S-ar putea însă ca într-o bună zi să spui totuşi da.
Ce se întâmplă când spui da
Dacă spui da, atunci începe spectacolul.
Acum treaba ta devine deopotrivă simplă şi dificilă. Ai semnat oficial un contract cu inspiraţia şi trebuie să-l duci până la capăt, până la finalul imposibil de prevăzut.
Poţi stabili termenii contractului oricum îţi place. În civilizaţia occidentală contemporană, cel mai comun contract creativ pare să fie în continuare cel al suferinţei. Este contractul care spune: mă voi distruge pe mine însumi şi pe toţi cei din jur străduindu-mă să-mi fructific inspiraţia, iar martiriul va fi emblema legitimităţii mele creative.
Dacă faci un astfel de rămăşag, trebuie să te străduieşti să fii cât mai aproape de stereotipul Artistului Damnat. Nu vei duce lipsă de modele. Pentru a le onora exemplul, urmează aceste reguli fundamentale: bea cât mai mult; subminează-ţi toate relaţiile; du o luptă aşa de acerbă împotriva ta, încât să ieşi de fiecare dată însângerat; fii permanent nemulţumit de munca ta; fii gelos pe cei din branşă; fii invidios pe succesele celorlalţi; proclamă-te blestemat (nu binecuvântat) de talentul tău; simte-te validat doar de recompense exterioare; fii arogant când ai succes şi plânge-ţi de milă când eşuezi; preţuieşte întunericul mai presus decât lumina; mori de tânăr; dă vina pe creativitate că te-a omorât.
Funcţionează oare metoda asta?
Sigur că da. Merge de minune. Până te omoară.
Poţi proceda astfel dacă ţii morţiş. (Te rog frumos, nu ne lăsa nici pe mine, nici pe altcineva să-ţi înlăturăm suferinţa, dacă îi eşti dedicat!) Nu sunt însă sigură că e o cale deosebit de fertilă, ori că îţi va aduce ţie sau celor dragi satisfacţie şi pace pe termen lung. Sunt de acord însă că acest fel de-a fi creativ poate fi extrem de strălucitor şi că oferă material pentru un film biografic excelent după moarte, aşa că, dacă preferi o viaţă scurtă plină de strălucire tragică unei vieţi lungi de satisfacţie rodnică (şi mulţi o preferă), fă-te praf!
În orice caz, am avut întotdeauna impresia că – în timp ce artistul damnat face crize de isterie – muza sa stă în tăcere într-un colţ al studioului şi îşi pileşte unghiile, aşteptând răbdătoare ca tipul să se calmeze şi să se trezească la realitate, pentru ca toată lumea să poată trece din nou la muncă.
Fiindcă, până la urmă, despre muncă e vorba, nu-i aşa? Sau nu-i aşa?
Există oare un alt fel de a aborda problema?
Îmi daţi voie să fac o sugestie?
O altă cale
O altă cale este să cooperezi pe deplin, cu modestie şi bucurie, cu inspiraţia.
Aşa cred eu că au abordat cei mai mulţi creativitatea de-a lungul istoriei, înainte să ne apuce pe toţi boemia. Poţi primi ideile cu respect şi curiozitate, nu cu dramatism sau groază. Poţi îndepărta toate obstacolele care te împiedică să-ţi trăieşti pe deplin viaţa creativă înţelegând pur şi simplu că orice e rău pentru tine e probabil rău şi pentru munca ta. Poţi lăsa un pic băutura deoparte ca să-ţi meargă mintea mai bine. Poţi întreţine relaţii sănătoase ca să nu fii distras de tragedii emoţionale autoinduse. Poţi cuteza să
fii mulţumit uneori de ceea ce ai creat. (Şi, dacă un proiect nu se termină cu bine, te poţi gândi oricând la el ca la un experiment valoros şi constructiv.) Te poţi împotrivi ispitelor de grandomanie, vină şi ruşine.
Îi poţi susţine pe alţii în eforturile lor creative, înţelegând că e destul loc pentru toată lumea. Îţi poţi măsura valoarea în funcţie de cât eşti de înzestrat, nu în funcţie de succese sau de eşecuri. Poţi să te lupţi cu demonii tăi (prin terapie, recuperare, rugăciune sau umilinţă) în loc să te războieşti cu darurile tale –
înţelegând cât de cât că oricum nu demonii au făcut toată treaba. Poţi să crezi că nu eşti nici sclavul, nici stăpânul inspiraţiei, ci ceva mult mai interesant – partenerul ei –, şi că lucraţi împreună pentru a realiza ceva uimitor şi valoros. Poţi avea o viaţă lungă făcând lucruri cu adevărat faine. Poţi să-ţi câştigi sau nu traiul din ceea ce faci, şi să înţelegi în cele din urmă că, de fapt, nu asta contează. La sfârşitul zilelor tale îi vei putea mulţumi creativităţii că te-a binecuvântat cu o viaţă plină de farmec, interesantă, pasionantă.
Asta-i cealaltă cale.
Alegerea îţi aparţine.
Ideea se dezvoltă
Să revenim la povestea mea despre magie.
Graţie poveştii lui Felipe despre Amazonia, am fost vizitată de o idee mare, şi anume că ar trebui să
scriu un roman despre Brazilia anilor ’60. Mai precis, m-am simţit inspirată să scriu un roman despre încercarea de a construi, de-a curmezişul junglei, autostrada aceea sortită eşecului.
Ideea mi s-a părut spectaculoasă şi captivantă. Era şi descurajatoare – ce naiba ştiam eu despre jungla amazoniană braziliană sau despre construirea de autostrăzi în anii ’60? –, dar toate ideile bune par descurajatoare la început, aşa că m-am pus pe treabă. M-am hotărât să închei un contract cu ideea mea.
Aveam să lucrăm împreună. Am bătut palma, ca să spun aşa. I-am promis ideii mele că nu aveam să lupt împotriva ei şi că nu aveam s-o părăsesc niciodată; dimpotrivă, aveam să lucrez cu ea cât puteam de bine, până ce duceam la bun sfârşit proiectul nostru comun.
După aceea am făcut ceea ce faci atunci când iei în serios un proiect sau o preocupare: i-am făcut loc.
Mi-am făcut curat pe birou, la propriu şi la figurat. Am hotărât să studiez câteva ore în fiecare dimineaţă.
M-am culcat devreme ca să mă pot trezi în zori şi să fiu gata de muncă. Am spus nu tentaţiilor şi am
refuzat să merg la anumite evenimente, ca să mă pot concentra asupra muncii mele. Mi-am comandat cărţi despre Brazilia şi am dat telefoane pe la specialişti. Am început să învăţ portugheza. Mi-am cumpărat fişe – metoda mea preferată de a lua notiţe – şi mi-am îngăduit să încep să visez la acea lume nouă. Iar în acest spaţiu au început să sosească şi alte idei şi a început să prindă contur povestea.
Am hotărât că eroina romanului meu avea să fie o americancă de vârstă mijlocie pe nume Evelyn. Ne aflăm la sfârşitul anilor ’60 – o perioadă a marilor transformări politice şi culturale –, dar Evelyn duce, ca şi înainte, o viaţă liniştită în centrul statului Minnesota. E o fată bătrână care a petrecut douăzeci şi cinci de ani lucrând conştiincios ca secretară la o firmă importantă de construcţii de autostrăzi, undeva în Vestul Mijlociu. În tot acest timp, Evelyn fusese îndrăgostită în taină şi fără speranţă de şeful ei căsătorit
– un bărbat amabil şi muncitor, care nu vede în ea nimic altceva decât o asistentă eficientă. Şeful are un fiu – un tip dubios cu ambiţii mari. Fiul aude de un proiect gigantic de autostradă în Brazilia şi îşi convinge tatăl să participe la licitaţie. Fiul îşi foloseşte şarmul şi puterea ca să-şi convingă tatăl să
investească toată averea familiei în acest proiect. nu după multă vreme, fiul se îndreaptă spre Brazilia doldora de bani şi de vise nemăsurate de glorie. Nu trece mult şi fiul dispare cu bani cu tot. Îndurerat, tatăl o trimite pe Evelyn, ambasadorul lui cel mai de încredere, în pădurea amazoniană ca să-l găsească
pe tânărul dispărut şi să recupereze banii. Însufleţită de sentimentul datoriei şi de dragoste, Evelyn pleacă
în Brazilia – moment în care viaţa ei ordonată şi cu nimic ieşită din comun e dată peste cap, şi ea intră
într-o lume a haosului, a minciunilor şi a violenţei. Urmează o dramă şi multe revelaţii. Mai e acolo şi o poveste de dragoste.
Am hotărât să intitulez romanul Evelyn a Amazoniei.
Am redactat o propunere de carte şi am trimis-o agenţiei mele literare. Le-a plăcut şi au cumpărat-o.
Atunci am încheiat un nou contract cu ideea mea – de data asta un contract oficial, cu semnături legalizate, termene de predare şi tot ce mai trebuie. Acum eram total dăruită proiectului. Lucram cu adevărat.
