În ceea ce priveşte succesul maxim după care nu poate urma decât declinul, Lee avea dreptate, nu?
Dacă nu poţi reitera un miracol unic în viaţă – dacă nu mai poţi fi niciodată în top –, la ce bun să mai creezi? Pot vorbi despre această situaţie din proprie experienţă, fiindcă am fost eu însămi odată „în top“
– cu o carte care a stat pe lista bestsellerurilor mai bine de trei ani. Nici nu mai ştiu câţi mi-au zis atunci:
„Ce-ai să mai faci acum?“ Vorbeau despre marele meu noroc de parcă ar fi fost un blestem, nu o binecuvântare, şi îşi închipuiau că mă îngrozea gândul de a nu mai atinge niciodată o asemenea culme.
Conform acestui tip de gândire, există un „vârf“ – şi a atinge acest vârf (rămânând acolo) este singurul motiv pentru a crea. O astfel de gândire pleacă de la premisa că misterele inspiraţiei operează la aceeaşi scară ca noi – la o scară umană limitată a succesului şi eşecului, a victoriei şi înfrângerii, a comparaţiei şi competiţiei, a comerţului şi reputaţiei, a unităţilor vândute şi a influenţei exercitate. O astfel de gândire pleacă de la premisa că trebuie tot timpul să ieşi câştigător – nu numai în faţa semenilor tăi, ci şi în faţa celui care erai înainte. Şi mai periculos de-atât, o astfel de gândire porneşte de la premisa că dacă nu poţi câştiga atunci, nu merită să mai joci.
Însă cum rămâne cu vocaţia? Cu dragostea? Cu strania comuniune dintre uman şi miraculos? Cu credinţa? Cu bucuria tăcută de a face pur şi simplu nişte lucruri şi de a le împărtăşi apoi cu alţii, cu inima deschisă şi fără să aştepţi nimic?
Mi-aş fi dorit ca Harper Lee să mai scrie şi alte cărţi. Aş fi vrut ca imediat după Să ucizi o pasăre cântătoare şi după Premiul Pulitzer să fi produs vreo cinci cărţi uşoare – o poveste de dragoste cu final fericit, un roman poliţist, o poveste pentru copii, o carte de bucate, un roman de acţiune de doi bani, orice. Poate credeţi că glumesc, însă nu glumesc deloc. Imaginaţi-vă ce-ar fi putut crea, chiar şi accidental, cu o asemenea atitudine. În cel mai rău caz, i-ar fi putut fenta pe toţi, făcându-i să uite că
fusese odinioară Harper Lee. S-ar fi putut fenta pe sine, uitând că fusese odinioară Harper Lee – ceea ce ar fi eliberat-o din punct de vedere artistic.
Din fericire, după câteva decenii de tăcere, auzim iarăşi glasul lui Lee. De curând s-a descoperit un manuscris timpuriu pierdut – un roman scris înainte de Să ucizi o pasăre cântătoare (cu alte cuvinte, o carte pe care a scris-o înainte ca lumea întreagă s-o scruteze şi să-i pândească nerăbdătoare următoarea mişcare). Mi-aş fi dorit ca cineva s-o fi convins pe Lee să scrie şi să publice în continuare. Ar fi fost un dar pentru lume şi pentru ea – să rămână scriitoare şi să savureze plăcerile pe care ţi le aduce această
muncă (căci, în ultimă instanţă, creativitatea îi aduce satisfacţii şi creatorului, nu doar publicului).
Aş fi vrut ca cineva să-i fi dat lui Ralph Ellison acelaşi sfat. Să scrie orice şi să publice cu o nepăsare supremă. Şi la fel lui F. Scott Fitzgerald. Şi oricărui alt creator, faimos sau obscur, care a dispărut în umbra propriei reputaţii, reale sau închipuite. Aş fi vrut să le fi spus cineva să umple un teanc de pagini cu nişte bla-bla-uri şi să le publice, fără să se gândească la rezultat.
Oare e un sacrilegiu fie şi numai să sugerez aşa ceva?
Bun.
Doar fiindcă creativitatea e mistică nu înseamnă că n-ar trebui demistificată – mai ales dacă astfel artiştii sunt eliberaţi de sentimentul grandorii, de panică şi de propriul ego.
Las’ să vină şi să plece
Cel mai important lucru pe care trebuie să-l înţelegem despre eudaimonia – despre întâlnirea palpitantă dintre o fiinţă umană şi inspiraţia divină – este că nu te poţi aştepta să-ţi stea la îndemână tot timpul.
Va veni şi va pleca, iar tu trebuie s-o laşi să vină şi să plece.
Ştiu asta din experienţă, fiindcă geniul meu – indiferent de unde vine – nu respectă un orar fix. Geniul meu, atât cât este, nu are aceleaşi coordonate de timp ca noi, oamenii, şi cu siguranţă nu-şi aranjează
orarul în funcţie de mine. Bănuiesc chiar că geniul meu mai lucrează şi pentru altcineva – poate chiar
pentru mai mulţi artişti, ca un fel de furnizor liber-profesionist de creativitate. Uneori orbecăi prin întuneric, căutându-mi cu disperare inspiraţia, şi nu produc decât chestii fără cap şi fără coadă.
Şi apoi – vâââj! – inspiraţia apare din senin.
După care – vâââj! – iar dispare.
Odată am tras un pui de somn în tren şi am visat o povestire întreagă. M-am trezit, am luat un pix şi am notat-o într-un acces febril de inspiraţie. Atunci m-am apropiat cel mai mult de un moment à la Ruth Stone. S-a deschis o poartă undeva în mine şi vorbele s-au revărsat de la sine pe pagină.
După ce-am terminat de scris, n-a trebuit să schimb decât câteva cuvinte. Povestirea suna bine aşa cum era. Suna bine şi suna straniu; nu era genul de subiect despre care aş fi scris în mod normal. Unii critici au remarcat apoi cât e de diferită de celelalte din antologie. (E grăitor faptul că un critic a descris-o drept
„mostră de realism magic yankeu“.) Era o povestire fermecată, scrisă în transă: până şi un străin i-a simţit magia. N-am scris nici înainte, nici după ceva asemănător. Mă gândesc şi acum la acea povestire ca la cea mai preţioasă nestemată pe care am descoperit-o vreodată în adâncul meu.
A fost negreşit un moment de Magie Pură.
Dar s-a întâmplat acum douăzeci şi doi de ani şi nu s-a mai repetat vreodată. (Şi, credeţi-mă, am mai adormit în tren de multe ori de atunci.) Am mai avut între timp clipe minunate de comuniune creativă, însă
nici una atât de pură şi înălţătoare ca acea întâlnire fabuloasă.
Cum a venit, aşa a şi plecat.
Iată ce vreau să zic: dacă plănuiesc să stau cu mâinile în sân aşteptând o altă vizită nemijlocită şi înflăcărată a inspiraţiei, s-ar putea să aştept mult şi bine. Aşa că nu stau degeaba amânând scrisul până
când geniul meu se hotărăşte să-mi facă o vizită. Din contră, am ajuns să cred că geniul meu petrece o groază de timp stând după mine – aşteptând să vadă dacă sunt într-adevăr serioasă în privinţa scrisului.
Uneori am impresia că stă într-un colţ şi mă priveşte cum lucrez zi după zi, săptămână după săptămână, lună după lună, doar ca să se asigure că mă străduiesc, că mă dedic cu totul muncii de creaţie. Dacă vede că nu pierd vremea degeaba, s-ar putea să mă ajute. Uneori acest ajutor nu va sosi decât la doi ani după
ce încep un proiect. Alteori nu va dura mai mult de zece minute.
Când totuşi primesc acest ajutor – şi am senzaţia că totul merge de la sine, iar cuvintele vin singure –
sunt fericită şi mă las transportată. În astfel de momente scriu de parcă n-aş fi eu însămi. Pierd noţiunea timpului, a spaţiului şi a sinelui. Cât durează misterul, îi mulţumesc pentru ajutor. Iar când pleacă, îl las să se ducă şi continui să lucrez cu sârguinţă, sperând că într-o bună zi geniul meu o să revină.
Vedeţi, lucrez oricum – şi cu ajutor, şi fără –, fiindcă numai aşa poţi să ai o viaţă cu adevărat creativă.
Lucrez tot timpul şi sunt recunoscătoare pentru ceea ce fac. Fie că sunt atinsă de har sau nu, sunt mulţumită că pot fi creativă.
Oricum ar fi, totul e minunat – ce facem, ce încercăm să facem, sentimentul de comuniune pe care-l trăim câteodată.
Recunoştinţă, întotdeauna.
Întotdeauna, recunoştinţă.
