refuzat să merg la anumite evenimente, ca să mă pot concentra asupra muncii mele. Mi-am comandat cărţi despre Brazilia şi am dat telefoane pe la specialişti. Am început să învăţ portugheza. Mi-am cumpărat fişe – metoda mea preferată de a lua notiţe – şi mi-am îngăduit să încep să visez la acea lume nouă. Iar în acest spaţiu au început să sosească şi alte idei şi a început să prindă contur povestea.

Am hotărât că eroina romanului meu avea să fie o americancă de vârstă mijlocie pe nume Evelyn. Ne aflăm la sfârşitul anilor ’60 – o perioadă a marilor transformări politice şi culturale –, dar Evelyn duce, ca şi înainte, o viaţă liniştită în centrul statului Minnesota. E o fată bătrână care a petrecut douăzeci şi cinci de ani lucrând conştiincios ca secretară la o firmă importantă de construcţii de autostrăzi, undeva în Vestul Mijlociu. În tot acest timp, Evelyn fusese îndrăgostită în taină şi fără speranţă de şeful ei căsătorit

– un bărbat amabil şi muncitor, care nu vede în ea nimic altceva decât o asistentă eficientă. Şeful are un fiu – un tip dubios cu ambiţii mari. Fiul aude de un proiect gigantic de autostradă în Brazilia şi îşi convinge tatăl să participe la licitaţie. Fiul îşi foloseşte şarmul şi puterea ca să-şi convingă tatăl să

investească toată averea familiei în acest proiect. nu după multă vreme, fiul se îndreaptă spre Brazilia doldora de bani şi de vise nemăsurate de glorie. Nu trece mult şi fiul dispare cu bani cu tot. Îndurerat, tatăl o trimite pe Evelyn, ambasadorul lui cel mai de încredere, în pădurea amazoniană ca să-l găsească

pe tânărul dispărut şi să recupereze banii. Însufleţită de sentimentul datoriei şi de dragoste, Evelyn pleacă

în Brazilia – moment în care viaţa ei ordonată şi cu nimic ieşită din comun e dată peste cap, şi ea intră

într-o lume a haosului, a minciunilor şi a violenţei. Urmează o dramă şi multe revelaţii. Mai e acolo şi o poveste de dragoste.

Am hotărât să intitulez romanul Evelyn a Amazoniei.

Am redactat o propunere de carte şi am trimis-o agenţiei mele literare. Le-a plăcut şi au cumpărat-o.

Atunci am încheiat un nou contract cu ideea mea – de data asta un contract oficial, cu semnături legalizate, termene de predare şi tot ce mai trebuie. Acum eram total dăruită proiectului. Lucram cu adevărat.

Ideea trece în plan secund

Totuşi, peste câteva luni o dramă din viaţa reală m-a abătut de la cea imaginară. Într-o călătorie de rutină în America, iubitul meu, Felipe, a fost reţinut de un funcţionar la vamă şi oprit să intre în Statele Unite. Nu făcuse nimic rău, însă Departamentul de Securitate Internă l-a băgat la închisoare şi apoi l-a expulzat din ţară. Am fost informaţi că Felipe nu se mai putea întoarce niciodată în America – dacă nu ne căsătoream. Mai mult, dacă voiam să fiu împreună cu iubitul meu pe parcursul acelei perioade stresante şi nedeterminate de exil, trebuia să-mi împachetez imediat toată viaţa şi să merg la el peste mări şi ţări.

Ceea ce am şi făcut de îndată; am stat cu el în străinătate aproape un an, timp în care ne-am ocupat de situaţia noastră zbuciumată şi de actele pentru imigrare.

O asemenea agitaţie nu constituie mediul ideal în care să scrii un roman de mare întindere pentru care trebuie să te informezi despre Amazonul brazilian din anii ’60. De aceea am dat-o pe Evelyn deoparte, cu promisiunea sinceră că mă voi întoarce la ea mai târziu, de îndată ce voi avea din nou o viaţă stabilă. Am depozitat undeva fişele pentru roman, împreună cu celelalte lucruri ale mele, după care am zburat peste jumătate de planetă ca să fiu cu Felipe şi să ne rezolvăm problema. Dar, fiindcă trebuie să scriu mereu despre ceva, altminteri înnebunesc, am hotărât să scriu chiar asta – adică să ţin o cronică a întâmplărilor din viaţa mea reală, pentru a-mi rezolva dilemele şi a ajunge la anumite lămuriri. (Cum spunea Joan Didion: „Nu ştiu la ce mă gândesc până nu-mi aştern gândurile pe hârtie.“) De-a lungul timpului, acest demers s-a transformat în volumul autobiografic Committed3.

3. Şi am spus da. O poveste de iubire, trad. de Alexandra Baciu, Humanitas, Bucureşti, 2011 (n. tr.).

Vreau să fie limpede: nu regret că am scris Şi am spus da. Voi fi veşnic recunoscătoare acestei cărţi, deoarece, scriind-o, mi-am rezolvat neliniştile legate de căsătoria mea iminentă. Însă această carte mi-a acaparat atenţia o bucată bună de timp şi, până s-o termin, trecuseră doi ani şi ceva. Doi ani şi ceva pe care nu-i petrecusem lucrând la Evelyn a Amazoniei.

E cam mult să laşi doi ani o idee deoparte.

Eram nerăbdătoare să mă întorc la ea. Aşa că, de îndată ce Felipe şi cu mine, căsătoriţi în siguranţă, ne-am aflat din nou acasă, în Statele Unite, iar eu am terminat Şi am spus da, mi-am scos toate notiţele din sertar şi m-am aşezat la biroul din noua mea casă, gata să reiau lucrul la romanul despre jungla amazoniană.

Însă imediat am făcut o descoperire cât se poate de tulburătoare.

Romanul meu dispăruse.

Ideea pleacă

Daţi-mi voie să explic.

Nu vreau să spun că cineva îmi furase însemnările sau că se pierduse vreun fişier electronic important.

Vreau să spun că inima vie a romanului meu dispăruse. Forţa capabilă de simţire care sălăşluieşte în orice demers creativ vibrant dispăruse – înghiţită ca buldozerele din junglă, s-ar putea zice. Bineînţeles, toată cercetarea şi fragmentele scrise cu doi ani în urmă erau acolo, dar mi-am dat seama pe dată că

aveam în faţa ochilor coaja goală a unei entităţi odinioară calde şi pline de viaţă.

Îmi urmez cu încăpăţânare proiectele, aşa că pe acesta l-am tot îmboldit câteva luni, încercând să-l repun în mişcare, să-l readuc la viaţă. Degeaba însă. Nu mai era nimic acolo. Parcă aş fi împuns cu un băţ

pielea lepădată de un şarpe. Cu cât îl zgândăream mai mult, cu atât se destrăma mai repede.

Ştiam ce se întâmplase, fiindcă mai văzusem aşa ceva înainte: ideea obosise să mai aştepte şi mă

părăsise. Nu puteam s-o condamn. În fond, nu respectasem înţelegerea. Promisesem să mă dedic cu totul romanului Evelyn a Amazoniei şi nu mă ţinusem de cuvânt. Nu-i acordasem nici o clipă de atenţie de mai bine de doi ani. Ce era să facă biata idee? Să stea degeaba în timp ce eu o ignoram? Poate că da. Uneori ideile aşteaptă. Unele idei extraordinar de răbdătoare pot să aştepte ani, ba chiar decenii, să le acorzi atenţie. Altele însă nu aşteaptă, fiindcă fiecare idee are firea ei. Tu ai sta doi ani într-o cutie, timp în care colaboratorul tău te-ar ignora? Probabil că nu.

Prin urmare, ideea neglijată a făcut exact ce-ar fi făcut multe entităţi vii care se respectă: a luat-o din loc.

Corect, nu?

Acesta e reversul contractului cu creativitatea: dacă inspiraţia poate să apară pe neaşteptate, ea poate să şi dispară la fel de repede.

Dacă aş fi fost mai tânără, pierderea lui Evelyn a Amazoniei m-ar fi dat peste cap, însă lucrasem până

atunci destul de mult cu imaginaţia ca să mă resemnez fără să mă opun prea tare. Aş fi putut plânge, dar n-am făcut-o, fiindcă înţelesesem termenii contractului şi-i acceptasem ca atare. Am înţeles că tot ce poţi spera într-o astfel de situaţie e să laşi vechea idee să plece şi să prinzi din zbor următoarea idee. Şi cel mai bun mod de a face asta e să treci mai departe repede, cu umilinţă şi graţie. Să nu cazi în depresie. Să

nu te desfiinţezi prin autocritică. Să nu te înfurii pe Cel de Sus. Toate astea nu-s decât diversiuni, iar ultimul lucru de care ai nevoie e să te abaţi şi mai mult de la calea ta. Poţi să ţii doliu dacă vrei, dar ţine-

l eficient. Mai bine ia-ţi adio simplu şi cu demnitate de la ideea pierdută şi vezi-ţi de drum. Găseşte-ţi altceva de lucru – orice, imediat – şi pune-te pe treabă. Ocupă-ţi timpul.

Înainte de toate, fii pregătit. Deschide ochii. Ascultă. Urmează-ţi curiozitatea. Pune întrebări.

Adulmecă în jur. Rămâi deschis. Ai încredere în acest adevăr miraculos: idei noi şi minunate îşi caută în fiecare zi parteneri umani. Idei de toate felurile aleargă spre noi, trec prin noi, caută tot timpul să ne atragă atenţia.

Arată-le că eşti disponibil.

Şi, pentru Dumnezeu, încearcă să n-o ratezi pe următoarea.

Vrăjitorie

Acesta ar fi trebuit să fie sfârşitul poveştii mele despre jungla amazoniană. Dar nu e.

Cam în perioada în care mi-a fugit ideea de roman – era deja în 2008 –, mi-am făcut o nouă prietenă: pe Ann Patchett, celebra romancieră. Ne-am întâlnit într-o după-amiază la New York, la o masă rotundă

pe tema bibliotecilor.

Da, aţi auzit bine: o masă rotundă pe tema bibliotecilor. Viaţa unui scriitor e incredibil de palpitantă.

Ann m-a fascinat de cum am văzut-o, nu doar pentru că i-am admirat întotdeauna opera, ci şi pentru că

este o prezenţă remarcabilă. Are talentul extraordinar de a se face foarte mică – aproape invizibilă –

pentru a observa mai bine lumea din jur din postura sigură a celui neştiut, astfel încât să poată scrie apoi despre lumea aceasta, neobservată. Cu alte cuvinte, superputerea ei e să-şi ascundă superputerile.

Nu e de mirare, aşadar, că atunci când am întâlnit-o pentru prima oară pe Ann nu am recunoscut-o imediat pe faimoasa autoare. Părea aşa modestă, mărunţică şi tânără, încât am crezut că e asistenta cuiva

– poate chiar asistenta asistentului cuiva. Apoi mi-am dat seama cine este, şi m-am gândit: Doamne! Cât de umilă e!