Eu cred că procesul creativ este atât magic, cât şi magie.

Iată ce prefer eu să cred despre modul în care funcţionează creativitatea: Cred că planeta noastră nu e locuită doar de animale, plante, bacterii şi viruşi, ci şi de idei. Ideile sunt o formă de energie fără corp fizic. Sunt complet separate de noi, dar pot interacţiona cu noi – chiar dacă

într-un mod straniu. Ideile nu au un corp material, dar au conştiinţă şi mai mult ca sigur au voinţă. Ideile sunt mânate de un singur impuls: să se manifeste. Şi nu se pot manifesta în lumea noastră decât colaborând cu un partener uman. O idee poate trece din eter în lumea fizică numai cu ajutorul unui om.

Prin urmare, ideile petrec o eternitate rotindu-se în jurul nostru, în căutarea unor parteneri disponibili.

(Mă refer la ideile din orice domeniu – artistic, ştiinţific, industrial, comercial, etic, religios, politic.) Când o idee crede că a găsit pe cineva care ar putea s-o aducă în lume – de exemplu, pe tine –, ideea îţi va face o vizită. Va încerca să-ţi atragă atenţia. De cele mai multe ori nu vei băga de seamă. Probabil pentru că eşti atât de preocupat de propriile drame, nelinişti, griji, nesiguranţe şi îndatoriri, încât nu eşti deschis să primeşti inspiraţia. Se poate să ratezi semnalul fiindcă te uiţi la televizor, faci cumpărături, eşti furios pe cineva, îţi contempli eşecurile şi greşelile sau pur şi simplu eşti în general foarte ocupat.

Ideea va încerca să-ţi atragă atenţia (poate pentru câteva clipe; poate pentru câteva luni; poate chiar pentru câţiva ani), dar, dacă îşi dă seama că eşti orb la mesajul ei, se va îndrepta spre altcineva.

Uneori însă – arareori, dar atunci în mod sublim –, vine o zi când eşti îndeajuns de deschis şi relaxat ca să primeşti ceva. Dacă îţi slăbeşte apărarea şi ţi se mai potolesc neliniştile, s-ar putea ca magia să se strecoare până la tine. Văzând că eşti deschis, ideea va începe să acţioneze asupra ta. Îţi va trimite semnalele fizice şi emoţionale universale ale inspiraţiei (fiorii, părul zbârlit pe ceafă, fluturii în stomac, gândurile care palpită, frenezia îndrăgostirii sau a obsesiei). Ideea va pune la cale coincidenţe şi-ţi va trimite semne care-ţi vor ieşi întâmplător în drum pentru a-ţi păstra interesul viu. Vei observa tot felul de indicii care te vor îndruma către idee. Tot ce vei vedea, vei atinge şi vei face îţi va aminti de idee. Ea te va trezi în toiul nopţii şi te va distrage de la rutina zilnică. Nu-ţi va da pace până când nu va avea atenţia ta deplină.

Şi apoi, într-o clipă de linişte, te va întreba: „Vrei să lucrezi cu mine?“

Moment în care poţi să răspunzi în două feluri.

Ce se întâmplă când spui nu

Cel mai simplu răspuns este, bineînţeles, pur şi simplu nu.

Atunci ai scăpat de belea. În cele din urmă ideea va pleca şi – felicitări! – nu trebuie să creezi nimic.

Să fim înţeleşi, refuzul nu e totdeauna o alegere neonorabilă. E adevărat, câteodată poţi refuza invitaţia din lene, nelinişte, nesiguranţă sau capriciu. Însă alteori se poate să zici nu unei idei fiindcă e într-adevăr un moment nepotrivit sau fiindcă eşti deja angajat într-un alt proiect, ori fiindcă eşti sigur că ideea cu pricina a bătut întâmplător la uşa greşită.

De multe ori am fost abordată de idei despre care ştiam că nu mi se potrivesc şi le-am spus politicos:

„Sunt onorată de vizita voastră, dar nu sunt persoana de care aveţi nevoie. Îngăduiţi-mă să vă sugerez respectuos să apelaţi la – să zicem – Barbara Kingsolver?“ (Întotdeauna încerc să fiu cât mai manierată

când resping o idee; nu vrei să ţi se ducă buhul prin univers că eşti un colaborator dificil.) Oricare ţi-ar fi răspunsul, fii totuşi înţelegător cu sărmana idee. Tot ce vrea e să fie realizată. Se străduieşte din răsputeri. Chiar trebuie să bată la orice uşă poate.

Aşadar, s-ar putea să fii nevoit să spui nu.

Când spui nu, nu se întâmplă absolut nimic.

De obicei oamenii spun nu.

Mai totdeauna, mai toţi oamenii îşi văd de viaţa lor spunând nu, nu, nu, nu.

S-ar putea însă ca într-o bună zi să spui totuşi da.

Ce se întâmplă când spui da

Dacă spui da, atunci începe spectacolul.

Acum treaba ta devine deopotrivă simplă şi dificilă. Ai semnat oficial un contract cu inspiraţia şi trebuie să-l duci până la capăt, până la finalul imposibil de prevăzut.

Poţi stabili termenii contractului oricum îţi place. În civilizaţia occidentală contemporană, cel mai comun contract creativ pare să fie în continuare cel al suferinţei. Este contractul care spune: mă voi distruge pe mine însumi şi pe toţi cei din jur străduindu-mă să-mi fructific inspiraţia, iar martiriul va fi emblema legitimităţii mele creative.

Dacă faci un astfel de rămăşag, trebuie să te străduieşti să fii cât mai aproape de stereotipul Artistului Damnat. Nu vei duce lipsă de modele. Pentru a le onora exemplul, urmează aceste reguli fundamentale: bea cât mai mult; subminează-ţi toate relaţiile; du o luptă aşa de acerbă împotriva ta, încât să ieşi de fiecare dată însângerat; fii permanent nemulţumit de munca ta; fii gelos pe cei din branşă; fii invidios pe succesele celorlalţi; proclamă-te blestemat (nu binecuvântat) de talentul tău; simte-te validat doar de recompense exterioare; fii arogant când ai succes şi plânge-ţi de milă când eşuezi; preţuieşte întunericul mai presus decât lumina; mori de tânăr; dă vina pe creativitate că te-a omorât.

Funcţionează oare metoda asta?

Sigur că da. Merge de minune. Până te omoară.

Poţi proceda astfel dacă ţii morţiş. (Te rog frumos, nu ne lăsa nici pe mine, nici pe altcineva să-ţi înlăturăm suferinţa, dacă îi eşti dedicat!) Nu sunt însă sigură că e o cale deosebit de fertilă, ori că îţi va aduce ţie sau celor dragi satisfacţie şi pace pe termen lung. Sunt de acord însă că acest fel de-a fi creativ poate fi extrem de strălucitor şi că oferă material pentru un film biografic excelent după moarte, aşa că, dacă preferi o viaţă scurtă plină de strălucire tragică unei vieţi lungi de satisfacţie rodnică (şi mulţi o preferă), fă-te praf!

În orice caz, am avut întotdeauna impresia că – în timp ce artistul damnat face crize de isterie – muza sa stă în tăcere într-un colţ al studioului şi îşi pileşte unghiile, aşteptând răbdătoare ca tipul să se calmeze şi să se trezească la realitate, pentru ca toată lumea să poată trece din nou la muncă.

Fiindcă, până la urmă, despre muncă e vorba, nu-i aşa? Sau nu-i aşa?

Există oare un alt fel de a aborda problema?

Îmi daţi voie să fac o sugestie?

O altă cale

O altă cale este să cooperezi pe deplin, cu modestie şi bucurie, cu inspiraţia.

Aşa cred eu că au abordat cei mai mulţi creativitatea de-a lungul istoriei, înainte să ne apuce pe toţi boemia. Poţi primi ideile cu respect şi curiozitate, nu cu dramatism sau groază. Poţi îndepărta toate obstacolele care te împiedică să-ţi trăieşti pe deplin viaţa creativă înţelegând pur şi simplu că orice e rău pentru tine e probabil rău şi pentru munca ta. Poţi lăsa un pic băutura deoparte ca să-ţi meargă mintea mai bine. Poţi întreţine relaţii sănătoase ca să nu fii distras de tragedii emoţionale autoinduse. Poţi cuteza să

fii mulţumit uneori de ceea ce ai creat. (Şi, dacă un proiect nu se termină cu bine, te poţi gândi oricând la el ca la un experiment valoros şi constructiv.) Te poţi împotrivi ispitelor de grandomanie, vină şi ruşine.

Îi poţi susţine pe alţii în eforturile lor creative, înţelegând că e destul loc pentru toată lumea. Îţi poţi măsura valoarea în funcţie de cât eşti de înzestrat, nu în funcţie de succese sau de eşecuri. Poţi să te lupţi cu demonii tăi (prin terapie, recuperare, rugăciune sau umilinţă) în loc să te războieşti cu darurile tale –

înţelegând cât de cât că oricum nu demonii au făcut toată treaba. Poţi să crezi că nu eşti nici sclavul, nici stăpânul inspiraţiei, ci ceva mult mai interesant – partenerul ei –, şi că lucraţi împreună pentru a realiza ceva uimitor şi valoros. Poţi avea o viaţă lungă făcând lucruri cu adevărat faine. Poţi să-ţi câştigi sau nu traiul din ceea ce faci, şi să înţelegi în cele din urmă că, de fapt, nu asta contează. La sfârşitul zilelor tale îi vei putea mulţumi creativităţii că te-a binecuvântat cu o viaţă plină de farmec, interesantă, pasionantă.

Asta-i cealaltă cale.

Alegerea îţi aparţine.

Ideea se dezvoltă

Să revenim la povestea mea despre magie.

Graţie poveştii lui Felipe despre Amazonia, am fost vizitată de o idee mare, şi anume că ar trebui să

scriu un roman despre Brazilia anilor ’60. Mai precis, m-am simţit inspirată să scriu un roman despre încercarea de a construi, de-a curmezişul junglei, autostrada aceea sortită eşecului.

Ideea mi s-a părut spectaculoasă şi captivantă. Era şi descurajatoare – ce naiba ştiam eu despre jungla amazoniană braziliană sau despre construirea de autostrăzi în anii ’60? –, dar toate ideile bune par descurajatoare la început, aşa că m-am pus pe treabă. M-am hotărât să închei un contract cu ideea mea.

Aveam să lucrăm împreună. Am bătut palma, ca să spun aşa. I-am promis ideii mele că nu aveam să lupt împotriva ei şi că nu aveam s-o părăsesc niciodată; dimpotrivă, aveam să lucrez cu ea cât puteam de bine, până ce duceam la bun sfârşit proiectul nostru comun.

După aceea am făcut ceea ce faci atunci când iei în serios un proiect sau o preocupare: i-am făcut loc.

Mi-am făcut curat pe birou, la propriu şi la figurat. Am hotărât să studiez câteva ore în fiecare dimineaţă.

M-am culcat devreme ca să mă pot trezi în zori şi să fiu gata de muncă. Am spus nu tentaţiilor şi am