rămân trează şi plină de viaţă.

Eu mă-mpodobesc cu tuş de imprimantă, nu cu cerneală de tatuaj. Însă pornirea mea spre scris are exact aceeaşi origine ca pornirea lui Eileen de a-şi transforma pielea într-o pânză pictată-n culori vii câtă

vreme mai e pe lume.

Originea e într-un loc numit De ce nu? .

Pentru că totu-i trecător.

Îndreptăţirea

Dar ca să poţi trăi astfel – liber să creezi, liber să explorezi – trebuie să ai un adânc simţ al îndreptăţirii personale, pe care sper că vei învăţa să ţi-l cultivi.

Recunosc că termenul îndreptăţire are conotaţii profund negative, însă aş vrea să mi-l însuşesc aici şi să-i dau o întrebuinţare bună, fiindcă n-ai să fii niciodată în stare să creezi ceva interesant pornind de la experienţe din viaţa ta dacă nu crezi că eşti îndreptăţit ca măcar să încerci. Îndreptăţirea creativă nu înseamnă să capeţi aere de prinţesă ori să te porţi de parcă lumea ţi-ar datora ceva. Nu, îndreptăţirea

creativă înseamnă pur şi simplu să crezi că îţi este permis să fii aici şi că – în virtutea faptului că eşti aici – îţi este permis să ai un cuvânt de spus şi o viziune proprie.

Poetul David Whyte numeşte acest simţ al îndreptăţirii creative „aroganţa apartenenţei“ şi susţine că e un privilegiu absolut vital pe care trebuie să ţi-l cultivi dacă vrei să ai o interacţiune mai intensă cu viaţa.

Fără această aroganţă a apartenenţei n-o să-ţi poţi asuma niciodată vreun risc creativ. Fără ea, n-o să te poţi avânta niciodată în afara izolării sufocante a siguranţei tale, ca să păşeşti pe tărâmul experienţelor frumoase şi neprevăzute.

Aroganţa apartenenţei nu are nimic de-a face cu a fi egocentric sau absorbit de sine. În mod straniu, e chiar contrariul; e o forţă divină care de fapt te va scoate din tine însuţi şi-ţi va îngădui să te implici deplin în propria-ţi viaţă. Fiindcă adesea te împiedică să ai o viaţă creativă tocmai faptul că te laşi absorbit de tine însuţi (te îndoieşti de tine, eşti dezgustat de tine, te judeci mereu, simţi mereu nevoia să te aperi). Aroganţa apartenenţei te scoate din cele mai întunecate adâncimi ale urii de sine – nu spunând

„Sunt cel mai tare!“, ci spunând pur şi simplu „Sunt aici!“.

Cred că acest tip bun de aroganţă – acest simplu drept de a exista şi, prin urmare, de a te exprima – e singura armă cu care poţi opri dialogul acela nesuferit care ţi se tot înfiripă în minte ori de câte ori ai un impuls artistic. Ştii despre ce dialog nesuferit vorbesc, nu? Despre cel care sună cam aşa: „Cine dracu’ te crezi, de încerci să fii creativ? Eşti jalnic, eşti prost, n-ai talent şi n-ai nici un rost pe lume. Treci înapoi în bârlogul tău.“

Gânduri la care poate că toată viaţa ai răspuns cuminte: „Ai dreptate. Sunt jalnic şi sunt prost.

Mulţumesc. Trec înapoi în bârlogul meu chiar acum.“

Aş vrea să te văd că începi o conversaţie mai productivă şi mai interesantă cu tine însuţi. Sau măcar apără-te, pentru Dumnezeu!!

Poţi începe să-ţi aperi calitatea de persoană creativă încercând să te defineşti. Încercând să-ţi declari intenţiile. Aşa că stai drept şi spune cu voce tare ce ţi se potriveşte: Sunt scriitor.

Sunt cântăreţ.

Sunt actor.

Sunt grădinar.

Sunt dansator.

Sunt inventator.

Sunt fotograf.

Sunt bucătar.

Sunt designer.

Sunt asta şi asta şi pe deasupra mai sunt şi asta şi asta!

Încă nu ştiu exact ce sunt, dar o să aflu, fiindcă-s curios!

Spune-o răspicat. Dă de ştire că eşti prezent. Dă-ţi ţie de ştire că eşti prezent – fiindcă declaraţia asta de intenţie îţi e adresată şi ţie, nu doar universului sau celor din jur. La auzul acestui anunţ, sufletul tău o să se mobilizeze pe măsură. De fapt o să se mobilizeze extaziat, fiindcă sufletul tău exact pentru asta s-a născut. (Crede-mă, sufletul tău a aşteptat ani buni să te trezeşti la viaţă.) Însă tu trebuie să fii iniţiatorul acestei conversaţii, iar apoi trebuie să te simţi îndreptăţit s-o continui.

Această declaraţie de intenţie şi îndreptăţire nu trebuie s-o rosteşti o singură dată, după care să aştepţi miracole; trebuie s-o repeţi zi de zi, pentru totdeauna. Eu a trebuit să mă definesc şi să mă apăr ca

scriitoare în fiecare zi din viaţa mea de adult – amintind şi reamintind permanent sufletului meu şi cosmosului că iau foarte în serios viaţa mea creativă şi că n-o să încetez niciodată să creez, indiferent de rezultat şi indiferent cât de profunde ar fi sentimentele mele de nelinişte şi nesiguranţă.

De-a lungul timpului am găsit şi tonul potrivit pentru aceste afirmaţii. Cel mai bine e să fii insistent, dar afabil. Repetă-te, dar nu deveni strident. Vorbeşte-le celor mai sumbre şi mai pesimiste voci lăuntrice aşa cum vorbeşte un negociator de ostatici cu un psihopat violent: calm, dar ferm. Mai presus de toate, nu bate niciodată în retragere. Nu-ţi poţi permite să baţi în retragere. Viaţa pentru a cărei salvare negociezi este, la urma urmelor, viaţa ta.

„Cine dracu’ te crezi?“, o să te întrebe vocile sumbre dinăuntru.

„Întrebarea asta-i chiar nostimă“, poţi să răspunzi. „O să vă spun cine sunt: sunt o făptură a lui Dumnezeu, ca toţi ceilalţi. Sunt o parte din acest univers. Am binefăcători spirituali nevăzuţi care cred în mine şi care trudesc alături de mine. Simplul fapt că sunt aici e dovada că am dreptul să fiu aici. Am dreptul să-mi spun cuvântul şi am dreptul la o viziune proprie. Am dreptul să conlucrez cu creativitatea, fiindcă eu însumi sunt un produs şi o consecinţă a Creaţiei. Mă aflu într-o misiune de eliberare artistică, aşa că daţi-mi drumul! “

Vezi?

Acum tu eşti cel care vorbeşte.

Originalitateversusautenticitate

Poate te temi că nu eşti suficient de original.

Poate că asta-i problema – îţi faci griji că ideile tale sunt banale şi insipide, aşadar nevrednice de creaţie.

Scriitorii aspiranţi îmi spun adesea: „Am o idee, dar mi-e teamă că a fost deja pusă în aplicare.“

Ei bine, da, probabil că a fost deja pusă în aplicare. Majoritatea lucrurilor s-au făcut deja – dar încă nu au fost făcute de tine.

Până la capătul vieţii, Shakespeare a epuizat cam toate subiectele posibile de poveşti, însă asta nu i-a împiedicat pe scriitorii de după el ca, vreme de cinci secole, să exploreze de la capăt aceleaşi subiecte.

(Şi să nu uităm că multe din acele poveşti deveniseră deja clişee cu mult înainte ca Shakespeare să se fi atins de ele.) Se zice că, atunci când a văzut picturile rupestre din peştera Lascaux, Picasso ar fi spus:

„N-am învăţat nimic în douăsprezece mii de ani“ – ceea ce probabil că-i adevărat, dar ce contează?

Ce contează că repetăm aceleaşi teme? Că ne învârtim în jurul aceloraşi idei, iar şi iar, generaţie după

generaţie? Că fiecare nouă generaţie simte aceleaşi imbolduri şi pune aceleaşi întrebări pe care oamenii le-au simţit şi le-au pus ani la rând? În definitiv, toţi suntem înrudiţi unii cu alţii, aşa că instinctul nostru creativ va produce şi ceva repetiţii. Orice lucru ne aminteşte de altul. Însă odată ce în spatele unei idei se află felul tău de a te exprima şi pasiunea ta, ideea aceea devine a ta.

În orice caz, cu cât îmbătrânesc, cu atât mă impresionează mai puţin originalitatea. Astăzi mă

emoţionează mult mai mult autenticitatea. Încercările de a fi original pot părea adesea forţate şi afectate, pe când autenticitatea are o rezonanţă discretă care mă mişcă mereu.

Aşadar spune pur şi simplu ce ai de spus, şi vorbeşte din toată inima.

Împărtăşeşte orice îţi vine să împărtăşeşti.