ca trupul să-i fie însemnat aşa, la întâmplare, cu cerneală permanentă, mi-a zis:
— N-ai înţeles! Nu-i permanent. E temporar.
Încurcată, am întrebat-o:
— Vrei să zici că toate tatuajele tale sunt temporare?
A zâmbit şi a zis:
— Nu, Liz. Tatuajele sunt permanente; trupul meu e trecător. La fel şi-al tău. Nu suntem aici, pe pământ, decât scurtă vreme, aşa că am hotărât cu mult timp în urmă că vreau să mă-mpodobesc cât de jucăuş pot, până mai am timp.
Îmi place chestia asta la nebunie.
Fiindcă – la fel ca Eileen – şi eu vreau să-mi împodobesc cât mai viu cu putinţă viaţa trecătoare. Şi nu vorbesc doar de aspectul fizic, ci şi de cel emoţional, spiritual, intelectual. Nu vreau să-mi fie frică de culori strălucitoare, de sunete noi, de iubiri mari, decizii riscante, experienţe stranii, strădanii ciudate, schimbări bruşte sau chiar eşecuri.
Să nu vă-nchipuiţi că am de gând să mă acopăr cu tatuaje (că nu sunt pasiunea mea), însă chiar o să
petrec cât mai mult timp creând lucruri încântătoare de pe urma existenţei mele, fiindcă asta mă ajută să
rămân trează şi plină de viaţă.
Eu mă-mpodobesc cu tuş de imprimantă, nu cu cerneală de tatuaj. Însă pornirea mea spre scris are exact aceeaşi origine ca pornirea lui Eileen de a-şi transforma pielea într-o pânză pictată-n culori vii câtă
vreme mai e pe lume.
Originea e într-un loc numit De ce nu? .
Pentru că totu-i trecător.
Îndreptăţirea
Dar ca să poţi trăi astfel – liber să creezi, liber să explorezi – trebuie să ai un adânc simţ al îndreptăţirii personale, pe care sper că vei învăţa să ţi-l cultivi.
Recunosc că termenul îndreptăţire are conotaţii profund negative, însă aş vrea să mi-l însuşesc aici şi să-i dau o întrebuinţare bună, fiindcă n-ai să fii niciodată în stare să creezi ceva interesant pornind de la experienţe din viaţa ta dacă nu crezi că eşti îndreptăţit ca măcar să încerci. Îndreptăţirea creativă nu înseamnă să capeţi aere de prinţesă ori să te porţi de parcă lumea ţi-ar datora ceva. Nu, îndreptăţirea
creativă înseamnă pur şi simplu să crezi că îţi este permis să fii aici şi că – în virtutea faptului că eşti aici – îţi este permis să ai un cuvânt de spus şi o viziune proprie.
Poetul David Whyte numeşte acest simţ al îndreptăţirii creative „aroganţa apartenenţei“ şi susţine că e un privilegiu absolut vital pe care trebuie să ţi-l cultivi dacă vrei să ai o interacţiune mai intensă cu viaţa.
Fără această aroganţă a apartenenţei n-o să-ţi poţi asuma niciodată vreun risc creativ. Fără ea, n-o să te poţi avânta niciodată în afara izolării sufocante a siguranţei tale, ca să păşeşti pe tărâmul experienţelor frumoase şi neprevăzute.
Aroganţa apartenenţei nu are nimic de-a face cu a fi egocentric sau absorbit de sine. În mod straniu, e chiar contrariul; e o forţă divină care de fapt te va scoate din tine însuţi şi-ţi va îngădui să te implici deplin în propria-ţi viaţă. Fiindcă adesea te împiedică să ai o viaţă creativă tocmai faptul că te laşi absorbit de tine însuţi (te îndoieşti de tine, eşti dezgustat de tine, te judeci mereu, simţi mereu nevoia să te aperi). Aroganţa apartenenţei te scoate din cele mai întunecate adâncimi ale urii de sine – nu spunând
„Sunt cel mai tare!“, ci spunând pur şi simplu „Sunt aici!“.
Cred că acest tip bun de aroganţă – acest simplu drept de a exista şi, prin urmare, de a te exprima – e singura armă cu care poţi opri dialogul acela nesuferit care ţi se tot înfiripă în minte ori de câte ori ai un impuls artistic. Ştii despre ce dialog nesuferit vorbesc, nu? Despre cel care sună cam aşa: „Cine dracu’ te crezi, de încerci să fii creativ? Eşti jalnic, eşti prost, n-ai talent şi n-ai nici un rost pe lume. Treci înapoi în bârlogul tău.“
Gânduri la care poate că toată viaţa ai răspuns cuminte: „Ai dreptate. Sunt jalnic şi sunt prost.
Mulţumesc. Trec înapoi în bârlogul meu chiar acum.“
Aş vrea să te văd că începi o conversaţie mai productivă şi mai interesantă cu tine însuţi. Sau măcar apără-te, pentru Dumnezeu!!
Poţi începe să-ţi aperi calitatea de persoană creativă încercând să te defineşti. Încercând să-ţi declari intenţiile. Aşa că stai drept şi spune cu voce tare ce ţi se potriveşte: Sunt scriitor.
Sunt cântăreţ.
Sunt actor.
Sunt grădinar.
Sunt dansator.
Sunt inventator.
Sunt fotograf.
Sunt bucătar.
Sunt designer.
Sunt asta şi asta şi pe deasupra mai sunt şi asta şi asta!
Încă nu ştiu exact ce sunt, dar o să aflu, fiindcă-s curios!
Spune-o răspicat. Dă de ştire că eşti prezent. Dă-ţi ţie de ştire că eşti prezent – fiindcă declaraţia asta de intenţie îţi e adresată şi ţie, nu doar universului sau celor din jur. La auzul acestui anunţ, sufletul tău o să se mobilizeze pe măsură. De fapt o să se mobilizeze extaziat, fiindcă sufletul tău exact pentru asta s-a născut. (Crede-mă, sufletul tău a aşteptat ani buni să te trezeşti la viaţă.) Însă tu trebuie să fii iniţiatorul acestei conversaţii, iar apoi trebuie să te simţi îndreptăţit s-o continui.
Această declaraţie de intenţie şi îndreptăţire nu trebuie s-o rosteşti o singură dată, după care să aştepţi miracole; trebuie s-o repeţi zi de zi, pentru totdeauna. Eu a trebuit să mă definesc şi să mă apăr ca
