Curajul înseamnă să faci ceva înspăimântător.

Neînfricarea înseamnă să nici nu înţelegi măcar ce vrea să spună cuvântul înspăimântător.

Dacă scopul tău în viaţă e să devii neînfricat, atunci cred că eşti deja pe drumul greşit, fiindcă

singurele persoane cu adevărat neînfricate pe care le-am întâlnit vreodată erau fie sociopaţi în toată

regula, fie ţânci de trei ani groaznic de neastâmpăraţi – iar aceştia nu sunt un model pentru nimeni.

Adevărul e că frica este necesară din motive evidente, legate de supravieţuire. Evoluţia a făcut bine sădind un reflex al fricii înăuntrul tău, pentru că dacă n-ai avea frica ai duce o viaţă scurtă, haotică şi prostească. Ai traversa pe roşu. Ai hoinări prin păduri şi te-ar mânca urşii. Ai sări în valuri uriaşe de pe vreo faleză din Hawaii, în ciuda faptului că nu prea ştii să înoţi. Te-ai căsători cu un tip care ţi-a spus la prima întâlnire: „Nu cred neapărat că oamenii-s făcuţi să fie monogami.“

Aşa că, da, ai categoric nevoie de frică pentru a te păzi de pericole reale, ca cele pe care le-am enumerat mai sus.

Însă nu ai nevoie de frică în sfera creativităţii.

Serios, n-ai nevoie.

Bineînţeles, doar fiindcă n-ai nevoie de frică atunci când vrei să fii creativ nu înseamnă că frica nu-şi va face apariţia. Crede-mă, frica îşi va face mereu apariţia – mai ales atunci când vrei să fii inventiv sau inovator. Frica va fi declanşată mereu de creativitate, deoarece creativitatea îţi cere să pătrunzi în sfere cu rezultate incerte, iar frica detestă rezultatele incerte. Frica – programată de evoluţie să fie hipervigilentă şi ultraprotectoare – va presupune întotdeauna că orice rezultat incert e menit să ducă la o moarte însângerată şi cumplită. Pe scurt, frica e ca un agent de pază de la mall, care se crede puşcaş

marin. N-a dormit de câteva zile, a băut prea mult Red Bull şi e gata să-şi împuşte propria umbră pentru ca toată lumea să fie în „siguranţă“.

Frica e cu desăvârşire firească şi omenească.

Nu e deloc ceva de care să-ţi fie ruşine.

Trebuie însă luată în serios.

Excursie cu maşina

Iată cum am învăţat să fac faţă fricii: cu mult timp în urmă, am ajuns la concluzia că, dacă vreau să fiu creativă – şi vreau –, va trebui să-i fac loc şi sentimentului de frică. Foarte mult loc.

Am ajuns la concluzia că va trebui să-mi clădesc o viaţă lăuntrică destul de bogată ca să poată găzdui deopotrivă frica şi creativitatea, de vreme ce părea că vor merge totdeauna împreună. Ba chiar mi se pare că frica şi creativitatea sunt de fapt gemene siameze – după cum se vede, creativitatea nu poate face nici un pas înainte fără ca frica să n-o urmeze îndeaproape. Frica şi creativitatea au fost purtate de acelaşi pântec, s-au născut în acelaşi timp şi au în comun unele organe vitale. De aceea trebuie să tratăm frica cu mare grijă – deoarece am observat că, atunci când oamenii încearcă să-şi înăbuşe frica, sfârşesc adesea prin a-şi pierde cu totul şi creativitatea.

Aşa că eu nu încerc să-mi reprim frica. Nu duc un război împotriva ei. Din contră, îi fac loc din belşug.

În fiecare zi. Îi fac loc chiar în clipa de faţă. Îi îngădui să trăiască, să respire şi să-şi întindă picioarele confortabil. Cu cât o stârnesc mai puţin, cu atât îmi răspunde mai puţin. Dacă eu mă relaxez, atunci se relaxează şi ea. De fapt, îmi invit cordial frica să vină cu mine oriunde aş merge. Ba chiar i-am pregătit şi un discurs de bun venit, pe care i-l ţin înainte de orice proiect nou sau la începutul unei mari aventuri.

Sună cam aşa:

„Dragă Frică: Creativitatea şi cu mine ne pregătim să plecăm împreună într-o excursie cu maşina.

Înţeleg că ne vei însoţi, ca întotdeauna. Ştiu că tu crezi că ai o misiune importantă în viaţa mea şi că îţi iei munca în serios. Se pare că treaba ta e să instaurezi panica totală ori de câte ori sunt pe cale să fac ceva interesant – dă-mi voie să-ţi spun că te pricepi de minune la ceea ce faci. Te rog, aşadar, să continui, dacă simţi că aşa trebuie. Să ştii însă că-mi voi face şi eu treaba în această excursie – voi munci pe rupte şi-mi voi păstra concentrarea. Creativitatea îşi va face şi ea treaba – va continua să mă incite şi să mă

inspire. E loc din belşug în acest vehicul pentru toate trei, aşa că fă-te comodă, dar nu uita următorul lucru: Creativitatea şi cu mine suntem singurele care vom lua decizii în această călătorie. Accept şi respect faptul că faci parte din această familie şi de aceea nu te voi exclude niciodată din activităţile noastre – numai că nu-ţi vom urma niciodată sugestiile. Poţi să iei loc şi poţi să te exprimi, dar n-ai voie să votezi. N-ai voie să te atingi de hărţi; n-ai voie să sugerezi alte rute; n-ai voie să umbli la temperatură.

Scumpo, n-ai voie nici măcar să te atingi de radio. Dar mai presus de toate, draga şi vechea mea prietenă, n-ai sub nici o formă voie să conduci.“

Pornim apoi împreună – eu, creativitatea şi frica –, alături pentru totdeauna, înaintând încă o dată în înspăimântătorul, dar minunatul tărâm al rezultatelor incerte.

De ce merită

Nu e mereu uşor să ai frica aproape în marea şi ambiţioasa ta excursie cu maşina, dar merită – fiindcă, dacă nu vei învăţa să călătoreşti confortabil alături de frică, nu vei putea niciodată să mergi în vreun loc interesant ori să faci ceva interesant.

Şi-ar fi păcat, căci viaţa e scurtă, rară, uimitoare şi miraculoasă, şi îţi doreşti să faci lucruri cu adevărat interesante câtă vreme mai eşti aici. Ştiu că îţi doreşti asta, pentru că, evident, şi eu îmi doresc acelaşi lucru.

Asta ne dorim cu toţii.

Iar tu porţi în tine comori ascunse, comori extraordinare – la fel şi eu, şi toţi cei din jur. Iar ca să scoţi la lumină aceste comori e nevoie de muncă, de credinţă, de concentrare, de curaj şi de mult timp, iar ceasul ticăie şi lumea se învârte; iată de ce n-avem timp, pur şi simplu, să ne gândim la lucruri mărunte.

Încântarea

Când îţi vine o idee

Acum, că am vorbit despre frică, putem în sfârşit să vorbim despre magie.

O să vă povestesc mai întâi cel mai miraculos lucru care mi s-a întâmplat vreodată.

E vorba despre o carte pe care n-am scris-o niciodată.

Povestea mea începe în 2006, primăvara devreme. Publicasem de curând Mănâncă, roagă-te, iubeşte şi încercam să-mi dau seama ce trebuie să fac în continuare din punct de vedere creativ. Instinctul îmi spunea că e timpul să revin la rădăcinile mele literare şi să scriu o operă de ficţiune – ceva ce nu mai făcusem de ani buni. De fapt, nu mai scrisesem un roman de atâta vreme, încât mă temeam că uitasem cum se scriu romanele. Mi-era teamă că ficţiunea era o limbă pe care n-o mai vorbeam. Dar acum aveam o idee de carte – o idee care mă entuziasma extraordinar.

Ideea se baza pe o poveste pe care mi-o spusese într-o noapte iubitul meu, Felipe, despre ceva ce se întâmplase în Brazilia prin anii ’60, pe vremea când el era copil. Se pare că guvernului brazilian i-a venit ideea să construiască o autostradă gigantică care să traverseze jungla amazoniană. Era o perioadă de dezvoltare şi modernizare frenetică şi un asemenea proiect fantezist trebuie să fi părut nemaipomenit de îndrăzneţ la vremea aceea. Brazilienii au investit o avere în acest plan ambiţios. Comunitatea internaţională pentru dezvoltare a investit şi ea multe alte milioane de dolari. O parte uluitor de mare din aceşti bani a dispărut imediat în gaura neagră a corupţiei şi a lipsei de organizare, însă până la urmă o sumă suficientă a ajuns şi acolo unde trebuia, astfel încât s-a început construcţia autostrăzii. Totul a mers bine timp de câteva luni. S-au făcut ceva progrese. Un scurt tronson din drum a fost finalizat. Jungla era cucerită.

Apoi a început să plouă.

Se pare că nici unul dintre cei care făcuseră proiectul nu înţelegea de fapt ce înseamnă anotimpul ploios în pădurea amazoniană. Şantierul s-a inundat imediat şi a devenit de nelocuit. Echipa n-a avut de ales şi a plecat, lăsând în urmă utilajele scufundate câţiva metri în apă. După mai multe luni, când ploile se mai potoliseră, au revenit şi au constatat cu groază că jungla le devorase proiectul de autostradă.

Natura nimicise totul, de parcă muncitorii şi drumul nici n-ar fi existat vreodată. Nici măcar nu şi-au putut da seama unde fusese şantierul. Toate utilajele grele dispăruseră. Nu fuseseră furate; fuseseră pur şi simplu înghiţite. Cum spunea Felipe, „buldozere cu cauciucurile înalte cât un stat de om fuseseră înghiţite de pământ şi dispăruseră pentru totdeauna. Totul pierise fără urmă“.

Când mi-a povestit toate astea – mai ales partea cu jungla care înghiţise maşinile – m-au trecut fiori.

Pentru o clipă mi s-a zbârlit părul de pe ceafă şi m-am simţit puţin rău, puţin ameţită. M-am simţit ca atunci când te îndrăgosteşti ori primeşti o veste îngrijorătoare, sau ca atunci când te uiţi peste buza unei prăpastii la ceva frumos şi fascinant, dar periculos.

Mai avusesem astfel de simptome înainte, aşa că am ştiut imediat ce se petrece. Nu am prea des o reacţie emoţională şi fiziologică atât de intensă, dar ea apare destul de frecvent (şi seamănă destul de mult cu simptomele descrise de diverşi oameni din lumea întreagă de-a lungul istoriei) ca să-i pot spune pe nume: e vorba de inspiraţie, fără urmă de-ndoială.

Aşa te simţi când îţi vine o idee.

Cum funcţionează ideile

E momentul să spun că mi-am dedicat întreaga viaţă creativităţii şi că pe parcurs am ajuns la unele concluzii legate de natura ei – şi de cum putem lucra cu ea –, concluzii întemeiate integral şi fără ruşine pe gândirea magică. Când spun „magică“, mă refer la sensul propriu. Mă gândesc la magia care se practica la şcoala Hogwarts2. Mă refer la supranatural, la mistic, la inexplicabil, la suprareal, la divin, la transcendent, la lumea de dincolo. Căci, la drept vorbind, creativitatea este, cred eu, o forţă care vrăjeşte

– şi originile ei nu sunt pe de-a-ntregul omeneşti.

2. Şcoala de magie, farmece şi vrăjitorii Hogwarts, locul unde se desfăşoară cea mai mare parte a acţiunii din seria de romane Harry Potter (n. tr . ).

Ştiu prea bine că nu e un mod deosebit de modern sau raţional de a privi lucrurile. E cât se poate de neştiinţific. Chiar zilele astea am auzit un respectat neurolog spunând într-un interviu: „Procesul creativ poate părea magic, dar nu e magie.“

Cu tot respectul, nu sunt de acord.