Dacă e suficient de autentic, crede-mă – o să pară original.

Motive

A, şi încă ceva: nu ţi se cere să salvezi lumea cu creativitatea ta.

Cu alte cuvinte, nu numai că arta ta nu trebuie să fie originală, dar nici importantă nu trebuie să fie.

De exemplu: ori de câte ori îmi spune cineva că vrea să scrie o carte ca să-i ajute pe alţii, mă gândesc mereu: A, te rog, nu.

Te rog nu încerca să mă ajuţi.

Adică foarte drăguţ din partea ta că vrei să-i ajuţi pe oameni, dar te rog nu face din asta singurul tău motiv de a crea, căci o să ne apese povara intenţiei tale măreţe şi o să ne pună sufletul la încercare. (Asta îmi aminteşte de minunatul adagiu al editorialistei britanice Katharine Whitehorn: „Pe cei care trăiesc pentru ceilalţi îi poţi recunoaşte după expresia persecutată de pe feţele celorlalţi.“) Aş prefera de mii de ori să scrii o carte ca să te distrezi tu decât ca să mă ajuţi pe mine. Sau, dacă subiectul tău e mai sumbru şi mai serios, aş prefera să-ţi practici arta ca să te salvezi pe tine ori să te eliberezi de o posibilă povară

psihică, în loc să ne salvezi sau să ne eliberezi pe noi.

Odată am scris o carte ca să mă salvez pe mine. Am scris nişte memorii de călătorie ca să-mi desluşesc propriul periplu şi haos emoţional. Tot ce am încercat în acea carte a fost să mă descifrez pe mine. Dar pentru asta am scris totuşi o poveste care, după câte se pare, a ajutat o mulţime de alte persoane să se descifreze – deşi nu asta a fost intenţia mea. Dacă m-aş fi aşezat la birou să scriu Mănâncă, roagă-te, iubeşte cu unicul scop de a-i ajuta pe alţii, aş fi produs o carte complet diferită. Ba chiar aş fi putut produce o carte care să fi fost insuportabil de prost scrisă. (Da, ştiu… multor critici Mănâncă, roagă-te, iubeşte li s-a părut oricum insuportabil de prost scrisă – dar nu asta-i ideea: ideea e că am scris cartea aia pentru mine şi poate tocmai de aceea multor cititori li s-a părut autentică şi, în ultimă instanţă, utilă.)

Să ne gândim de pildă chiar la cartea pe care o ţineţi acum în mână. Lecţii de magie e evident o carte de autoperfecţionare, nu? Dar, cu tot respectul şi cu toată afecţiunea, n-am scris-o pentru voi; am scris-o pentru mine. Am scris cartea de faţă pentru plăcerea mea, fiindcă e o adevărată încântare pentru mine să

mă gândesc la tema creativităţii. E agreabil şi util pentru mine să meditez la acest subiect. Dacă ceea ce am scris aici o să vă ajute e grozav şi mă bucur. Ar fi un efect secundar minunat. Însă, în definitiv, fac ceea ce fac pentru că-mi place s-o fac.

Am o prietenă călugăriţă care şi-a petrecut existenţa ajutându-i pe oamenii fără adăpost din Philadelphia. E un fel de sfântă în viaţă. E o susţinătoare neobosită a săracilor, suferinzilor, rătăciţilor şi părăsiţilor. Şi ştiţi de ce activitatea ei caritabilă e atât de eficientă? Fiindcă-i place să facă asta.

Fiindcă pentru ea e plăcut. Altminteri n-ar merge. Altminteri n-ar fi decât o îndatorire grea şi un cumplit martiriu. Dar sora Mary Scullion nu e o martiră. E un suflet voios care se distrează de minune ducând viaţa care se potriveşte cel mai bine firii ei şi care o ajută să rămână activă. Întâmplător, făcând asta, are grijă şi de o mulţime de persoane – însă toată lumea poate întrezări în spatele misiunii bucuria ei adevărată; în ultimă instanţă, acesta e motivul pentru care prezenţa ei e atât de vindecătoare.

E în regulă ca munca să ţi se pară distractivă, asta vreau să zic. E în regulă şi dacă munca e vindecătoare, fascinantă sau izbăvitoare pentru tine, sau dacă nu e, poate, decât un hobby care te fereşte s-o iei razna. Ba e în regulă şi dacă munca ta e absolut frivolă. E permis. Totul e permis.

Movele tale intime de a crea sunt de ajuns. Îndeletnicindu-te pur şi simplu cu ceea ce iubeşti ai putea până la urmă să ne şi ajuţi. („Nu există dragoste care să nu devină ajutor“, spunea teologul Paul Tillich.)

Aşadar, ocupă-te cu ceea ce te umple de viaţă. Urmăreşte-ţi fascinaţiile, obsesiile şi impulsurile. Ai încredere în ele. Creează absolut orice provoacă o revoluţie în inima ta.

Restul va veni de la sine.

Şcolarizarea

N-am obţinut nici o diplomă de studii superioare în domeniul scrisului. De fapt, nu am studii postuniversitare. Am absolvit New York University cu o diplomă în ştiinţe politice (fiindcă o specialitate tot trebuie să ai) şi mă simt şi acum norocoasă că am primit ceea ce eu consider a fi fost o educaţie în arte liberale de modă veche, cu vederi largi.

Deşi am ştiut dintotdeauna că vreau să fiu scriitoare şi am urmat în studenţie câteva cursuri de tehnici literare, n-am ales să fac un masterat în scriere creativă după ce am absolvit New York University. Mă

îndoiam că aş putea să-mi găsesc propria voce într-o încăpere plină cu alţi cincisprezece scriitori tineri care încearcă să-şi afle propriile lor voci.

În plus, nu eram chiar sigură că o diplomă de studii superioare în scriere creativă avea să-mi asigure traiul. A face studii artistice şi literare nu e ca şi cum ai merge la stomatologie, de exemplu, unde poţi fi destul de sigur că după absolvire îţi vei găsi o slujbă în domeniu. Şi, deşi consider că e important ca dentiştii să fie acreditaţi oficial de stat (ca şi piloţii de avioane, avocaţii ori manichiuristele, de altfel), nu sunt convinsă că avem nevoie de romancieri acreditaţi oficial. Istoria pare să-mi dea dreptate în privinţa asta. Doisprezece scriitori nord-americani au câştigat Premiul Nobel din 1901 încoace: nici unul n-a avut un masterat în arte frumoase şi studii umaniste. Patru dintre ei n-au făcut decât liceul.

În zilele noastre e plin de şcoli exorbitant de scumpe unde te poţi duce să studiezi artele. Unele sunt fabuloase, altele mai puţin. Dacă vrei s-o apuci pe calea asta, foarte bine – dar să ştii că e un târg, aşa că

asigură-te că târgul va fi în interesul tău. Ce obţine şcoala respectivă din acest târg e clar: banii tăi. Ce obţin studenţii depinde de devotamentul lor faţă de învăţătură, de seriozitatea programului şi de calitatea profesorilor. Fără îndoială, în aceste programe poţi învăţa disciplina, stilul, ba poate şi curajul. Tot aici ţi-ai putea întâlni şi „tribul“ – colegii care îţi vor oferi conexiuni profesionale valoroase şi sprijin pentru cariera ta viitoare. Ba chiar ai putea fi atât de norocos, încât să-l găseşti pe mentorul visurilor tale sub chipul unui profesor deosebit de sensibil şi dedicat. Însă mă tem că, adesea, studenţii de la arte nu caută

în educaţia superioară decât dovada propriei legitimităţi – dovada că sunt cu adevărat persoane creative, fiindcă aşa zice diploma lor.

Pe de o parte, înţeleg perfect această nevoie de validare; încercările creative sunt un parcurs incert.

Dar dacă îţi exersezi măiestria în fiecare zi pe cont propriu, cu disciplină constantă şi cu dragoste, atunci eşti deja un creator adevărat şi n-ai nevoie să plăteşti pe nimeni ca să afirme asta despre tine.

Dacă ai dobândit deja o diplomă de studii superioare într-un anumit domeniu creativ, nu-ţi face griji!

Dacă eşti norocos, ţi-a îmbunătăţit arta şi sunt sigură că măcar nu ţi-a prins rău. Foloseşte lecţiile pe care le-ai învăţat la şcoală ca să-ţi perfecţionezi măiestria. Sau, dacă eşti pe cale să obţii o diplomă în arte chiar acum şi-ţi poţi permite cinstit şi uşor să faci asta, iarăşi e bine. Dacă şcoala respectivă a fost gratuită e şi mai bine. Ai noroc că eşti acolo, aşa că foloseşte norocul în avantajul tău. Munceşte serios, exploatează la maximum oportunităţile şi evoluează, evoluează, evoluează. Poate fi o perioadă

extraordinară de studiu concentrat şi dezvoltare creativă. Dar dacă te gândeşti la vreun fel de şcolarizare superioară în arte şi nu te lăfăi în bani, află că poţi trăi şi fără ea. Cu siguranţă poţi trăi fără datorii, fiindcă datoriile vor fi mereu abatorul visurilor tale creative.

Un foarte bun pictor pe care-l cunosc e profesor la una dintre cele mai prestigioase şcoli de arte din lume – însă acest prieten al meu nu are o diplomă de studii superioare. E un maestru, da, însă şi-a învăţat singur meşteşugul. A ajuns un pictor de seamă fiindcă a muncit al naibii de serios ani de zile ca să devină

un pictor de seamă. Acum le predă altora, la un nivel de care el personal nu a avut parte niciodată. Ceea ce te face să pui sub semnul întrebării rostul şi necesitatea întregului sistem. Studenţii însă se îngrămădesc din lumea-ntreagă să studieze la şcoala lui şi mulţi dintre ei (cei care nu provin din familii bogate sau care nu au obţinut o bursă integrală din partea universităţii) ies din programul respectiv cu datorii de zeci de mii de dolari. Prietenul meu ţine foarte mult la studenţii lui şi de aceea faptul că-i vede afundându-se în datorii (în timp ce, paradoxal, se căznesc să semene cât mai mult cu el) îl mâhneşte – şi mă mâhneşte şi pe mine.

Când l-am întrebat de ce fac asta – de ce studenţii aceia îşi ipotechează atât de grav viitorul pentru câţiva ani de studiu creativ –, mi-a zis: „Ei bine, adevărul e că nu gândesc întotdeauna chestiunea în ansamblu. Majoritatea artiştilor sunt oameni impulsivi, care nu fac planuri pe termen prea lung. Artiştii sunt din fire pariori. E un obicei periculos să pariezi. Dar când produci artă pariezi întotdeauna. Arunci zarul pariind pe slaba şansă ca timpul, energia şi resursele pe care le investeşti să dea roade bogate mai târziu – ca cineva să-ţi cumpere operele şi să cunoşti succesul. Mulţi dintre studenţii mei pariază pe faptul că educaţia lor scumpă va fi rentabilă pe termen lung.“

Înţeleg asta. Şi eu am fost mereu impulsivă din punct de vedere creativ. E ceva ce vine împreună cu curiozitatea şi pasiunea. Mă pripesc, şi fac pariuri în munca mea tot timpul – sau cel puţin încerc. Trebuie să fii dispus să-ţi asumi riscuri dacă vrei să duci o viaţă creativă. Dar dacă tot trebuie să pariezi, fii conştient că pariezi. Nu arunca niciodată zarurile fără să-ţi dai seama că ţii în mână o pereche de zaruri.

Şi asigură-te că într-adevăr îţi poţi acoperi pariurile (atât emoţional, cât şi financiar).

Mă tem însă că mulţi plătesc de se usucă pentru o educaţie superioară în arte fără să-şi dea seama că, de fapt, totul e doar un pariu, fiindcă – la suprafaţă – poate părea că fac o investiţie trainică în viitorul lor. În definitiv, nu e oare şcoala locul unde se duc oamenii să înveţe o meserie – şi oare nu e un lucru responsabil şi respectabil să deprinzi o meserie? Însă a fi artist nu e o meserie la fel ca meseriile obişnuite. În domeniile creative nu există siguranţa locului de muncă şi nici nu va exista vreodată.

Prin urmare, a te îndatora masiv ca să devii creator poate transforma într-un stres şi într-o povară ceva ce ar trebui să fie doar bucurie şi eliberare. Iar după ce au investit atât de mult în educaţia lor, artiştii care nu cunosc imediat succesul profesional (adică majoritatea artiştilor) se pot simţi nişte rataţi.

Sentimentul că au ratat le poate înăbuşi încrederea creativă – ba chiar îi poate opri definitiv să mai creeze. Se vor afla apoi în situaţia groaznică de a fi nevoiţi să se descurce nu numai cu sentimentul de ruşine şi de eşec, ci şi cu nişte facturi lunare piperate care le vor aminti veşnic de ruşinea şi eşecul lor.

Vă rog să înţelegeţi că nu sunt în nici un caz împotriva educaţiei superioare; sunt pur şi simplu împotriva îndatorării paralizante – îndeosebi pentru cei care doresc să ducă o viaţă creativă. Şi în ultima vreme (cel puţin aici, în America) conceptul de educaţie superioară a devenit practic sinonim cu îndatorarea paralizantă. Nimeni n-are mai puţină nevoie de datorii decât un artist. Aşa că încearcă să nu cazi în capcana asta. Iar dacă ai căzut deja, încearcă din răsputeri să te eliberezi prin orice mijloace şi cât mai curând posibil. Eliberează-te ca să poţi trăi şi crea în deplină libertate, aşa cum ţi-a fost hărăzit de la natură.

Ai grijă de tine, asta zic.

Ai grijă să-ţi ocroteşti viitorul – dar să-ţi ocroteşti şi echilibrul mintal.

Ca alternativă, încearcă asta

În loc să faci împrumuturi ca să mergi la o şcoală de arte, ce-ar fi să te avânţi mai adânc în lume, s-o explorezi mai vitejeşte? Sau avântă-te mai adânc şi mai vitejeşte înăuntrul tău. Fă un inventar cinstit al educaţiei pe care o ai deja – anii trăiţi, necazurile îndurate, abilităţile căpătate pe parcurs.

Dacă eşti tânăr, deschide larg ochii şi lasă lumea să te educe cât mai mult posibil. („Nu vă mai înălţaţi prin manuale şcolare!“, avertiza Walt Whitman, şi te avertizez şi eu; există multe modalităţi de a învăţa care nu implică neapărat săli de clasă.) Şi simte-te liber să începi să-ţi împărtăşeşti perspectiva prin intermediul creativităţii, chiar dacă nu eşti decât un copil. Dacă eşti tânăr, vezi lucrurile altfel decât mine, iar eu aş vrea să ştiu cum vezi tu lucrurile. Cu toţii vrem să ştim. Când îţi privim opera (oricare ar fi ea) ne-am dori să-ţi simţim tinereţea – senzaţia aceea proaspătă că tocmai ai apărut printre noi. Fii generos şi lasă-ne s-o simţim. În definitiv, a trecut multă vreme de când eram ca tine.

Dacă eşti mai în vârstă, ai încredere că lumea te-a educat în tot acest răstimp. Ştii deja mult mai multe decât crezi. Nu eşti desăvârşit; eşti pur şi simplu pregătit. Indiferent cum ţi-ai petrecut vremea, după o anumită vârstă ai obţinut, foarte probabil, un doctorat în existenţă. Dacă eşti încă aici – dacă ai supravieţuit atât de mult –, asta se datorează faptului că ştii nişte lucruri. Avem nevoie să ne dezvălui ce ştii, ce ai învăţat, ce ai văzut şi simţit. Dacă eşti mai în vârstă, sunt şanse serioase să ai tot ce-ţi trebuie ca să duci o viaţă mai creativă – cu excepţia încrederii de a-ţi realiza efectiv opera. Noi însă avem nevoie ca tu să-ţi realizezi opera.

Fie că eşti vârstnic, fie că eşti tânăr, avem nevoie de opera ta ca să ne îmbogăţească şi să ne inspire în viaţă.

Aşa că înhaţă-ţi incertitudinile şi temerile, ţine-le de glezne cu capul în jos şi scutură-te de ideile împovărătoare despre ce ai nevoie (şi cât trebuie să plăteşti) ca să-ţi legitimezi creativitatea. Fiindcă îţi spun că ai deja legitimitate, prin simplul fapt că te afli printre noi.

Dascălii tăi

Vrei să studiezi cu marii dascăli? Asta vrei?

Ei bine, îi găseşti pretutindeni. Trăiesc pe rafturile bibliotecii tale; trăiesc pe pereţii muzeelor; trăiesc în înregistrările făcute cu zeci de ani în urmă. Dascălii tăi nici nu trebuie să fie în viaţă ca să te educe.