp ce scriam Mănâncă, roagă-te, iubeşte cu siguranţă n-am simţit că produc cea mai mare sau cea mai importantă operă din viaţa mea. N-am ştiut decât că a scrie ceva atât de personal era pentru mine un punct de plecare şi mi-am închipuit că oamenii şi-ar putea bate joc de carte tocmai fiindcă era extraordinar de sinceră. Însă am scris-o oricum, pentru că aveam nevoie s-o scriu pentru mine – şi pentru că eram curioasă să văd dacă îmi puteam exprima în mod adecvat pe hârtie experienţele emoţionale. Nu mi-a dat deloc prin minte că gândurile şi sentimentele mele s-ar putea intersecta atât de intens cu gândurile şi sentimentele unui număr atât de mare de oameni.

Să vă spun cât de inconştientă eram cât am scris acea carte. Pe parcursul călătoriilor mele pentru Mănâncă, roagă-te, iubeşte m-am îndrăgostit de un brazilian pe nume Felipe, cu care sunt căsătorită

acum, şi la un moment dat – curând după ce începuse să-mi facă curte – l-am întrebat dacă se simte în largul lui, având în vedere că scriu despre el în memoriile mele. Mi-a zis:

— Păi, depinde. Care-i riscul?

I-am răspuns:

— Nici unul. Crede-mă – nimeni nu-mi citeşte cărţile.

Mai bine de douăsprezece milioane de oameni au citit până la urmă acea carte.

Şi fiindcă au citit-o atâţia oameni, iar mulţi n-au fost de acord cu ea, Mănâncă, roagă-te, iubeşte a încetat să mai fie o carte în sine şi a devenit altceva – un ecran gigantic pe care milioane de oameni şi-au proiectat cele mai intense emoţii. Emoţiile astea au variat de la ură absolută la adulaţie oarbă. Am primit scrisori care spuneau detest totul la tine şi altele care spuneau mi-ai scris biblia.

Imaginaţi-vă ce-ar fi fost dacă aş fi încercat să mă definesc în funcţie de vreuna din aceste reacţii. N-am încercat. Tocmai de aceea Mănâncă, roagă-te, iubeşte nu m-a scos de pe drumul meu ca scriitoare –

datorită convingerii mele adânci, de o viaţă, că rezultatele muncii mele nu au de-a face prea mult cu mine.

Nu pot fi răspunzătoare decât pentru producerea operei. Asta e deja o treabă îndeajuns de grea. Refuz să-mi asum sarcini suplimentare, cum ar fi să supraveghez ce cred alţii despre opera mea odată ce aceasta mi-a părăsit biroul.

De asemenea, mi-am dat seama că ar fi lipsit de raţiune şi imatur din partea mea să mă aştept ca mie să

mi se acorde dreptul la exprimare, dar altora nu. Dacă eu am voie să-mi rostesc adevărul lăuntric, atunci

şi criticii mei au voie să-şi rostească adevărurile lăuntrice. Să fim corecţi. La urma urmelor, dacă

îndrăzneşti să creezi ceva şi apoi să-ţi faci publică creaţia, s-ar putea ca ea să stârnească o reacţie. Asta-i legea firii: veşnica inspiraţie şi expiraţie a acţiunii şi reacţiunii. Însă categoric nu eşti responsabil pentru reacţie – nici măcar atunci când reacţia e de-a dreptul bizară.

Într-o zi, de exemplu, în timpul unei şedinţe de autografe, o femeie a venit la mine şi mi-a spus:

„ Mănâncă, roagă-te, iubeşte mi-a schimbat viaţa. M-a inspirat să scap din mariajul meu abuziv şi să mă

eliberez. Totul datorită unui moment din cartea ta – momentul ăla când povesteşti cum ai obţinut un ordin de restricţie pentru fostul tău soţ fiindcă erai sătulă de violenţa lui şi n-aveai de gând s-o mai rabzi.“

Ordin de restricţie? Violenţă?

Nu s-a întâmplat niciodată aşa ceva! Nici în carte, nici în viaţa mea reală! Nici măcar printre rânduri n-ai putea citi o asemenea poveste, fiindcă e foarte departe de adevăr. Însă femeia aceea intercalase subconştient povestea asta – propria ei poveste – în memoriile mele fiindcă, presupun, simţise nevoia s-o facă. (Poate că i-a fost mai uşor să creadă că hotărârea şi forţa ei veniseră de la mine, nu din ea însăşi.) Indiferent de motiv, îşi împletise povestea cu a mea, ştergând astfel firul narativ real. Oricât ar părea de ciudat, consider că era dreptul ei incontestabil de a face asta. Consider că această femeie are dreptul dat de Dumnezeu să-mi interpreteze cartea oricum doreşte. În definitiv, odată ce cartea mea a ajuns în mâinile ei, totul i-a aparţinut; nimic n-avea să mai fie din nou al meu.