Până la urmă, toate lucrurile nu sunt decât nişte violete care încearcă să răsară.
Nu te lăsa copleşit de caracterul iraţional şi imprevizibil al acestui scenariu bizar. Supune-te lui. Aşa îţi cere contractul straniu, nepământesc, al vieţii creative. Nu există furturi; nu există proprietate; nu există tragedie; nu există probleme. Nu există un timp sau un loc de unde vine inspiraţia – şi nici competiţie, ego sau limitări. Nu există decât încăpăţânarea ideii înseşi, care refuză să se oprească din căutare până când nu-şi găseşte un partener la fel de încăpăţânat. (Sau mai mulţi, după caz.) aliază-te cu această încăpăţânare.
Lucrează cu ea cât mai deschis, mai încrezător şi mai sârguincios cu putinţă.
Lucrează din toată inima, căci – îţi promit – dacă perseverezi, s-ar putea să ai norocul ca într-o bună
dimineaţă să te lovească inspiraţia.
Coada tigrului
Una din cele mai bune descrieri ale acestui fenomen – al ideilor care intră şi ies din conştiinţa omului după bunul lor plac – am auzit-o la minunata poetă americană Ruth Stone.
Am întâlnit-o pe Stone pe când avea aproape nouăzeci de ani şi m-a răsfăţat cu povestiri despre extraordinarul ei proces creativ. Mi-a spus cum, copil fiind la ţară, în Virginia, lucra ogorul şi auzea câteodată câte un poem venind spre ea – îl auzea gonind peste câmp, ca un cal în galop. Ori de câte ori se întâmpla asta, ştia exact ce trebuia să facă: „să fugă mâncând pământul“ spre casă, încercând să ajungă
înaintea poemului, sperând să pună mâna pe o bucată de hârtie şi un creion destul de repede ca să-l prindă. În felul acesta, când poemul o ajungea din urmă şi o vizita, putea să-l înşface şi să-l scrie după
dictare, lăsând cuvintele să se reverse pe pagină. Câteodată se mişca însă prea încet şi nu ajungea în timp util la hârtie şi la creion. Simţea atunci cum poemul îi năvălea în trup şi apoi ieşea. Rămânea în ea preţ
de o clipă, căutând un răspuns, şi apoi pleca înainte ca ea să-l poată prinde – gonind mai departe, după
cum zicea ea, „în căutarea unui alt poet“.
Alteori însă (şi aici intervine nebunia) era cât pe ce să scape poemul, însă nu de tot. Îl înhăţa în ultima clipă, m-a lămurit ea, „de coadă“. Ca şi cum ar fi prins un tigru. Apoi, cu o mână trăgea aproape fizic poemul înapoi în ea, iar cu cealaltă scria după dictare. În asemenea cazuri, poemul apărea pe pagină de la ultimul cuvânt până la primul – de la coadă la cap, dar altminteri intact.
Asta, dragi prieteni, e o Mare Magie de modă veche, ciudată, ca din poveştile cu vrăjitoare.
Eu însă cred în ea.
Muncă greaversusinspiraţie pură
Eu cred în acest tip de magie, întrucât cred că avem cu toţii momente în care suntem atinşi de mister şi de inspiraţie. Poate că inspiraţia pură, de sorginte divină nu se manifestă prin noi nemijlocit, aşa cum se manifesta prin Ruth Stone, şi desigur că nu putem crea zi de zi fără vreo oprelişte sau îndoială… ne putem însă apropia de acest izvor mai mult decât am crede.
Ca să fiu sinceră, viaţa mea de scriitoare nu este pe de-a-ntregul Mare Magie de modă veche, ciudată, ca din poveştile cu vrăjitoare. Din contră, mare parte din viaţa mea de scriitoare constă în disciplină şi în muncă anostă. Stau la birou şi trudesc ca un ţăran la câmp, şi aşa fac progrese. În cea mai mare parte, nu e deloc vorba de inspiraţie pură.
Câteodată însă vine inspiraţia pură. Uneori, când mă cufund în scris, mă simt deodată ca şi cum aş
merge pe una dintre benzile acelea rulante din terminalele aeroporturilor mari; mai am încă mult până la poartă şi bagajul e tot greu, dar sunt dusă încet înainte de o forţă exterioară. Ceva mă poartă cu sine –
ceva puternic şi generos – şi, hotărât lucru, acel ceva nu sunt eu.
S-ar putea să ştiţi sentimentul. Apare atunci când faci ceva minunat cu mâinile sau cu mintea, ceva despre care, când te uiţi în urmă mai târziu, nu poţi spune decât: „Habar n-am cum de-am făcut aşa ceva.“
Nu poţi repeta experienţa. Nu ştii cum s-a întâmplat. Dar te-ai simţit călăuzit de o forţă superioară.
Nu am decât rareori acest sentiment, însă e cea mai minunată senzaţie imaginabilă. Nu cred să existe în viaţă fericire mai desăvârşită decât aceasta, poate doar când te îndrăgosteşti. În greaca veche, cuvântul
care desemnează fericirea supremă este eudaimonia, care în esenţă înseamnă „locuit de spiritul cel bun“
– în sensul că un spirit îndrumător divin îţi poartă de grijă cu bunăvoinţă. (Comentatorii moderni, poate stânjeniţi de aluzia la misterul divin, îi spun pur şi simplu „inspiraţie“ sau „formă de zile mari“.) Însă atât grecii, cât şi romanii credeau într-un zeu al creativităţii – un fel de spiriduş al casei, dacă
vreţi, cu care îţi împărţeai căminul şi care te ajuta uneori la treburi. Romanii aveau un termen specific pentru acest spiriduş de nădejde al casei. Îi spuneau geniu – zeitate protectoare, cel care îţi călăuzea efortul creator. Cu alte cuvinte, romanii nu credeau că o persoană excepţional de înzestrată este un geniu, ci că are un geniu.
O distincţie (a fi versus a avea) subtilă, dar importantă şi, cred eu, un construct psihologic înţelept.
Ideea unui geniu exterior îl ajută pe artist să-şi ţină în frâu orgoliul, să se ferească de a-şi asuma fie meritul deplin, fie vina absolută pentru rezultatul muncii sale. Altfel spus, dacă ai succes, trebuie să-i mulţumeşti geniului tău pentru ajutor, ceea ce te apără de narcisismul total. Iar dacă dai greş, vina nu-ţi aparţine în întregime. Poţi să spui: „Hei, nu te uita la mine – geniul meu nu s-a arătat azi!“
Oricum ar fi, sinele vulnerabil al creatorului este protejat.
Protejat de influenţa corupătoare a laudelor.
Protejat de efectele corozive ale ruşinii.
Strivit de propriul succes
Cred că societatea le-a făcut un mare deserviciu artiştilor când a început să le spună că sunt genii, şi nu că au genii. Asta s-a întâmplat prin Renaştere, când a luat amploare o viziune asupra vieţii antropocentrică, bazată pe raţiune. Zeii şi misterele au pierdut teren, iar reuşita sau eşecul în artă au fost puse exclusiv pe seama creatorilor – ceea ce însemna că firava făptură omenească era singura vinovată
pentru toanele inspiraţiei.
Astfel am ajuns să venerăm arta şi artiştii mai mult decât era cazul. Statutul de „geniu“ (cu recompensele şi prestigiul aferente) a făcut din artişti un soi de castă sacerdotală – poate chiar un fel de mici zeităţi – , o povară mult prea grea pentru nişte simpli muritori, oricât de talentaţi ar fi ei. e punctul în care artiştii încep să cedeze, striviţi de propriul talent.
Cred că atunci când sunt catalogaţi drept „genii“, artiştii îşi pierd degajarea şi nu mai pot crea liber.
Să ne gândim la Harper Lee, de pildă, care nu a mai scris nimic câteva decenii după fenomenalul succes al romanului Să ucizi o pasăre cântătoare. În 1962, când a fost întrebată ce sentiment îi trezeşte gândul că va mai scrie vreodată ceva, Lee a răspuns: „Frică.“ Şi a adăugat: „Odată ce-ai ajuns în vârf, n-o mai poţi lua decât în jos.“
Cum Lee n-a dat detalii lămuritoare, nu vom şti niciodată de ce o autoare cu un succes atât de mare nu a mai scris şi alte cărţi. Mă întreb dacă nu cumva a fost copleşită de povara propriului succes. Poate că
succesul a devenit prea greu de suportat, iar arta i-a fost sugrumată de frică – sau, mai rău, de competiţia cu sine. (În fond, de ce s-ar fi putut teme Harper Lee? Poate doar de faptul că n-o putea depăşi pe Harper Lee.)
