Ţi-e teamă că eşti prea bătrân ca să începi.
Ţi-e teamă că eşti prea tânăr ca să începi.
Ţi-e teamă fiindcă ceva ţi-a mers bine în viaţă o dată şi, evident, acest lucru nu se poate întâmpladin nou.
Ţi-e teamă fiindcă nimic nu ţi-a mers bine vreodată în viaţă, aşa că ce rost are să mai încerci?
Ţi-e teamă că o să ai o singură realizare importantă.
Ţi-e teamă că n-o să ai nici o realizare importantă.
Uite ce-i, n-am tot timpul din lume, aşa că o să mă opresc aici. Oricum lista e nesfârşită şi deprimantă.
În încheiere, o să spun doar atât: ÎNSPĂIMÂNTĂTOR, ÎNSPĂIMÂNTĂTOR, ÎNSPĂIMÂNTĂTOR.
Totul e al naibii de înspăimântător.
În apărarea slăbiciunii
Vă rog să înţelegeţi că pot vorbi cu atâta autoritate despre frică numai şi numai pentru că o cunosc foarte îndeaproape. O cunosc în amănunt, de la a la Z. Toată viaţa mi-a fost frică. M-am născut îngrozită.
Nu exagerez deloc; puteţi întreba pe oricine din familia mea şi vă va confirma că, da, am fost un copil anormal de panicat. Primele mele amintiri sunt despre frică, ca de altfel şi cele care au urmat.
Copil fiind, mi-era frică nu doar de ceea ce se tem copiii în mod obişnuit (de întuneric, de străini, de locul unde piscina e mai adâncă), ci şi de multe alte lucruri absolut inofensive (de zăpadă, de bone cât se poate de simpatice, de maşini, de locuri de joacă, de scări, de Strada Sesame, de telefon, de jocurile de societate, de băcănie, de firele de iarbă tăioase, de orice fel de situaţie nouă şi, în general, de orice îndrăznea să se mişte etc. etc. etc.).
Eram o făptură sensibilă şi uşor de speriat, care izbucnea în plâns la cea mai mică interacţiune. Tata, exasperat, îmi zicea Pitiful Pearl1. Într-o vară, pe când aveam opt ani, ne-am dus pe coasta Delaware, iar oceanul m-a speriat aşa de tare, încât am încercat să-mi conving părinţii să-i oprească pe toţi oamenii de pe plajă să intre în apă. (Pur şi simplu m-aş fi simţit mult mai bine dacă ar fi stat fiecare cuminte pe prosop, citind în linişte; oare ceream prea mult?) Dac-ar fi fost după mine, mi-aş fi petrecut toată vacanţa
– de fapt, toată copilăria – în casă, cuibărită în poala mamei, în penumbră, de preferinţă cu o compresă
rece pe frunte.
1. Pitiful Pearl („Sărmana Pearl“) este numele unei celebre păpuşi create în 1958 după un personaj al caricaturistului şi autorului american de cărţi pentru copii William Steig (n. tr.).
Sună oribil, dar asta e: mi-ar fi plăcut probabil să am una dintre acele mame îngrozitoare, suferinde de sindromul Münchhausen prin transfer, care mi-ar fi fost complice când mă prefăceam veşnic bolnavă, slăbită şi pe moarte. Cu o asemenea mamă aş fi cooperat fără rezerve ca să creăm un copil complet neajutorat, de-aş fi avut o şansă cât de mică.
Dar n-am avut parte de o asemenea mamă.
Nici pomeneală.
Am avut, în schimb, o mamă care nu suporta aşa ceva. Nu-mi înghiţea deloc ifosele – şi ăsta a fost probabil marele meu noroc. Mama a crescut la o fermă din Minnesota, ca mândru vlăstar al unor imigranţi scandinavi vânjoşi, şi n-avea de gând să crească o papă-lapte. Nici vorbă de aşa ceva. Ca să-
mi vindece frica, avea o strategie aproape comică în simplitatea ei: la fiecare pas, mă punea să fac exact lucrul care mă îngrozea mai tare.
Ţi-e frică de ocean? Treci în ocean!
Ţi-e teamă de zăpadă? Du-te să cureţi zăpada!
Nu vrei să răspunzi la telefon? De-acum încolo e treaba ta să răspunzi la telefon în casa asta!
Strategia ei nu era sofisticată, însă era consecventă. Mă opuneam, credeţi-mă. Plângeam, mă îmbufnam, dădeam chix în mod intenţionat. Nu voiam deloc să-mi fie bine. Rămâneam în urmă, şchiopătând şi tremurând. Aş fi făcut aproape orice ca să arăt cât de firavă eram sufleteşte şi trupeşte.
Replica mamei era ceva de genul: „Nu eşti deloc firavă.“
Am petrecut ani întregi respingând credinţa de nezdruncinat a mamei în tăria şi capacităţile mele.
Apoi, într-o bună zi, prin adolescenţă, mi-am dat în sfârşit seama că era o bătălie de-a dreptul stranie. Să-mi apăr slăbiciunea? Merita oare?
E şi o vorbă: „Dacă-ţi aperi neajunsurile, rămâi cu ele.“ De ce să vreau să-mi păstrez limitele?
Nu voiam, după cum s-a dovedit.
Şi nu vreau nici ca voi să vi le păstraţi pe ale voastre.
Frica e plictisitoare
M-am întrebat adesea de-a lungul anilor cum de n-am mai vrut, aproape peste noapte, să joc rolul păpuşii Pitiful Pearl. Au fost, desigur, mulţi factori care au dus la această evoluţie (faptul că aveam o mamă severă, maturizarea), dar principalul cred că a fost următorul: mi-am dat în sfârşit seama că frica mea e plictisitoare.
Luaţi aminte, frica mea fusese dintotdeauna plictisitoare pentru toţi ceilalţi, însă doar în adolescenţă a devenit, în sfârşit, plictisitoare şi pentru mine. Cred că m-am plictisit să-mi fie frică din acelaşi motiv pentru care Jack Gilbert s-a plictisit de celebritate: fiindcă era la fel în fiecare zi.
Pe la cincisprezece ani mi-am dat cumva seama că frica nu avea diversitate, nu avea profunzime, nu avea substanţă, nu avea complexitate. Am priceput că frica nu se schimba niciodată, nu-mi aducea nici o bucurie, nu-mi oferea nici o surpriză sau vreun final neaşteptat. Frica pe care o simţeam era un cântec cu o singură notă – de fapt, cu un singur cuvânt, şi acel cuvânt era „STOP!“ Frica nu mi-a oferit niciodată
ceva mai interesant ori mai subtil decât acest cuvânt repetat la nesfârşit, obsesiv, cu volumul la maximum:
„STOP, STOP, STOP, STOP!“
Prin urmare, frica lua mereu decizii previzibil de plicticoase; era ca o carte căreia îi poţi hotărî tu finalul, dar care are întotdeauna acelaşi deznodământ: nimicul.
Mi-am mai dat seama că frica mea era plictisitoare şi fiindcă era la fel ca a tuturor celorlalţi. Am înţeles că, atunci când ne e frică, auzim aceeaşi melodie, cu acelaşi vers anost: „STOP, STOP, STOP, STOP!“ Putem auzi acest cântec mai tare sau mai încet, însă el rămâne în esenţă acelaşi, fiindcă suntem înzestraţi cu instinctul de-a ne teme încă din pântecele mamei. Şi nu numai noi, oamenii: dacă-ţi treci mâna peste un vas Petri în care se află un mormoloc, acesta va tresări sub umbra ta. Mormolocul nu poate să scrie poezie sau să cânte, nu va cunoaşte niciodată dragostea, gelozia sau triumful şi are creierul de mărimea unui semn de punctuaţie, dar ştie al naibii de bine cum să se teamă de necunoscut.
