Mulţi oameni păţesc asta.

Aşa se face că într-o bună dimineaţă deschizi ziarul şi descoperi că altcineva a scris cartea ta sau a regizat piesa ta de teatru, ori a lansat albumul tău, ori a făcut filmul pe care voiai tu să-l faci, a înfiinţat firma ta, a deschis restaurantul tău sau a patentat invenţia ta – sau a dus la capăt în orice alt fel o idee pe care ai avut-o tu cu ani în urmă, dar pe care n-ai cultivat-o niciodată sau pe care nu te-ai străduit s-o duci la bun sfârşit. S-ar putea să te simţi ofensat, dar n-ai de ce, fiindcă nu ţi-ai făcut partea ta de treabă! N-ai fost destul de pregătit, de rapid, de deschis ca ideea să te locuiască şi să se desăvârşească prin tine. Prin urmare, ideea a pornit în căutarea unui alt partener şi altcineva a pus-o în practică.

De când am publicat Mănâncă, roagă-te, iubeşte, nu vă pot spune câţi m-au acuzat furioşi că am scris cartea lor (îmi depăşeşte capacitatea de a număra).

„Cartea asta ar fi trebuit să fie a mea“, bombăne unii privindu-mă pieziş la coada pentru autografe de pe la vreo lansare de carte din Houston, Toronto, Dublin sau Melbourne. „Aveam de gând să scriu cartea asta într-o bună zi. Mi-ai scris viaţa.“

Ce pot să spun? Ce ştiu eu despre viaţa unui străin oarecare? Eu doar am găsit o idee de care nu se ocupa nimeni şi am urmat-o până la capăt. Chiar dacă e adevărat că am fost norocoasă cu Mănâncă, roagă-te, iubeşte (fără-ndoială, am fost teribil de norocoasă), e la fel de adevărat şi că am muncit ca o maniacă la cartea aia. M-am învârtit ca un derviş în jurul acelei idei. Odată ce a intrat în conştiinţa mea, n-am pierdut-o o clipă din ochi până ce cartea nu a fost gata.

Am reuşit astfel să-mi păstrez ideea.

De-a lungul anilor am şi pierdut însă multe idei – sau, mai bine spus, am pierdut idei despre care credeam în mod greşit că-mi aparţineau. Au ajuns alţii să scrie cărţi pe care mi-am dorit din tot sufletul să le fi scris eu. Au realizat alţii proiecte care ar fi putut fi ale mele.

Iată un exemplu: în 2006 am cochetat o vreme cu ideea de a scrie o istorie amplă a oraşului Newark, New Jersey, pe care s-o intitulez Brick City. Planul meu era să mă ţin după noul şi charismaticul primar al oraşului Newark, Cory Booker, şi să scriu despre eforturile lui de a da o nouă faţă acestui oraş

fascinant, dar greu încercat. Ideea era bună, dar nu m-am ţinut de ea. (Ca să fiu cinstită, era mult de muncă

şi lucram la o altă carte, aşa că nu m-am ambalat suficient ca să mă apuc de ea.) Mai târziu, în 2009, Sundance Channel a produs şi a difuzat un lung documentar despre frământata istorie a oraşului Newark, New Jersey, şi despre eforturile lui Cory Booker de a schimba oraşul. Programul s-a numit Brick City.

Când am auzit, reacţia mea a fost una de uşurare totală: Uraaa! Nu mai trebuie să mă ocup de Newark!

Cineva a făcut-o deja!

Iată un alt exemplu: în 1996 am întâlnit un tip care era prieten bun cu Ozzy Osbourne. Mi-a povestit că

cei din familia Osbourne erau cei mai ciudaţi, amuzanţi, sălbatici şi teribil de iubitori oameni pe care-i întâlnise vreodată. Mi-a spus: „Ar trebui să scrii ceva despre ei! Ar trebui să stai pur şi simplu pe lângă

ei şi să-i vezi cum interacţionează. Nu ştiu exact ce-ai putea să faci, dar cineva trebuie să pună pe picioare un proiect legat de familia Osbourne, pentru că sunt prea de tot.“

Propunerea mi-a plăcut. Dar din nou n-am avut timp, aşa că s-a ocupat altcineva de familia Osbourne –

şi cu ce succes!4

4. Este vorba despre un reality show a cărui premieră a avut loc pe 5 martie 2002, intitulat The Osbournes şi difuzat până în 2005 de postul MTV (n. tr.).

Au fost multe idei de care nu m-am ocupat şi care au devenit proiectele altora. Au spus alţii poveşti care-mi erau foarte la îndemână – poveşti care mi-au atras atenţia cândva sau care păreau să-şi aibă

sorgintea în viaţa mea, ori care ar fi putut fi născocite de imaginaţia mea. N-am ştiut întotdeauna să pierd cu graţie. Uneori a fost dureros. Uneori a trebuit să privesc cum alţii se bucură de succese şi victorii pe care le dorisem pentru mine.

Asta-i viaţa.

Astea sunt însă şi misterele ei pline de frumuseţe.

Descoperirea simultană

Gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că ceea ce se petrecuse între mine şi Ann Patchett putea fi versiunea artistică a descoperirii simultane – o expresie utilizată în comunitatea ştiinţifică atunci când doi sau mai mulţi oameni de ştiinţă din diferite părţi ale lumii au aceeaşi idee în acelaşi timp. (Calculul infinitezimal, oxigenul, găurile negre, banda lui Möbius, existenţa stratosferei şi teoria evoluţionistă – ca să dau doar câteva exemple – au paternitate multiplă.)

Fenomenul nu poate fi explicat logic. Cum pot doi oameni care n-au auzit unul de celălalt să ajungă la aceleaşi concluzii ştiinţifice în acelaşi moment istoric? Şi totuşi, se întâmplă mai des decât vă imaginaţi.

În secolul al XIX-lea, când matematicianul maghiar János Bolyai a inventat geometria neeuclidiană, tatăl său l-a îndemnat să-şi publice descoperirile imediat, înainte ca altcineva să aibă aceeaşi idee, spunându-i: „Când vine vremea lor, ideile se ivesc în diverse locuri, aşa cum răsar violetele primăvara.“

Descoperirile simultane survin şi în afara sferei ştiinţifice. În lumea afacerilor, de pildă, e ştiut faptul că o idee nouă pluteşte „undeva, acolo“, în atmosferă, şi că prima persoană sau companie care pune mâna pe ea va avea un avantaj asupra concurenţei. Uneori se îngrămădesc toţi deodată, în goana nebună de-a fi primii. (A se vedea ascensiunea computerelor personale în anii 1990.) Descoperirile simultane apar chiar şi în relaţiile romantice. Nu-ţi acordă nimeni atenţie ani de-a rândul şi, deodată, ai doi pretendenţi în acelaşi timp? Asta da descoperire simultană!

Eu cred că, atunci când se petrec descoperiri simultane, inspiraţia îşi ia măsuri de precauţie, dă

telefoane şi joacă la două capete. Poate să facă asta dacă vrea. De fapt, inspiraţia poate să facă orice fără

să ne dea explicaţii. (Suntem oricum norocoşi că inspiraţia catadicseşte să ne vorbească; ar fi prea mult să-i cerem şi explicaţii.)

Până la urmă, toate lucrurile nu sunt decât nişte violete care încearcă să răsară.

Nu te lăsa copleşit de caracterul iraţional şi imprevizibil al acestui scenariu bizar. Supune-te lui. Aşa îţi cere contractul straniu, nepământesc, al vieţii creative. Nu există furturi; nu există proprietate; nu există tragedie; nu există probleme. Nu există un timp sau un loc de unde vine inspiraţia – şi nici competiţie, ego sau limitări. Nu există decât încăpăţânarea ideii înseşi, care refuză să se oprească din căutare până când nu-şi găseşte un partener la fel de încăpăţânat. (Sau mai mulţi, după caz.) aliază-te cu această încăpăţânare.

Lucrează cu ea cât mai deschis, mai încrezător şi mai sârguincios cu putinţă.

Lucrează din toată inima, căci – îţi promit – dacă perseverezi, s-ar putea să ai norocul ca într-o bună

dimineaţă să te lovească inspiraţia.

Coada tigrului

Una din cele mai bune descrieri ale acestui fenomen – al ideilor care intră şi ies din conştiinţa omului după bunul lor plac – am auzit-o la minunata poetă americană Ruth Stone.

Am întâlnit-o pe Stone pe când avea aproape nouăzeci de ani şi m-a răsfăţat cu povestiri despre extraordinarul ei proces creativ. Mi-a spus cum, copil fiind la ţară, în Virginia, lucra ogorul şi auzea câteodată câte un poem venind spre ea – îl auzea gonind peste câmp, ca un cal în galop. Ori de câte ori se întâmpla asta, ştia exact ce trebuia să facă: „să fugă mâncând pământul“ spre casă, încercând să ajungă

înaintea poemului, sperând să pună mâna pe o bucată de hârtie şi un creion destul de repede ca să-l prindă. În felul acesta, când poemul o ajungea din urmă şi o vizita, putea să-l înşface şi să-l scrie după

dictare, lăsând cuvintele să se reverse pe pagină. Câteodată se mişca însă prea încet şi nu ajungea în timp util la hârtie şi la creion. Simţea atunci cum poemul îi năvălea în trup şi apoi ieşea. Rămânea în ea preţ

de o clipă, căutând un răspuns, şi apoi pleca înainte ca ea să-l poată prinde – gonind mai departe, după

cum zicea ea, „în căutarea unui alt poet“.

Alteori însă (şi aici intervine nebunia) era cât pe ce să scape poemul, însă nu de tot. Îl înhăţa în ultima clipă, m-a lămurit ea, „de coadă“. Ca şi cum ar fi prins un tigru. Apoi, cu o mână trăgea aproape fizic poemul înapoi în ea, iar cu cealaltă scria după dictare. În asemenea cazuri, poemul apărea pe pagină de la ultimul cuvânt până la primul – de la coadă la cap, dar altminteri intact.

Asta, dragi prieteni, e o Mare Magie de modă veche, ciudată, ca din poveştile cu vrăjitoare.

Eu însă cred în ea.

Muncă greaversusinspiraţie pură

Eu cred în acest tip de magie, întrucât cred că avem cu toţii momente în care suntem atinşi de mister şi de inspiraţie. Poate că inspiraţia pură, de sorginte divină nu se manifestă prin noi nemijlocit, aşa cum se manifesta prin Ruth Stone, şi desigur că nu putem crea zi de zi fără vreo oprelişte sau îndoială… ne putem însă apropia de acest izvor mai mult decât am crede.

Ca să fiu sinceră, viaţa mea de scriitoare nu este pe de-a-ntregul Mare Magie de modă veche, ciudată, ca din poveştile cu vrăjitoare. Din contră, mare parte din viaţa mea de scriitoare constă în disciplină şi în muncă anostă. Stau la birou şi trudesc ca un ţăran la câmp, şi aşa fac progrese. În cea mai mare parte, nu e deloc vorba de inspiraţie pură.

Câteodată însă vine inspiraţia pură. Uneori, când mă cufund în scris, mă simt deodată ca şi cum aş

merge pe una dintre benzile acelea rulante din terminalele aeroporturilor mari; mai am încă mult până la poartă şi bagajul e tot greu, dar sunt dusă încet înainte de o forţă exterioară. Ceva mă poartă cu sine –