ceva puternic şi generos – şi, hotărât lucru, acel ceva nu sunt eu.

S-ar putea să ştiţi sentimentul. Apare atunci când faci ceva minunat cu mâinile sau cu mintea, ceva despre care, când te uiţi în urmă mai târziu, nu poţi spune decât: „Habar n-am cum de-am făcut aşa ceva.“

Nu poţi repeta experienţa. Nu ştii cum s-a întâmplat. Dar te-ai simţit călăuzit de o forţă superioară.

Nu am decât rareori acest sentiment, însă e cea mai minunată senzaţie imaginabilă. Nu cred să existe în viaţă fericire mai desăvârşită decât aceasta, poate doar când te îndrăgosteşti. În greaca veche, cuvântul

care desemnează fericirea supremă este eudaimonia, care în esenţă înseamnă „locuit de spiritul cel bun“

– în sensul că un spirit îndrumător divin îţi poartă de grijă cu bunăvoinţă. (Comentatorii moderni, poate stânjeniţi de aluzia la misterul divin, îi spun pur şi simplu „inspiraţie“ sau „formă de zile mari“.) Însă atât grecii, cât şi romanii credeau într-un zeu al creativităţii – un fel de spiriduş al casei, dacă

vreţi, cu care îţi împărţeai căminul şi care te ajuta uneori la treburi. Romanii aveau un termen specific pentru acest spiriduş de nădejde al casei. Îi spuneau geniu – zeitate protectoare, cel care îţi călăuzea efortul creator. Cu alte cuvinte, romanii nu credeau că o persoană excepţional de înzestrată este un geniu, ci că are un geniu.

O distincţie (a fi versus a avea) subtilă, dar importantă şi, cred eu, un construct psihologic înţelept.

Ideea unui geniu exterior îl ajută pe artist să-şi ţină în frâu orgoliul, să se ferească de a-şi asuma fie meritul deplin, fie vina absolută pentru rezultatul muncii sale. Altfel spus, dacă ai succes, trebuie să-i mulţumeşti geniului tău pentru ajutor, ceea ce te apără de narcisismul total. Iar dacă dai greş, vina nu-ţi aparţine în întregime. Poţi să spui: „Hei, nu te uita la mine – geniul meu nu s-a arătat azi!“

Oricum ar fi, sinele vulnerabil al creatorului este protejat.

Protejat de influenţa corupătoare a laudelor.

Protejat de efectele corozive ale ruşinii.

Strivit de propriul succes

Cred că societatea le-a făcut un mare deserviciu artiştilor când a început să le spună că sunt genii, şi nu că au genii. Asta s-a întâmplat prin Renaştere, când a luat amploare o viziune asupra vieţii antropocentrică, bazată pe raţiune. Zeii şi misterele au pierdut teren, iar reuşita sau eşecul în artă au fost puse exclusiv pe seama creatorilor – ceea ce însemna că firava făptură omenească era singura vinovată

pentru toanele inspiraţiei.

Astfel am ajuns să venerăm arta şi artiştii mai mult decât era cazul. Statutul de „geniu“ (cu recompensele şi prestigiul aferente) a făcut din artişti un soi de castă sacerdotală – poate chiar un fel de mici zeităţi – , o povară mult prea grea pentru nişte simpli muritori, oricât de talentaţi ar fi ei. e punctul în care artiştii încep să cedeze, striviţi de propriul talent.

Cred că atunci când sunt catalogaţi drept „genii“, artiştii îşi pierd degajarea şi nu mai pot crea liber.

Să ne gândim la Harper Lee, de pildă, care nu a mai scris nimic câteva decenii după fenomenalul succes al romanului Să ucizi o pasăre cântătoare. În 1962, când a fost întrebată ce sentiment îi trezeşte gândul că va mai scrie vreodată ceva, Lee a răspuns: „Frică.“ Şi a adăugat: „Odată ce-ai ajuns în vârf, n-o mai poţi lua decât în jos.“

Cum Lee n-a dat detalii lămuritoare, nu vom şti niciodată de ce o autoare cu un succes atât de mare nu a mai scris şi alte cărţi. Mă întreb dacă nu cumva a fost copleşită de povara propriului succes. Poate că

succesul a devenit prea greu de suportat, iar arta i-a fost sugrumată de frică – sau, mai rău, de competiţia cu sine. (În fond, de ce s-ar fi putut teme Harper Lee? Poate doar de faptul că n-o putea depăşi pe Harper Lee.)

În ceea ce priveşte succesul maxim după care nu poate urma decât declinul, Lee avea dreptate, nu?

Dacă nu poţi reitera un miracol unic în viaţă – dacă nu mai poţi fi niciodată în top –, la ce bun să mai creezi? Pot vorbi despre această situaţie din proprie experienţă, fiindcă am fost eu însămi odată „în top“

– cu o carte care a stat pe lista bestsellerurilor mai bine de trei ani. Nici nu mai ştiu câţi mi-au zis atunci:

„Ce-ai să mai faci acum?“ Vorbeau despre marele meu noroc de parcă ar fi fost un blestem, nu o binecuvântare, şi îşi închipuiau că mă îngrozea gândul de a nu mai atinge niciodată o asemenea culme.

Conform acestui tip de gândire, există un „vârf“ – şi a atinge acest vârf (rămânând acolo) este singurul motiv pentru a crea. O astfel de gândire pleacă de la premisa că misterele inspiraţiei operează la aceeaşi scară ca noi – la o scară umană limitată a succesului şi eşecului, a victoriei şi înfrângerii, a comparaţiei şi competiţiei, a comerţului şi reputaţiei, a unităţilor vândute şi a influenţei exercitate. O astfel de gândire pleacă de la premisa că trebuie tot timpul să ieşi câştigător – nu numai în faţa semenilor tăi, ci şi în faţa celui care erai înainte. Şi mai periculos de-atât, o astfel de gândire porneşte de la premisa că dacă nu poţi câştiga atunci, nu merită să mai joci.

Însă cum rămâne cu vocaţia? Cu dragostea? Cu strania comuniune dintre uman şi miraculos? Cu credinţa? Cu bucuria tăcută de a face pur şi simplu nişte lucruri şi de a le împărtăşi apoi cu alţii, cu inima deschisă şi fără să aştepţi nimic?

Mi-aş fi dorit ca Harper Lee să mai scrie şi alte cărţi. Aş fi vrut ca imediat după Să ucizi o pasăre cântătoare şi după Premiul Pulitzer să fi produs vreo cinci cărţi uşoare – o poveste de dragoste cu final fericit, un roman poliţist, o poveste pentru copii, o carte de bucate, un roman de acţiune de doi bani, orice. Poate credeţi că glumesc, însă nu glumesc deloc. Imaginaţi-vă ce-ar fi putut crea, chiar şi accidental, cu o asemenea atitudine. În cel mai rău caz, i-ar fi putut fenta pe toţi, făcându-i să uite că

fusese odinioară Harper Lee. S-ar fi putut fenta pe sine, uitând că fusese odinioară Harper Lee – ceea ce ar fi eliberat-o din punct de vedere artistic.

Din fericire, după câteva decenii de tăcere, auzim iarăşi glasul lui Lee. De curând s-a descoperit un manuscris timpuriu pierdut – un roman scris înainte de Să ucizi o pasăre cântătoare (cu alte cuvinte, o carte pe care a scris-o înainte ca lumea întreagă s-o scruteze şi să-i pândească nerăbdătoare următoarea mişcare). Mi-aş fi dorit ca cineva s-o fi convins pe Lee să scrie şi să publice în continuare. Ar fi fost un dar pentru lume şi pentru ea – să rămână scriitoare şi să savureze plăcerile pe care ţi le aduce această

muncă (căci, în ultimă instanţă, creativitatea îi aduce satisfacţii şi creatorului, nu doar publicului).

Aş fi vrut ca cineva să-i fi dat lui Ralph Ellison acelaşi sfat. Să scrie orice şi să publice cu o nepăsare supremă. Şi la fel lui F. Scott Fitzgerald. Şi oricărui alt creator, faimos sau obscur, care a dispărut în umbra propriei reputaţii, reale sau închipuite. Aş fi vrut să le fi spus cineva să umple un teanc de pagini cu nişte bla-bla-uri şi să le publice, fără să se gândească la rezultat.

Oare e un sacrilegiu fie şi numai să sugerez aşa ceva?

Bun.

Doar fiindcă creativitatea e mistică nu înseamnă că n-ar trebui demistificată – mai ales dacă astfel artiştii sunt eliberaţi de sentimentul grandorii, de panică şi de propriul ego.

Las’ să vină şi să plece

Cel mai important lucru pe care trebuie să-l înţelegem despre eudaimonia – despre întâlnirea palpitantă dintre o fiinţă umană şi inspiraţia divină – este că nu te poţi aştepta să-ţi stea la îndemână tot timpul.

Va veni şi va pleca, iar tu trebuie s-o laşi să vină şi să plece.

Ştiu asta din experienţă, fiindcă geniul meu – indiferent de unde vine – nu respectă un orar fix. Geniul meu, atât cât este, nu are aceleaşi coordonate de timp ca noi, oamenii, şi cu siguranţă nu-şi aranjează

orarul în funcţie de mine. Bănuiesc chiar că geniul meu mai lucrează şi pentru altcineva – poate chiar

pentru mai mulţi artişti, ca un fel de furnizor liber-profesionist de creativitate. Uneori orbecăi prin întuneric, căutându-mi cu disperare inspiraţia, şi nu produc decât chestii fără cap şi fără coadă.

Şi apoi – vâââj! – inspiraţia apare din senin.

După care – vâââj! – iar dispare.

Odată am tras un pui de somn în tren şi am visat o povestire întreagă. M-am trezit, am luat un pix şi am notat-o într-un acces febril de inspiraţie. Atunci m-am apropiat cel mai mult de un moment à la Ruth Stone. S-a deschis o poartă undeva în mine şi vorbele s-au revărsat de la sine pe pagină.

După ce-am terminat de scris, n-a trebuit să schimb decât câteva cuvinte. Povestirea suna bine aşa cum era. Suna bine şi suna straniu; nu era genul de subiect despre care aş fi scris în mod normal. Unii critici au remarcat apoi cât e de diferită de celelalte din antologie. (E grăitor faptul că un critic a descris-o drept

„mostră de realism magic yankeu“.) Era o povestire fermecată, scrisă în transă: până şi un străin i-a simţit magia. N-am scris nici înainte, nici după ceva asemănător. Mă gândesc şi acum la acea povestire ca la cea mai preţioasă nestemată pe care am descoperit-o vreodată în adâncul meu.

A fost negreşit un moment de Magie Pură.

Dar s-a întâmplat acum douăzeci şi doi de ani şi nu s-a mai repetat vreodată. (Şi, credeţi-mă, am mai adormit în tren de multe ori de atunci.) Am mai avut între timp clipe minunate de comuniune creativă, însă

nici una atât de pură şi înălţătoare ca acea întâlnire fabuloasă.

Cum a venit, aşa a şi plecat.

Iată ce vreau să zic: dacă plănuiesc să stau cu mâinile în sân aşteptând o altă vizită nemijlocită şi înflăcărată a inspiraţiei, s-ar putea să aştept mult şi bine. Aşa că nu stau degeaba amânând scrisul până