Încântarea
Când îţi vine o idee
Acum, că am vorbit despre frică, putem în sfârşit să vorbim despre magie.
O să vă povestesc mai întâi cel mai miraculos lucru care mi s-a întâmplat vreodată.
E vorba despre o carte pe care n-am scris-o niciodată.
Povestea mea începe în 2006, primăvara devreme. Publicasem de curând Mănâncă, roagă-te, iubeşte şi încercam să-mi dau seama ce trebuie să fac în continuare din punct de vedere creativ. Instinctul îmi spunea că e timpul să revin la rădăcinile mele literare şi să scriu o operă de ficţiune – ceva ce nu mai făcusem de ani buni. De fapt, nu mai scrisesem un roman de atâta vreme, încât mă temeam că uitasem cum se scriu romanele. Mi-era teamă că ficţiunea era o limbă pe care n-o mai vorbeam. Dar acum aveam o idee de carte – o idee care mă entuziasma extraordinar.
Ideea se baza pe o poveste pe care mi-o spusese într-o noapte iubitul meu, Felipe, despre ceva ce se întâmplase în Brazilia prin anii ’60, pe vremea când el era copil. Se pare că guvernului brazilian i-a venit ideea să construiască o autostradă gigantică care să traverseze jungla amazoniană. Era o perioadă de dezvoltare şi modernizare frenetică şi un asemenea proiect fantezist trebuie să fi părut nemaipomenit de îndrăzneţ la vremea aceea. Brazilienii au investit o avere în acest plan ambiţios. Comunitatea internaţională pentru dezvoltare a investit şi ea multe alte milioane de dolari. O parte uluitor de mare din aceşti bani a dispărut imediat în gaura neagră a corupţiei şi a lipsei de organizare, însă până la urmă o sumă suficientă a ajuns şi acolo unde trebuia, astfel încât s-a început construcţia autostrăzii. Totul a mers bine timp de câteva luni. S-au făcut ceva progrese. Un scurt tronson din drum a fost finalizat. Jungla era cucerită.
Apoi a început să plouă.
Se pare că nici unul dintre cei care făcuseră proiectul nu înţelegea de fapt ce înseamnă anotimpul ploios în pădurea amazoniană. Şantierul s-a inundat imediat şi a devenit de nelocuit. Echipa n-a avut de ales şi a plecat, lăsând în urmă utilajele scufundate câţiva metri în apă. După mai multe luni, când ploile se mai potoliseră, au revenit şi au constatat cu groază că jungla le devorase proiectul de autostradă.
Natura nimicise totul, de parcă muncitorii şi drumul nici n-ar fi existat vreodată. Nici măcar nu şi-au putut da seama unde fusese şantierul. Toate utilajele grele dispăruseră. Nu fuseseră furate; fuseseră pur şi simplu înghiţite. Cum spunea Felipe, „buldozere cu cauciucurile înalte cât un stat de om fuseseră înghiţite de pământ şi dispăruseră pentru totdeauna. Totul pierise fără urmă“.
Când mi-a povestit toate astea – mai ales partea cu jungla care înghiţise maşinile – m-au trecut fiori.
Pentru o clipă mi s-a zbârlit părul de pe ceafă şi m-am simţit puţin rău, puţin ameţită. M-am simţit ca atunci când te îndrăgosteşti ori primeşti o veste îngrijorătoare, sau ca atunci când te uiţi peste buza unei prăpastii la ceva frumos şi fascinant, dar periculos.
Mai avusesem astfel de simptome înainte, aşa că am ştiut imediat ce se petrece. Nu am prea des o reacţie emoţională şi fiziologică atât de intensă, dar ea apare destul de frecvent (şi seamănă destul de mult cu simptomele descrise de diverşi oameni din lumea întreagă de-a lungul istoriei) ca să-i pot spune pe nume: e vorba de inspiraţie, fără urmă de-ndoială.
Aşa te simţi când îţi vine o idee.
Cum funcţionează ideile
E momentul să spun că mi-am dedicat întreaga viaţă creativităţii şi că pe parcurs am ajuns la unele concluzii legate de natura ei – şi de cum putem lucra cu ea –, concluzii întemeiate integral şi fără ruşine pe gândirea magică. Când spun „magică“, mă refer la sensul propriu. Mă gândesc la magia care se practica la şcoala Hogwarts2. Mă refer la supranatural, la mistic, la inexplicabil, la suprareal, la divin, la transcendent, la lumea de dincolo. Căci, la drept vorbind, creativitatea este, cred eu, o forţă care vrăjeşte
– şi originile ei nu sunt pe de-a-ntregul omeneşti.
2. Şcoala de magie, farmece şi vrăjitorii Hogwarts, locul unde se desfăşoară cea mai mare parte a acţiunii din seria de romane Harry Potter (n. tr . ).
Ştiu prea bine că nu e un mod deosebit de modern sau raţional de a privi lucrurile. E cât se poate de neştiinţific. Chiar zilele astea am auzit un respectat neurolog spunând într-un interviu: „Procesul creativ poate părea magic, dar nu e magie.“
Cu tot respectul, nu sunt de acord.
Eu cred că procesul creativ este atât magic, cât şi magie.
Iată ce prefer eu să cred despre modul în care funcţionează creativitatea: Cred că planeta noastră nu e locuită doar de animale, plante, bacterii şi viruşi, ci şi de idei. Ideile sunt o formă de energie fără corp fizic. Sunt complet separate de noi, dar pot interacţiona cu noi – chiar dacă
într-un mod straniu. Ideile nu au un corp material, dar au conştiinţă şi mai mult ca sigur au voinţă. Ideile sunt mânate de un singur impuls: să se manifeste. Şi nu se pot manifesta în lumea noastră decât colaborând cu un partener uman. O idee poate trece din eter în lumea fizică numai cu ajutorul unui om.
Prin urmare, ideile petrec o eternitate rotindu-se în jurul nostru, în căutarea unor parteneri disponibili.
(Mă refer la ideile din orice domeniu – artistic, ştiinţific, industrial, comercial, etic, religios, politic.) Când o idee crede că a găsit pe cineva care ar putea s-o aducă în lume – de exemplu, pe tine –, ideea îţi va face o vizită. Va încerca să-ţi atragă atenţia. De cele mai multe ori nu vei băga de seamă. Probabil pentru că eşti atât de preocupat de propriile drame, nelinişti, griji, nesiguranţe şi îndatoriri, încât nu eşti deschis să primeşti inspiraţia. Se poate să ratezi semnalul fiindcă te uiţi la televizor, faci cumpărături, eşti furios pe cineva, îţi contempli eşecurile şi greşelile sau pur şi simplu eşti în general foarte ocupat.
Ideea va încerca să-ţi atragă atenţia (poate pentru câteva clipe; poate pentru câteva luni; poate chiar pentru câţiva ani), dar, dacă îşi dă seama că eşti orb la mesajul ei, se va îndrepta spre altcineva.
Uneori însă – arareori, dar atunci în mod sublim –, vine o zi când eşti îndeajuns de deschis şi relaxat ca să primeşti ceva. Dacă îţi slăbeşte apărarea şi ţi se mai potolesc neliniştile, s-ar putea ca magia să se strecoare până la tine. Văzând că eşti deschis, ideea va începe să acţioneze asupra ta. Îţi va trimite semnalele fizice şi emoţionale universale ale inspiraţiei (fiorii, părul zbârlit pe ceafă, fluturii în stomac, gândurile care palpită, frenezia îndrăgostirii sau a obsesiei). Ideea va pune la cale coincidenţe şi-ţi va trimite semne care-ţi vor ieşi întâmplător în drum pentru a-ţi păstra interesul viu. Vei observa tot felul de indicii care te vor îndruma către idee. Tot ce vei vedea, vei atinge şi vei face îţi va aminti de idee. Ea te va trezi în toiul nopţii şi te va distrage de la rutina zilnică. Nu-ţi va da pace până când nu va avea atenţia ta deplină.
Şi apoi, într-o clipă de linişte, te va întreba: „Vrei să lucrezi cu mine?“
Moment în care poţi să răspunzi în două feluri.
Ce se întâmplă când spui nu
Cel mai simplu răspuns este, bineînţeles, pur şi simplu nu.
Atunci ai scăpat de belea. În cele din urmă ideea va pleca şi – felicitări! – nu trebuie să creezi nimic.
Să fim înţeleşi, refuzul nu e totdeauna o alegere neonorabilă. E adevărat, câteodată poţi refuza invitaţia din lene, nelinişte, nesiguranţă sau capriciu. Însă alteori se poate să zici nu unei idei fiindcă e într-adevăr un moment nepotrivit sau fiindcă eşti deja angajat într-un alt proiect, ori fiindcă eşti sigur că ideea cu pricina a bătut întâmplător la uşa greşită.
De multe ori am fost abordată de idei despre care ştiam că nu mi se potrivesc şi le-am spus politicos:
„Sunt onorată de vizita voastră, dar nu sunt persoana de care aveţi nevoie. Îngăduiţi-mă să vă sugerez respectuos să apelaţi la – să zicem – Barbara Kingsolver?“ (Întotdeauna încerc să fiu cât mai manierată
când resping o idee; nu vrei să ţi se ducă buhul prin univers că eşti un colaborator dificil.) Oricare ţi-ar fi răspunsul, fii totuşi înţelegător cu sărmana idee. Tot ce vrea e să fie realizată. Se străduieşte din răsputeri. Chiar trebuie să bată la orice uşă poate.
Aşadar, s-ar putea să fii nevoit să spui nu.
Când spui nu, nu se întâmplă absolut nimic.
De obicei oamenii spun nu.
Mai totdeauna, mai toţi oamenii îşi văd de viaţa lor spunând nu, nu, nu, nu.
