Cred că exemplul părinţilor mei care au făcut mereu ce-au vrut mi-a dat curajul să fiu scriitoare sau măcar să încerc să fiu. Nu-mi aduc aminte ca părinţii mei să-şi fi făcut vreodată griji în legătură cu visul meu de-a deveni scriitoare. Dacă erau totuşi îngrijoraţi, n-au zis niciodată nimic – dar, sincer, nu cred că

şi-au făcut prea multe probleme. Cred că ştiau că voi fi întotdeauna în stare să-mi port de grijă, pentru că

aşa mă crescuseră ei. (De altfel, regula de aur în familia mea e următoarea: dacă te poţi întreţine singur şi nu deranjezi pe nimeni, eşti liber să faci ce vrei cu viaţa ta.)

Poate pentru că ei nu şi-au făcut griji în privinţa mea, nici eu nu mi-am făcut griji pentru mine.

Mai mult, nu m-am gândit niciodată să-i cer cuiva permisiunea de a deveni scriitoare. N-am văzut pe nimeni din familia mea cerând vreodată permisiunea pentru ceva.

Ai mei treceau pur şi simplu la treabă.

Aşa că am hotărât să fac la fel: să trec pur şi simplu la treabă.

Biletul de voie

Iată unde vreau să ajung, dragii mei:

Nu aveţi nevoie de permisiunea nimănui pentru a trăi o viaţă creativă.

Poate nu aţi primit acest mesaj în copilărie. Poate că părinţilor voştri le era teamă să-şi asume vreun risc. Poate că respectau maniacal regulile sau erau depresivi ori toxicomani ori abuzivi şi nu aveau puterea să fie creativi. Poate că se temeau de ce vor spune vecinii. Poate că părinţii voştri nu erau făptuitori, ci doar consumatori. Poate că aţi crescut într-un mediu în care oamenii zăceau în faţa televizorului, aşteptând să li se întâmple ceva.

Uitaţi de toate astea. Nu sunt importante.

Priviţi un pic mai în urmă în istoria familiei voastre. Uitaţi-vă la bunici: există şanse bune ca ei să fi fost făptuitori. Nu? Nici ei? Atunci uitaţi-vă şi mai în urmă. Uitaţi-vă la străbunicii voştri. Uitaţi-vă la strămoşii voştri. Uitaţi-vă la imigranţi, la sclavi, la soldaţi, la fermieri, la marinari sau la băştinaşii care au văzut sosind corăbiile colonizatorilor. Întoarceţi-vă în timp îndeajuns de mult şi veţi găsi oameni care nu erau simpli consumatori, care nu stăteau pasivi, aşteptând să li se întâmple lucruri. Veţi găsi oameni care şi-au petrecut viaţa făcând lucruri.

Din ei vă trageţi.

Din ei ne tragem cu toţii.

Fiinţele umane au fost creative foarte mult timp – destul de mult şi destul de constant pentru ca impulsul creator să pară astăzi cu totul firesc. Ca să înţelegeţi mai bine, gândiţi-vă la următorul fapt: cea mai timpurie manifestare artistică a omului datează de-acum patruzeci de mii de ani. Prin contrast, cele mai timpurii dovezi de agricultură umană nu au decât zece mii de ani. Ceea ce înseamnă că am hotărât cândva, în evoluţia noastră colectivă, că e mult mai important să facem lucruri frumoase, dar inutile, decât să învăţăm să ne hrănim în mod regulat.

Actele de creaţie sunt fantastic de diverse. Unele dintre cele mai durabile şi mai îndrăgite opere de artă sunt neîndoielnic maiestuoase. Unele te fac să cazi în genunchi şi să plângi. Altele, nu. O operă care te emoţionează şi te inspiră pe tine s-ar putea să mă plictisească pe mine de moarte. O parte din arta creată de oameni de-a lungul veacurilor e absolut sublimă şi a izvorât probabil dintr-un solemn sentiment al sacrului, însă nu toată arta e astfel. Avem uneori de-a face pur şi simplu cu opera unor inşi care nu voiau decât să se distreze – să-şi facă oalele de lut mai frumoase, să construiască un scaun mai plăcut la vedere sau să deseneze un penis pe perete ca să le mai treacă vremea. Ceea ce e perfect în regulă.

Vrei să scrii o carte? Să compui un cântec? Să regizezi un film? Să decorezi vase de ceramică? Să

înveţi un dans? Să explorezi un ţinut nou? Vrei să desenezi un penis pe perete? Fă-o. E dreptul tău prin naştere, ca fiinţă umană, aşa că fă-o cu inima deschisă. (Ia lucrurile în serios, bineînţeles – dar nu foarte în serios.) Lasă inspiraţia să te ducă unde vrea ea. Nu uita că de-a lungul timpului oamenii au creat tot felul de lucruri fără să facă prea mult caz.

Facem lucruri fiindcă ne place să facem lucruri.

Vânăm ineditul şi noutatea fiindcă ne plac ineditul şi noutatea.

Şi s-ar părea că inspiraţia lucrează cu noi fiindcă aşa îi place – fiindcă oamenii au ceva special, ceva în plus, o bogăţie care prisoseşte – ceea ce romanciera Marilynne Robinson numeşte „supraabundenţă

magică“.

Ce e oare această supraabundenţă magică?

E creativitatea ta înnăscută, care murmură şi freamătă în adâncul tău.

Te bate gândul să devii o persoană creativă? Dar eşti deja. Chiar şi a-i spune cuiva „persoană

creativă“ e comic de redundant. Creativitatea e caracteristica speciei noastre. Avem simţurile necesare pentru ea; avem curiozitatea necesară; avem, la mâini, degetele opozabile necesare; avem ritmul necesar; avem limbajul, emoţia şi legătura înnăscută cu divinitatea, toate necesare pentru creativitate.

Câtă vreme eşti în viaţă, eşti o persoană creativă. Tu şi eu şi toţi cunoscuţii noştri ne tragem din făptuitori de-a lungul a zeci de mii de ani. Decoratori, reparatori, povestitori, dansatori, exploratori, scripcari, toboşari, constructori, cultivatori, rezolvitori de probleme, creatori de frumuseţe – toţi aceştia sunt strămoşii noştri comuni.

Apărătorii culturii înalte vor încerca să te convingă că arta aparţine doar celor puţini şi aleşi, însă ei n-au dreptate şi pe deasupra sunt enervanţi. Toţi suntem cei puţini şi aleşi. Toţi suntem programaţi să fim creatori. Chiar dacă ai crescut uitându-te la desene animate, într-o dulce apatie, de dimineaţă până seara, creativitatea stă înăuntrul tău la pândă. Creativitatea ta e mult mai bătrână decât tine, mult mai bătrână

decât oricare dintre noi. Până şi corpul şi fiinţa ta sunt perfect proiectate ca să conlucreze cu inspiraţia, iar inspiraţia încearcă mereu să-ţi dea de urmă – la fel cum i-a vânat şi pe strămoşii tăi.

Altfel spus: nu-ţi trebuie bilet de voie de la conducere ca să duci o viaţă creativă.

Sau, dacă-ţi faci totuşi griji că-ţi trebuie bilet de voie – UITE, tocmai ţi-am dat eu unul.

Tocmai ţi l-am scris pe dosul unei liste vechi de cumpărături.

Consideră-te complet acoperit.

Şi-acum du-te şi făptuieşte ceva.

Împodobeşte-te

Am o vecină care-şi face tatuaje noi tot timpul.

O cheamă Eileen. Îşi face tatuaje noi cum mi-aş cumpăra eu o pereche nouă de cercei ieftini – iac-aşa, de moft. Câteodată se trezeşte dimineaţa cam abătută şi anunţă: „Cred că azi mă duc să-mi fac un tatuaj.“

Dacă o întrebi pe Eileen ce fel de tatuaj are de gând să-şi facă, o să-ţi spună: „Nu ştiu. O să văd când ajung la studio. Sau o să-l las pe artist să-mi facă o surpriză.“

Femeia asta nu e o adolescentă incapabilă să-şi controleze impulsurile. E o femeie matură, cu copii adulţi, care conduce o afacere de succes. În plus, e un om extraordinar, minunat, fără seamăn, şi unul dintre spiritele cele mai libere pe care le-am întâlnit vreodată. Când am întrebat-o odată cum de acceptă

ca trupul să-i fie însemnat aşa, la întâmplare, cu cerneală permanentă, mi-a zis:

— N-ai înţeles! Nu-i permanent. E temporar.

Încurcată, am întrebat-o:

— Vrei să zici că toate tatuajele tale sunt temporare?

A zâmbit şi a zis:

— Nu, Liz. Tatuajele sunt permanente; trupul meu e trecător. La fel şi-al tău. Nu suntem aici, pe pământ, decât scurtă vreme, aşa că am hotărât cu mult timp în urmă că vreau să mă-mpodobesc cât de jucăuş pot, până mai am timp.

Îmi place chestia asta la nebunie.

Fiindcă – la fel ca Eileen – şi eu vreau să-mi împodobesc cât mai viu cu putinţă viaţa trecătoare. Şi nu vorbesc doar de aspectul fizic, ci şi de cel emoţional, spiritual, intelectual. Nu vreau să-mi fie frică de culori strălucitoare, de sunete noi, de iubiri mari, decizii riscante, experienţe stranii, strădanii ciudate, schimbări bruşte sau chiar eşecuri.

Să nu vă-nchipuiţi că am de gând să mă acopăr cu tatuaje (că nu sunt pasiunea mea), însă chiar o să

petrec cât mai mult timp creând lucruri încântătoare de pe urma existenţei mele, fiindcă asta mă ajută să