mică dincolo de perete, fără să privească înapoi, repede, din ce în ce mai repede…
M-am apropiat de biroul lui U. Tulburată, umflându-şi indignată branhiile, mi-a spus:
— Înţelegi… parcă toţi şi-au pierdut minţile! Unul insistă
că a văzut o fiinţă omenească goală şi acoperită complet cu blană în apropierea Casei Antice.
Din ghemul dens de capete, o voce:
— Da! Şi o mai spun o dată… am văzut, da!
— Ei, ce părere aveţi despre asta? Omul delirează!
Iar acest „delirează” al ei era atât de convins, atât de inflexibil, încât m-a făcut să mă întreb: „Oare toate acestea, tot ce mi s-a întâmplat mie şi tot ce s-a întâmplat în jurul meu în ultima vreme nu e altceva decât un delir?”
Dar apoi mi-am privit mâinile păroase şi mi-am amintit:
„Înseamnă că există un strop de sânge de pădure în tine…
Poate că de aceea eu…”
Nu, din fericire, nu este un delir. Nu, din nefericire, nu e un delir.
Însemnarea treizeci şi trei
SUBIECTE:
Fără conspect, în grabă, ultimele rânduri Acea zi a venit.
Apuc repede ziarul. Poate că acolo… Îl citesc cu ochii (da –
ochii mei sunt acum ca un stilou, un calculator, pe care îl ţii în mână şi îl simţi – ceva separat de tine, un instrument).
Cu litere mari, îngroşate, pe toată pagina:
„Duşmanii fericirii nu dorm. Ţineţi-vă de fericire cu amândouă mâinile! Mâine lucrul se va întrerupe – toate numerele se vor prezenta pentru Operaţie. Cele care nu se vor prezenta vor fi deferite Maşinii Binefăcătorului.”
Mâine! Oare mai poate fi – va mai fi un mâine?
155
Conform obiceiului zilnic, mi-am întins mâna (un instrument) către raftul cu cărţi să adaug Gazeta de astăzi la celelalte, în coperta imprimată cu un desen auriu. Şi pe drum:
— Pentru ce? Ce mai contează? N-o să mă mai întorc niciodată în camera asta.
Ziarul mi-a căzut din mână. M-am ridicat şi mă uit în jurul meu prin cameră, prin toată camera; înghesui în grabă într-o valiză invizibilă tot ceea ce îmi pare rău să las în urmă. Masa.
Cărţile. Scaunul. I-330 a stat pe el în acea zi, iar eu – jos, pe duşumea… Patul…
Apoi, un minut-două – aştept absurd vreun miracol. Poate că va suna telefonul, poate că ea va spune că…
Nu. Nici un miracol.
Plec spre necunoscut. Acestea sunt ultimele mele rânduri.
Bun rămas, dragii mei cititori, cu care am trăit împreună
atâtea pagini, către care, cu sufletul pradă bolii, m-am arătat aşa cum sunt, până la cel mai mic şurub zdrobit, până la ultimul arc rupt…
Plec.
Însemnarea treizeci şi patru
SUBIECTE:
Învoiţii
Noapte însorită
Radio-Valkiria
Oh, dacă m-aş fi sfărmat pe mine şi pe toţi ceilalţi în bucăţi, dacă aş fi ajuns cu ea undeva dincolo de zid, printre fiarele care îşi rânjesc colţii galbeni, dacă nu m-aş fi întors niciodată aici! Ar fi fost de o mie, de un milion de ori mai uşor. Dar acum… acum ce să fac? Să mă duc şi să-l sugrum pe acel… Dar la ce m-ar ajuta asta?
Nu, nu, nu! Stăpâneşte-te, D-503. Pune-te pe o axă logică
zdravănă – chiar dacă numai pentru puţin timp, lasă-te cu toată greutatea pe pârghie, şi, ca un sclav din vechime, 156
învârte pietrele de moară ale silogismelor – până ai să scrii, până te vei gândi la tot ceea ce s-a întâmplat…
