Comoara ascunsă
A fost odată ca niciodată un bărbat pe nume Jack Gilbert – cu care, din păcate, nu sunt rudă.
Jack Gilbert a fost un mare poet, dar dacă n-aţi auzit niciodată de el nu vă faceţi griji. Nu-i vina voastră. Niciodată nu l-a interesat prea tare să fie cunoscut. Eu însă am auzit de el şi l-am iubit din tot sufletul de la o distanţă respectuoasă, aşa că îngăduiţi-mi să vă spun câte ceva despre asta.
Jack Gilbert s-a născut la Pittsburgh în 1925 şi a crescut în mijlocul fumului, zgomotului şi uzinelor acestui oraş. În tinereţe a muncit prin fabrici şi oţelării, însă de la o vârstă fragedă s-a simţit chemat să
scrie poezie. A răspuns fără şovăire acestei chemări. A devenit poet aşa cum alţii se călugăresc: a făcut-o ca pe o faptă de evlavie, ca pe un act de iubire; şi-a făgăduit să caute toată viaţa harul şi transcendenţa. Şi cred că e un mod foarte bun de a deveni poet. Sau de a deveni orice, absolut orice vorbeşte inimii tale sau te face să te simţi viu.
Jack putea să ajungă celebru, dar nu asta l-a interesat. Avea talentul şi charisma necesare, dar i-a lipsit apetitul. Prima lui antologie, publicată în 1962, a câştigat prestigiosul premiu Yale Younger Poets şi a fost nominalizată la Premiul Pulitzer. Mai mult, Jack a cucerit atât publicul, cât şi criticii, ceea ce nu e deloc uşor pentru un poet modern. Avea ceva care-i atrăgea pe oameni şi-i ţinea subjugaţi. Era chipeş, pasionat, sexy, scânteietor pe scenă. Era un magnet pentru femei şi un idol pentru bărbaţi. A fost fotografiat pentru Vogue – arăta superb şi romantic. Lumea era înnebunită după el. Ar fi putut fi şi vedetă
rock.
El însă a dispărut. Nu voia să se lase tulburat de prea multă agitaţie. Mai târziu a spus că-l plictisise celebritatea – nu fiindcă era imorală sau degradantă, ci pur şi simplu fiindcă era exact la fel în fiecare zi.
Căuta ceva mai bogat, mai complex, mai variat. Aşa că s-a retras. S-a dus să trăiască în Europa şi a stat acolo douăzeci de ani. A locuit o vreme în Italia, o vreme în Danemarca, dar în cea mai mare parte a timpului a locuit în coliba unui cioban, pe un vârf de munte, în Grecia. Acolo a contemplat tainele veşnice, a privit cum se schimbă lumina şi şi-a scris poeziile în intimitate. A avut poveştile de dragoste, obstacolele şi izbânzile lui. Era fericit. S-a descurcat cumva, muncind ici şi colo. N-avea nevoie de mult.
Şi-a lăsat numele să cadă în uitare.
După două decenii, Jack Gilbert a revenit şi a publicat o altă antologie de poeme. Încă o dată, lumea literară s-a îndrăgostit de el. Încă o dată, ar fi putut ajunge celebru. Încă o dată a dispărut – de data aceasta pentru zece ani. Avea să urmeze mereu acest tipar: se izola, apoi publica ceva sublim, după care se izola din nou. Era ca o orhidee rară ce înfloreşte doar o dată la câţiva ani. Nici pomeneală să-şi fi făcut vreodată publicitate. (În unul dintre puţinele lui interviuri, Gilbert a fost întrebat cum credea că îi afectase cariera această detaşare de lumea editorială. A râs şi a zis: „Presupun că mi-a fost fatală.“) Nu aş fi auzit niciodată de Jack Gilbert dacă, destul de târziu în viaţă, nu s-ar fi întors în America şi –
din motive pe care nu le voi cunoaşte niciodată – n-ar fi acceptat un post temporar de profesor de scriere creativă la Universitatea din Tennessee, Knoxville. S-a întâmplat ca în anul următor, 2005, să preiau aceeaşi funcţie. (Prin campus circula o glumă despre „catedra Gilbert“.) Am găsit cărţile lui Jack Gilbert în biroul meu – care mai înainte îi aparţinuse. Era ca şi cum încăperea mai păstra căldura prezenţei lui. I-am citit poemele şi am fost copleşită de măreţia lor şi de faptul că stilul său îmi amintea de Whitman.
(„Trebuie să riscăm desfătarea“, a scris. „Trebuie să avem încăpăţânarea de-a simţi bucuria în furnalul neîndurător al acestei lumi.“)
Aveam acelaşi nume de familie, avusesem aceeaşi funcţie, lucrasem în acelaşi birou, cu aproape aceiaşi studenţi, şi acum eram îndrăgostită de cuvintele lui; fireşte că am devenit foarte curioasă în privinţa sa. Am întrebat în stânga şi-n dreapta: cine este Jack Gilbert?
Studenţii mi-au spus că este cel mai extraordinar om pe care l-au întâlnit vreodată. Părea un pic din altă lume, spuneau ei. Ai fi zis că trăia într-o continuă mirare, şi-i încurajase şi pe ei să facă la fel. Nu-i învăţase cum să scrie poezie, mi-au spus, ci, mai degrabă, de ce: pentru a se desfăta. Pentru a trăi cu încăpăţânare bucuria. Le spusese să trăiască o viaţă cât mai creativă cu putinţă, pentru a ţine piept infernului neîndurător al acestei lumi.
Întâi şi-ntâi, le-a cerut studenţilor să fie curajoşi. Fără curaj, îi învăţa el, nu-şi vor putea atinge niciodată potenţialul maxim. Fără curaj nu aveau să cunoască niciodată lumea în toată bogăţia sa, aşa cum se vrea ea cunoscută. Fără curaj vieţile lor aveau să rămână neînsemnate – mult mai neînsemnate decât şi-ar fi dorit.
Nu l-am cunoscut niciodată pe Jack Gilbert, iar acum nu mai trăieşte – a murit în 2012. Mi-aş fi putut face o misiune din a-l căuta şi a-l întâlni pe când era în viaţă, dar n-am simţit niciodată nevoia.
(Experienţa m-a învăţat să fiu cu băgare de seamă când îmi întâlnesc eroii; poate fi extrem de dezamăgitor.) Oricum, îmi plăcea cum trăia în imaginaţia mea, ca o prezenţă însemnată şi puternică, clădită din poemele sale şi din poveştile pe care le auzisem despre el. Aşa că am hotărât să-l cunosc doar aşa – prin intermediul imaginaţiei mele. Şi aşa rămâne pentru mine până în ziua de astăzi: încă viu înăuntrul meu, complet internalizat, aproape ca şi când l-aş fi plăsmuit eu însămi.
nu voi uita niciodată însă ce a spus Jack Gilbert altcuiva – unei persoane în carne şi oase, o studentă
timidă de la Universitatea din Tennessee. Tânăra cu pricina mi-a povestit că într-o după-amiază, după
cursul de poezie, Jack a luat-o deoparte. A felicitat-o pentru munca ei, după care a întrebat-o ce voia să
facă în viaţă. Şovăind, ea a recunoscut că i-ar plăcea să fie scriitoare.
El i-a zâmbit fetei cu o compasiune nemărginită şi a întrebat-o: „Ai curajul? Ai curajul să duci la îndeplinire această lucrare? Comorile ascunse în tine speră că vei spune da. “
Viaţa creativă, definiţie
Aceasta e, cred eu, principala întrebare de care depinde orice viaţă creativă: Ai curajul să dai la iveală comorile ascunse în tine?
Eu nu ştiu ce se ascunde în voi. Nu am cum să ştiu. Poate că nici voi nu ştiţi prea bine, deşi bănuiesc că
aţi întrezărit câte ceva. Nu vă cunosc aptitudinile, aspiraţiile, năzuinţele, talentele secrete. Dar cu siguranţă există înăuntrul vostru ceva minunat. Spun asta cu toată convingerea, fiindcă se întâmplă să cred că suntem cu toţii purtătorii unor comori ascunse. Cred că asta e una din cele mai vechi şi mai generoase feste pe care ni le joacă universul nouă, oamenilor, atât pentru amuzamentul său, cât şi pentru al nostru.
Universul ascunde comori stranii în adâncul fiecăruia dintre noi, şi apoi se retrage ca să vadă dacă le putem găsi.
Căutarea şi descoperirea acestor nestemate – iată ce înseamnă să duci o viaţă creativă.
Curajul de a porni în această căutare, mai întâi de toate – iată ce deosebeşte o viaţă banală de una plină de magie.
Rezultatele adesea surprinzătoare ale acestei căutări – iată ce numesc eu Marea Magie.
O viaţă mai amplă
Să nu credeţi că atunci când vorbesc despre „a fi creativ“ mă refer neapărat la a-ţi dedica viaţa profesională, sau viaţa ca atare, exclusiv artei. Nu spun că trebuie să devii poet şi să trăieşti pe un vârf de munte în Grecia, că trebuie să dai spectacole la Carnegie Hall ori să câştigi un Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes. (Deşi, dacă vrei să-ţi încerci puterile cu oricare dintre aceste isprăvi, nu ezita! Îmi place să văd oameni care pun totul la bătaie.) Nu! Când spun „viaţă creativă“, vorbesc de ceva mai general. Mă refer la o viaţă călăuzită mai degrabă de curiozitate decât de teamă.
Unul dintre cele mai frumoase exemple de creativitate pe care le-am văzut în ultimii ani este cel al prietenei mele Susan, care s-a apucat de patinaj artistic la patruzeci de ani. De fapt, ea ştia deja să
patineze. În copilărie participase la diverse competiţii şi i-a plăcut întotdeauna patinajul, dar a renunţat în adolescenţă, când a devenit clar că nu avea destul talent ca să ajungă campioană. (Ah, minunata adolescenţă – când „cei talentaţi“ sunt luaţi din turmă, ceea ce lasă întreaga povară a viselor creatoare ale societăţii pe umerii fragili ai unor făpturi alese, condamnându-i totodată pe ceilalţi la o viaţă banală, lipsită de inspiraţie! Halal sistem…)
În următorii douăzeci şi cinci de ani, prietena mea Susan nu a patinat deloc. De ce să-ţi mai dai osteneala dacă tot nu poţi să fii cel mai bun? Apoi a împlinit patruzeci de ani. Era apatică. Era neliniştită.
Se simţea plictisită şi greoaie. Şi-a cercetat un pic sufletul, cum face omul la aniversările majore. S-a întrebat când se simţise ultima oară cu adevărat uşoară, veselă şi – da – creativă. Spre mirarea ei, şi-a dat seama că trecuseră decenii de atunci. De fapt, nu se mai simţise aşa din adolescenţă, când făcea încă
patinaj artistic. A descoperit cu groază că îşi refuzase atâta amar de vreme un lucru care o făcea să se simtă vie şi era curioasă să vadă dacă-i mai plăcea.
Şi-a urmat deci curiozitatea. A cumpărat o pereche de patine, a găsit un patinoar, a angajat un antrenor.
A ignorat glasul lăuntric care-i spunea că e doar un capriciu şi că arată ridicol făcând aşa ceva. Nu s-a lăsat copleşită de faptul că era singura femeie de vârstă mijlocie de pe gheaţă, printre fete de nouă ani, mititele şi uşoare ca fulgul.
