Oamenii se conving că au fost furaţi când n-au fost, de fapt, furaţi. O astfel de gândire vine dintr-o nefericită adeziune la noţiunea de puţinătate – din credinţa că lumea e un loc al sărăciei şi că nu va exista niciodată nimic de ajuns pentru toţi. Deviza acestei gândiri este: altcineva a luat ce era al meu. Dacă aş
fi avut această atitudine, mi-aş fi pierdut cu siguranţă noua şi draga mea prietenă. Mai mult, m-aş fi afundat în resentimente, invidie şi învinuiri.
Aş fi putut, de asemenea, să-mi îndrept furia împotriva mea. Aş fi putut să-mi spun: Uite dovada supremă că eşti o ratată, Liz, fiindcă nu duci niciodată nimic la capăt! Romanul ăsta voia să fie al tău, dar tu i-ai dat cu piciorul, fiindcă eşti o catastrofă, eşti leneşă şi proastă, şi fiindcă totdeauna te concentrezi pe ce nu trebuie, de-aia n-o să fie niciodată nimic de capul tău.
În sfârşit, mi-aş fi putut îndrepta ura spre destin. Aş fi putut zice: Iată dovada că Dumnezeu o iubeşte pe Ann Patchett mai mult decât pe mine. Fiindcă Ann este romanciera aleasă, şi eu – aşa cum am bănuit mereu în momentele mele cele mai sumbre – nu-s decât o impostoare. Soarta-şi râde de mine, în timp ce potirul lui Ann e plin de se revarsă. Eu sunt jucăria soartei, iar ea e iubită de soartă, asta-i veşnica nedreptate şi tragedie a vieţii mele blestemate.
Dar n-am făcut nimic de felul ăsta.
Am preferat să privesc întâmplarea ca pe un mic şi formidabil miracol. Am fost uimită şi plină de recunoştinţă că am avut un rol cât de mic în strania lui desfăşurare. Nu mă mai simţisem niciodată atât de aproape de vrăjitorie şi n-aveam de gând să-mi stric această experienţă minunată cu meschinării. Am privit incidentul ca pe o dovadă rară şi splendidă că, până la urmă, s-ar putea ca cele mai bizare credinţe ale mele despre creativitate să fie adevărate – că ideile sunt vii, că ideile caută într-adevăr cel mai disponibil partener uman, că ideile au o voinţă conştientă, că ideile se mişcă de la un suflet la altul, că
ideile vor căuta mereu cea mai rapidă şi mai eficientă cale spre pământ (aşa cum face şi fulgerul).
Mai mult, eram acum înclinată să cred că ideile sunt şi mucalite, fiindcă ceea ce se petrecuse între mine şi Ann nu era doar fenomenal, ci şi curios şi încântător de amuzant.
Dreptul la proprietate
Cred că inspiraţia va încerca întotdeauna din răsputeri să lucreze cu tine – însă, dacă nu eşti pregătit sau disponibil, s-ar putea să te părăsească şi să-şi caute alt partener.
Mulţi oameni păţesc asta.
Aşa se face că într-o bună dimineaţă deschizi ziarul şi descoperi că altcineva a scris cartea ta sau a regizat piesa ta de teatru, ori a lansat albumul tău, ori a făcut filmul pe care voiai tu să-l faci, a înfiinţat firma ta, a deschis restaurantul tău sau a patentat invenţia ta – sau a dus la capăt în orice alt fel o idee pe care ai avut-o tu cu ani în urmă, dar pe care n-ai cultivat-o niciodată sau pe care nu te-ai străduit s-o duci la bun sfârşit. S-ar putea să te simţi ofensat, dar n-ai de ce, fiindcă nu ţi-ai făcut partea ta de treabă! N-ai fost destul de pregătit, de rapid, de deschis ca ideea să te locuiască şi să se desăvârşească prin tine. Prin urmare, ideea a pornit în căutarea unui alt partener şi altcineva a pus-o în practică.
De când am publicat Mănâncă, roagă-te, iubeşte, nu vă pot spune câţi m-au acuzat furioşi că am scris cartea lor (îmi depăşeşte capacitatea de a număra).
„Cartea asta ar fi trebuit să fie a mea“, bombăne unii privindu-mă pieziş la coada pentru autografe de pe la vreo lansare de carte din Houston, Toronto, Dublin sau Melbourne. „Aveam de gând să scriu cartea asta într-o bună zi. Mi-ai scris viaţa.“
Ce pot să spun? Ce ştiu eu despre viaţa unui străin oarecare? Eu doar am găsit o idee de care nu se ocupa nimeni şi am urmat-o până la capăt. Chiar dacă e adevărat că am fost norocoasă cu Mănâncă, roagă-te, iubeşte (fără-ndoială, am fost teribil de norocoasă), e la fel de adevărat şi că am muncit ca o maniacă la cartea aia. M-am învârtit ca un derviş în jurul acelei idei. Odată ce a intrat în conştiinţa mea, n-am pierdut-o o clipă din ochi până ce cartea nu a fost gata.
Am reuşit astfel să-mi păstrez ideea.
De-a lungul anilor am şi pierdut însă multe idei – sau, mai bine spus, am pierdut idei despre care credeam în mod greşit că-mi aparţineau. Au ajuns alţii să scrie cărţi pe care mi-am dorit din tot sufletul să le fi scris eu. Au realizat alţii proiecte care ar fi putut fi ale mele.
Iată un exemplu: în 2006 am cochetat o vreme cu ideea de a scrie o istorie amplă a oraşului Newark, New Jersey, pe care s-o intitulez Brick City. Planul meu era să mă ţin după noul şi charismaticul primar al oraşului Newark, Cory Booker, şi să scriu despre eforturile lui de a da o nouă faţă acestui oraş
fascinant, dar greu încercat. Ideea era bună, dar nu m-am ţinut de ea. (Ca să fiu cinstită, era mult de muncă
şi lucram la o altă carte, aşa că nu m-am ambalat suficient ca să mă apuc de ea.) Mai târziu, în 2009, Sundance Channel a produs şi a difuzat un lung documentar despre frământata istorie a oraşului Newark, New Jersey, şi despre eforturile lui Cory Booker de a schimba oraşul. Programul s-a numit Brick City.
Când am auzit, reacţia mea a fost una de uşurare totală: Uraaa! Nu mai trebuie să mă ocup de Newark!
Cineva a făcut-o deja!
Iată un alt exemplu: în 1996 am întâlnit un tip care era prieten bun cu Ozzy Osbourne. Mi-a povestit că
cei din familia Osbourne erau cei mai ciudaţi, amuzanţi, sălbatici şi teribil de iubitori oameni pe care-i întâlnise vreodată. Mi-a spus: „Ar trebui să scrii ceva despre ei! Ar trebui să stai pur şi simplu pe lângă
ei şi să-i vezi cum interacţionează. Nu ştiu exact ce-ai putea să faci, dar cineva trebuie să pună pe picioare un proiect legat de familia Osbourne, pentru că sunt prea de tot.“
Propunerea mi-a plăcut. Dar din nou n-am avut timp, aşa că s-a ocupat altcineva de familia Osbourne –
şi cu ce succes!4
4. Este vorba despre un reality show a cărui premieră a avut loc pe 5 martie 2002, intitulat The Osbournes şi difuzat până în 2005 de postul MTV (n. tr.).
Au fost multe idei de care nu m-am ocupat şi care au devenit proiectele altora. Au spus alţii poveşti care-mi erau foarte la îndemână – poveşti care mi-au atras atenţia cândva sau care păreau să-şi aibă
sorgintea în viaţa mea, ori care ar fi putut fi născocite de imaginaţia mea. N-am ştiut întotdeauna să pierd cu graţie. Uneori a fost dureros. Uneori a trebuit să privesc cum alţii se bucură de succese şi victorii pe care le dorisem pentru mine.
Asta-i viaţa.
Astea sunt însă şi misterele ei pline de frumuseţe.
Descoperirea simultană
Gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că ceea ce se petrecuse între mine şi Ann Patchett putea fi versiunea artistică a descoperirii simultane – o expresie utilizată în comunitatea ştiinţifică atunci când doi sau mai mulţi oameni de ştiinţă din diferite părţi ale lumii au aceeaşi idee în acelaşi timp. (Calculul infinitezimal, oxigenul, găurile negre, banda lui Möbius, existenţa stratosferei şi teoria evoluţionistă – ca să dau doar câteva exemple – au paternitate multiplă.)
Fenomenul nu poate fi explicat logic. Cum pot doi oameni care n-au auzit unul de celălalt să ajungă la aceleaşi concluzii ştiinţifice în acelaşi moment istoric? Şi totuşi, se întâmplă mai des decât vă imaginaţi.
În secolul al XIX-lea, când matematicianul maghiar János Bolyai a inventat geometria neeuclidiană, tatăl său l-a îndemnat să-şi publice descoperirile imediat, înainte ca altcineva să aibă aceeaşi idee, spunându-i: „Când vine vremea lor, ideile se ivesc în diverse locuri, aşa cum răsar violetele primăvara.“
Descoperirile simultane survin şi în afara sferei ştiinţifice. În lumea afacerilor, de pildă, e ştiut faptul că o idee nouă pluteşte „undeva, acolo“, în atmosferă, şi că prima persoană sau companie care pune mâna pe ea va avea un avantaj asupra concurenţei. Uneori se îngrămădesc toţi deodată, în goana nebună de-a fi primii. (A se vedea ascensiunea computerelor personale în anii 1990.) Descoperirile simultane apar chiar şi în relaţiile romantice. Nu-ţi acordă nimeni atenţie ani de-a rândul şi, deodată, ai doi pretendenţi în acelaşi timp? Asta da descoperire simultană!
Eu cred că, atunci când se petrec descoperiri simultane, inspiraţia îşi ia măsuri de precauţie, dă
telefoane şi joacă la două capete. Poate să facă asta dacă vrea. De fapt, inspiraţia poate să facă orice fără
să ne dea explicaţii. (Suntem oricum norocoşi că inspiraţia catadicseşte să ne vorbească; ar fi prea mult să-i cerem şi explicaţii.)
