când geniul meu se hotărăşte să-mi facă o vizită. Din contră, am ajuns să cred că geniul meu petrece o groază de timp stând după mine – aşteptând să vadă dacă sunt într-adevăr serioasă în privinţa scrisului.

Uneori am impresia că stă într-un colţ şi mă priveşte cum lucrez zi după zi, săptămână după săptămână, lună după lună, doar ca să se asigure că mă străduiesc, că mă dedic cu totul muncii de creaţie. Dacă vede că nu pierd vremea degeaba, s-ar putea să mă ajute. Uneori acest ajutor nu va sosi decât la doi ani după

ce încep un proiect. Alteori nu va dura mai mult de zece minute.

Când totuşi primesc acest ajutor – şi am senzaţia că totul merge de la sine, iar cuvintele vin singure –

sunt fericită şi mă las transportată. În astfel de momente scriu de parcă n-aş fi eu însămi. Pierd noţiunea timpului, a spaţiului şi a sinelui. Cât durează misterul, îi mulţumesc pentru ajutor. Iar când pleacă, îl las să se ducă şi continui să lucrez cu sârguinţă, sperând că într-o bună zi geniul meu o să revină.

Vedeţi, lucrez oricum – şi cu ajutor, şi fără –, fiindcă numai aşa poţi să ai o viaţă cu adevărat creativă.

Lucrez tot timpul şi sunt recunoscătoare pentru ceea ce fac. Fie că sunt atinsă de har sau nu, sunt mulţumită că pot fi creativă.

Oricum ar fi, totul e minunat – ce facem, ce încercăm să facem, sentimentul de comuniune pe care-l trăim câteodată.

Recunoştinţă, întotdeauna.

Întotdeauna, recunoştinţă.

O inimă uimită

Dar oare cum a privit Ann Patchett ceea ce s-a petrecut între noi?

Cum a perceput întâmplarea stranie despre romanul cu jungla amazoniană care a plecat de la mine şi a ajuns la ea?

Deşi e mult mai raţională decât mine, Ann a simţit totuşi că se petrecuse ceva extraordinar. Chiar şi ea a simţit că inspiraţia a plecat de la mine şi a coborât asupra ei – cu un sărut. În scrisorile pe care mi le-a scris după aceea s-a referit întotdeauna, cu generozitate, la romanul ei ca la „romanul nostru despre jungla amazoniană“, ca şi cum ar fi fost mama-surogat a unei idei concepute de mine.

A fost drăguţ din partea ei, însă nicidecum adevărat. După cum ştie oricine a citit Fascinaţie 5, acea poveste magnifică îi aparţine în întregime lui Ann Patchett. Nimeni altcineva n-ar fi putut scrie romanul aşa cum l-a scris ea. Mai degrabă eu am fost mama adoptivă care a ţinut ideea caldă timp de câţiva ani, vreme în care şi-a căutat partenerul legitim. Cine ştie câţi scriitori a vizitat această idee înainte să ajungă

în grija mea şi să se oprească în cele din urmă la Ann? (Boris Pasternak a descris splendid acest fenomen când a scris că „nici o carte autentică nu are o primă pagină. La fel ca foşnetul pădurii, ea e zămislită

Dumnezeu ştie unde, creşte şi se rostogoleşte, stârnind adâncul umbros al pădurii până când, fără veste…

coroanele copacilor încep s-o rostească într-un glas“.)

5. Romanul State of Wonder a apărut în Statele Unite în 2011. Pentru versiunea românească, vezi Ann Patchett, Fascinaţie, trad. rom. de Carmen Toader, Humanitas Fiction, Bucureşti, 2013 (n. tr.).

Tot ce ştiu e că romanul voia cu tot dinadinsul să fie scris şi nu şi-a oprit căutarea până când n-a găsit autorul dispus să se apuce de el – nu mai târziu, nu într-o bună zi, nu în câţiva ani, nu când or veni vremuri mai bune, nu când va fi viaţa mai uşoară, ci pe loc.

Aşa se face că povestea s-a oprit la Ann.

Lucrul acesta m-a uimit şi m-a lăsat cu sentimentul că trăiesc într-o lume remarcabilă, plină de mistere.

Totul mi-a amintit de memorabila explicaţie a modului în care funcţionează universul, dată de fizicianul britanic Arthur Eddington. „Ceva necunoscut face ceva ce noi habar n-avem.“

Însă partea cea mai tare e că nu trebuie să am habar.

Nu vreau să descifrez necunoscutul. Nu vreau să înţeleg sensul lucrurilor sau să ştiu unde sunt concepute iniţial ideile sau de ce creativitatea se manifestă atât de imprevizibil. Nu vreau să ştiu de ce uneori conversăm liber cu inspiraţia, iar alteori trudim din greu în singurătate şi nu producem nimic. Nu mă interesează de ce o idee te-a vizitat azi pe tine, şi nu pe mine. Ori de ce ne-a vizitat pe amândoi. Ori de ce ne-a părăsit pe amândoi.

Nici unul dintre noi nu poate înţelege aceste lucruri, căci ele ţin de marile enigme.

Tot ce ştiu e că aşa vreau să-mi petrec viaţa – colaborând cât pot de bine cu inspiraţia, pe care nu pot nici s-o văd, nici s-o stăpânesc, nici s-o vădesc, nici s-o pricep.

E o profesie ciudată, ăsta-i adevărul.

Însă nu mă pot gândi la un mod mai bun de a-mi duce existenţa.

Permisiunea

Eliminaţi cutia de sugestii

N-am crescut într-o familie de artişti.

Mă trag din nişte oameni care au avut slujbe stabile.

Bunicul meu din partea mamei avea o fermă şi vindea produse lactate; bunicul din partea tatei vindea sobe. Amândouă bunicile mele au fost gospodine, şi la fel mamele, surorile şi mătuşile lor.

Cât despre părinţii mei, tata e inginer şi mama, asistentă medicală. Şi cu toate că aveau vârsta potrivită

n-au fost hipioţi – câtuşi de puţin. Erau mult prea conservatori. Tata şi-a petrecut anii ’60 la facultate şi la marină; mama a fost la şcoala de asistente, a lucrat în ture de noapte la spital şi şi-a economisit banii în mod responsabil. După ce s-au căsătorit, tata s-a angajat la o companie din industria chimică, unde a lucrat treizeci de ani. Mama s-a angajat cu jumătate de normă, a devenit o membră activă a bisericii locale, a activat în comitetul şcolar, a făcut muncă voluntară în bibliotecă şi a vizitat bătrâni şi invalizi.

Au fost oameni responsabili. Plătitori de taxe. Tipi serioşi. Au votat cu Reagan. (De două ori!) De la ei am învăţat să mă răzvrătesc.

Pentru că – dincolo de statutul lor de buni cetăţeni – părinţii mei făceau ce voiau cu viaţa lor, cu o nonşalanţă fantastică. Tata a hotărât că nu mai vrea să fie doar inginer chimist; voia să crească şi pomi de Crăciun, aşa că în 1973 s-a pus pe treabă. Ne-am mutat la o fermă, a plantat acolo nişte puieţi şi a pus pe picioare proiectul. N-a renunţat la serviciu ca să-şi urmeze visul; l-a înglobat doar în viaţa de zi cu zi. A vrut să crească şi capre, aşa că a cumpărat nişte capre. Le-a adus acasă pe bancheta din spate a maşinii noastre Ford Pinto. Crescuse vreodată capre? Nu, dar credea că o să se descurce. La fel s-a întâmplat şi când a devenit interesat de apicultură: a achiziţionat pur şi simplu nişte albine şi s-a apucat de treabă. Au trecut de-atunci treizeci şi cinci de ani şi încă mai are stupii ăia.

Când ceva îi stârnea curiozitatea, tata se apuca de treabă. Credea cu tărie în calităţile lui. Iar când avea nevoie de ceva (ceea ce se întâmpla foarte rar, fiindcă n-are mai multe nevoi materiale decât un vagabond), tata îşi confecţiona singur lucrul respectiv, sau îl repara singur, sau îl cârpea cumva singur –

de obicei fără să apeleze la instrucţiuni şi în general fără să ceară sfatul unui specialist. Tata nu are o părere prea bună despre instrucţiuni sau despre specialişti. Nu-l impresionează diplomele şi nici alte fineţuri ale civilizaţiei, cum ar fi autorizaţiile de construcţie sau semnele de tipul „ACCESUL

INTERZIS“. (Nepăsându-i de consecinţe, tata m-a învăţat că cel mai bine e să-ţi ridici întotdeauna cortul acolo unde scrie „CAMPINGUL INTERZIS“.)

Tatei chiar nu-i place să i se spună ce să facă. Instinctul său de nesupunere e atât de puternic, încât adeseori e comic. Odată, pe când era în marină, căpitanul i-a ordonat să facă o cutie de sugestii şi s-o ducă în sala de mese. Tata a confecţionat ascultător cutia, a bătut-o în perete, apoi a scris prima sugestie şi i-a dat drumul prin fantă. Pe biletul lui scria: „ Propun să eliminaţi cutia de sugestii.“

În multe privinţe, tata e un ciudat, iar instinctul lui exagerat de a respinge autoritatea poate friza uneori patologicul… dar am intuit mereu că era totuşi un tip cool, chiar şi în vremea când, copil fiind, mă plimba prin oraş într-un Ford Pinto ticsit cu capre. Ştiam că făcea ce-i place şi că mergea pe drumul lui şi simţeam că era, de aceea, un tip interesant. Pe atunci nu ştiam care e termenul, însă acum înţeleg că tata ducea o viaţă creativă.

Şi-mi plăcea.

Acest fel de a fi mi-a marcat viaţa. Nu că aş fi vrut să fac vreuna din alegerile pe care le-a făcut tata (nu-s nici fermieră, nici republicană), însă exemplul lui mi-a dat puterea de a-mi făuri propriul drum în lume. De asemenea, ca şi tatei, nici mie nu-mi place să-mi spună alţii ce să fac. Deşi nu sunt deloc o fire conflictuală, sunt încăpăţânată până-n măduva oaselor. Şi încăpăţânarea asta mă ajută să duc o viaţă

creativă.

Cât despre mama, ea e o versiune ceva mai rafinată a tatălui meu. Are tot timpul părul îngrijit şi bucătăria pusă la punct, şi are aerul acela prietenos, perfect manierat, tipic locuitorilor din Midwest; însă

nu o subestimaţi, posedă o voinţă de fier şi talente multiple. Această femeie a crezut întotdeauna că, dacă

cineva din familie are nevoie de ceva, ea poate să construiască, să coasă, să crească, să împletească, să

dreagă, să cârpească, să vopsească sau să decupeze absolut orice. Ea ne tundea. Ea făcea pâinea. Ea cultiva, culegea şi conserva legumele. Ea ne făcea hainele. Ea moşea iezii. Tăia puii şi-i gătea pentru cină. A tapetat singură salonul şi ne-a reparat pianul (pe care-l cumpărase cu cincizeci de dolari de la o biserică din apropiere). Ne scutea de mers la doctor pansându-ne ea. Le zâmbea frumos tuturor şi era mereu plină de bunăvoinţă – dar de fapt îşi modela lumea după bunul ei plac.