Mă înşelam însă.
La o oră după aceea, doamna Patchett s-a dus la pupitru şi a ţinut unul dintre cele mai puternice şi mai impresionante discursuri pe care le-am auzit vreodată. A zguduit încăperea şi m-a zguduit şi pe mine.
Atunci am văzut că e, de fapt, destul de înaltă. Şi puternică. Şi frumoasă. Şi pasionată. Şi strălucită. Era ca şi cum şi-ar fi azvârlit de pe umeri mantia invizibilităţii şi dinaintea noastră s-ar fi ivit o zeiţă.
Am rămas uimită. O transformare atât de completă a înfăţişării, aşa, de la o clipă la alta, nu mai văzusem. Şi, cum eu n-am limite, după eveniment am dat fuga la ea şi am apucat-o de braţ, vrând să prind această făptură uimitoare înainte să dispară iarăşi în eter. M-am apropiat şi i-am zis: „Ann, ştiu că abia ne-am întâlnit, dar trebuie să-ţi spun că eşti extraordinară şi că te iubesc!“
Ann Patchett este, dimpotrivă, o femeie care chiar are limite. Deloc surprinzător, s-a uitat la mine cam pieziş. Părea să ia o hotărâre în privinţa mea. Pentru o clipă n-am ştiut unde mă situez. Însă ce a făcut după aceea a fost miraculos. Mi-a cuprins faţa cu mâinile şi m-a sărutat. Apoi a rostit: „Şi eu te iubesc pe tine, Liz Gilbert.“
În clipa aceea s-a aprins scânteia unei prietenii.
Însă prietenia noastră avea să fie cumva neobişnuită. Ann şi cu mine nu locuim în aceeaşi zonă (eu stau în New Jersey, ea – în Tennessee), aşa că nu prea ne puteam întâlni o dată pe săptămână ca să luăm masa.
Nici nu ne omorâm cu vorbitul la telefon, iar reţelele sociale nu păreau locul unde să cultivăm o relaţie.
Am hotărât în schimb să ne cunoaştem mai bine practicând o artă aproape pierdută – arta epistolară.
Apelând la o tradiţie care continuă şi astăzi, Ann şi cu mine am început să ne trimitem lunar scrisori lungi, pline de miez. Scrisori adevărate, pe hârtie adevărată, cu plicuri, timbre şi tot tacâmul. E un mod oarecum desuet de a întreţine o prietenie, însă amândouă suntem oarecum desuete. Ne povesteam despre căsniciile noastre, despre familiile, prieteniile şi frustrările noastre. Dar mai cu seamă scriam despre scris.
Aşa s-a făcut că – în toamna lui 2008 – Ann a menţionat în treacăt că începuse de curând să lucreze la un nou roman, despre jungla amazoniană.
Evident că am fost intrigată.
Am întrebat-o ce povestea, mai exact, romanul ei. I-am spus că şi eu lucrasem la un roman despre jungla amazoniană, dar că-mi pierdusem inspiraţia fiindcă-l neglijasem (o situaţie pe care ştiam că o va înţelege). Ann mi-a răspuns că încă nu ştie ce povesteşte de fapt romanul ei cu jungla. Se afla încă la început. Povestea de-abia prindea contur. Urma să mă ţină la curent pe măsură ce lucrurile evoluau.
În luna februarie a anului următor Ann şi cu mine ne-am întâlnit pentru a doua oară în viaţă. Urma să
apărem împreună la un eveniment în Portland, Oregon. În dimineaţa respectivă, am luat micul dejun împreună în cafeneaua hotelului. Ann mi-a spus că scrie de ceva timp la noul roman – trecuse deja de o sută de pagini.
Eu am zis:
— Bun, acum chiar trebuie să-mi spui despre ce e vorba în romanul tău cu Amazonul. Mor să ştiu.
— Începe tu, a zis ea, din moment ce tu ai avut prima ideea. Spune-mi despre ce era vorba în romanul tău cu jungla amazoniană – cel pe care nu l-ai mai scris.
Am încercat să-mi rezum fostul roman cât mai concis cu putinţă. Am spus:
— Era vorba de o fată bătrână din Minnesota, îndrăgostită în secret, de mulţi ani, de şeful ei căsătorit.
El se implică într-un proiect de afaceri dubios în jungla amazoniană. Cineva dispare cu nişte bani, iar eroina mea e trimisă să descurce lucrurile, moment în care viaţa ei liniştită se transformă în haos. Mai e şi o poveste de dragoste la mijloc.
Preţ de un minut lung, Ann m-a fixat cu privirea.
Înainte să continui, trebuie să vă spun că – spre deosebire de mine – Ann Patchett e o doamnă. Are maniere alese. Nu are nimic vulgar sau grosolan, motiv pentru care răspunsul ei a fost şi mai şocant:
— Glumeşti, sau ce mama naibii faci?
— De ce? am întrebat. Romanul tău despre ce e?
Şi Ann mi-a răspuns:
— E despre o fată bătrână din Minnesota, îndrăgostită în secret, de mulţi ani, de şeful ei căsătorit. El se implică într-un proiect de afaceri dubios în jungla amazoniană. Cineva dispare cu nişte bani, iar eroina mea e trimisă să descurce lucrurile, moment în care viaţa ei liniştită se transformă în haos. Mai e şi o poveste de dragoste la mijloc.
Ce mama naibii?
Oameni buni, nu vorbim aici de un gen literar!
Nu e vorba de o poveste poliţistă scandinavă sau de un roman de dragoste cu vampiri. E un fir narativ extrem de specific. Nu te duci la librărie şi-i ceri vânzătoarei să te îndrume spre secţiunea de cărţi cu fete bătrâne din Minnesota îndrăgostite de şefii lor căsătoriţi şi trimise în jungla amazoniană ca să găsească
persoane dispărute şi să salveze proiecte sortite eşecului.
Nu există aşa ceva!
Ce-i drept, când am intrat în amănunte, existau nişte deosebiri. Romanul meu se petrecea în anii ’60, pe când al lui Ann era contemporan. În cartea mea era vorba despre construirea de autostrăzi, pe când a ei era despre industria farmaceutică. Cu aceste mici excepţii, subiectul era acelaşi.
Vă daţi seama că ne-a luat ceva timp să ne revenim după o asemenea revelaţie. Apoi – ca nişte femei însărcinate dornice să-şi amintească exact momentul concepţiei – ne-am întors în timp ca să aflăm când pierdusem eu ideea şi când o găsise ea.
Am constatat că evenimentele se petrecuseră cam în aceeaşi perioadă.
Credem chiar că ideea s-a transmis în ziua în care ne-am întâlnit. Mai precis, s-a transmis prin acel sărut.
Aceasta e, prieteni, Marea Magie.
Un pic de perspectivă
Înainte să ne ia valul, aş vrea să mă opresc o clipă şi să vă cer să vă gândiţi la toate concluziile negative pe care le-aş fi putut trage din acest incident dacă mi-ar fi trecut prin minte să-mi nenorocesc viaţa.
Cea mai rea şi mai distructivă concluzie la care aş fi putut ajunge ar fi fost că Ann Patchett îmi furase ideea. Lucru absurd, fireşte, fiindcă Ann nu auzise niciodată de ideea mea şi, pe deasupra, e cea mai morală fiinţă pe care am întâlnit-o vreodată. Însă oamenii trag tot timpul astfel de concluzii răuvoitoare.
