Când am păşit la bordul Integralului, toată lumea era deja acolo, fiecare la postul lui; toate celulele acestui stup gigantic din sticlă erau pline. Prin punţile de sticlă – oameni mici ca furnicile
dedesubt,
lângă
telegrafe,
dinamuri,
transformatoare, altimetre, supape, indicatoare, motoare, pompe, conducte. În camera de primire – un grup de oameni necunoscuţi preocupaţi cu nişte scheme şi instrumente, probabil repartizaţi acolo de către Biroul Ştiinţific. Şi împreună cu ei, Constructorul Secund cu doi dintre asistenţii săi.
Toţi trei cu capetele trase între umeri, ca nişte ţestoase, cu feţele cenuşii, tomnatice, lipsite de bucurie.
— Ei bine, ce-i? am întrebat.
— Ah… Sunt puţin agitat… a spus unul dintre ei cu un zâmbet cenuşiu fără raze. Cine ştie unde va trebui să
aterizăm? Şi în general, nu se ştie…
Era de nesuportat să mă uit la ei – la cei pe care, într-o oră, cu propriile mele mâini, o să-i arunc afară din cifrele confortabile ale Tabelelor Orare, smulgându-i de la sânul matern al Statului Unic. Îmi aminteau de figurile tragice ale
„Învoiţilor”, cei a căror poveste este cunoscută chiar şi copiilor de şcoală. Este povestea despre trei numere care, în cadrul unui experiment, au fost învoite de la lucru timp de o lună: fă ce vrei, du-te unde pofteşti7.
Nenorociţii se tot învârteau în apropierea locului lor obişnuit de muncă şi aruncau înăuntru priviri flămânde; stăteau în stradă oră după oră, repetând mişcările care deja deveniseră necesare pentru organismele lor la anumite ore din zi: tăiau şi strunjeau aerul, învârteau ciocane invizibile, băteau în bare invizibile. Şi, în fine, în cea de-a zecea zi, n-au mai putut să îndure, şi-au legat mâinile, au intrat în apă şi, în acordurile Marşului, au intrat tot mai adânc, până ce apa 7 Acest lucru s-a întâmplat cu mult timp în urmă, în secolul al III-lea după introducerea Tabelelor.
157
le-a curmat suferinţa…
Repet: îmi venea greu să mă uit la ei; m-am grăbit să plec.
— Mă duc să verific compartimentul maşinilor, am zis, şi după aceea pornim.
Îmi tot puneau întrebări: ce tensiune urma să folosim pentru explozia de pornire, cât de mult balast de apă este necesar în rezervorul de alimentare. Parcă aveam un fonograf în mine: răspundea la toate întrebările prompt şi precis, în vreme ce îmi urmam şirul gândurilor.
Deodată, într-un culoar îngust, ceva m-a atins, acolo, în interior – şi din acel moment a început totul.
Pe culoarul îngust, unife cenuşii, chipuri cenuşii fluturau pe lângă mine, şi, pentru o secundă, un chip: părul tras în jos pe frunte, ochi adânciţi în orbite – acelaşi om. Am înţeles: ei erau acolo, şi nu mai exista nici o scăpare din toate acestea nicăieri, şi mai rămăseseră doar câteva minute –
câteva zeci de minute… Prin tot corpul mă trecea un tremur mărunt, molecular (care nu s-a mai oprit până la sfârşit) – de parcă un motor imens ar fi fost pus în mine, iar structura corpului meu era prea slabă pentru el, la fel şi zidurile, pereţii despărţitori, cablurile, traversele, luminile – totul tremura…
Încă nu ştiam dacă ea era acolo sau nu. Dar acum nu mai era timp – fusesem chemat sus, la cabina de comandă: era timpul să plecăm… Încotro?
Feţe cenuşii, fără strălucire. Vene albastre încordate jos, pe apă. Straturi grele de cer din fontă. Şi cât de greu mi-a venit să îmi ridic mâna, parcă făcută din fontă, să ridic receptorul telefonului de comandă.
— Sus – 45 de grade!
O explozie înfundată – o vibraţie – un munte turbat de apă
alb-verzuie la pupă – puntea alunecându-mi de sub picioare
– moale, elastică – şi totul dedesubt, toată viaţa, pentru totdeauna… Timp de o secundă căzând tot mai adânc printr-un tunel, totul se contractă: harta albastră ca gheaţa, în relief, a oraşului, bulele rotunde ale cupolelor sale, degetul solitar de plumb al Turnului cu Acumulatori. Apoi o cortină
158
de nori ca de vată – am străpuns-o – soare şi cer albastru.
Secunde, minute, mile, albastrul devine repede îngheţat, se umple cu întuneric, iar stelele apar ca nişte picături de sudoare rece, argintie…
Iar acum – o noapte ciudată, insuportabil de strălucitoare, neagră, înstelată, însorită. Era ca şi cum aş fi surzit dintr-o dată: mai poţi vedea trompetele urlând, dar poţi doar să le vezi: trompetele sunt mute, totul e linişte. Soarele era mut.
Toate aceste lucruri erau fireşti, erau de aşteptat.
Părăsisem atmosfera Pământului. Dar totul se întâmplase atât de repede, ne luase pe toţi pe nepregătite, încât toţi din jur erau înspăimântaţi, amuţiţi. Iar mie… mie totul îmi părea mai uşor cumva sub acest soare mut, fantastic: ca şi cum, chircindu-mă pentru ultima oară, deja trecusem limita inevitabilă – şi trupul meu era undeva acolo, dedesubt, în timp ce goneam printr-o lume nouă unde totul trebuie să fie atât de necunoscut, atât de răsturnat.
— Menţineţi cursul! am strigat în receptor. Sau, poate, nu eram eu, ci fonograful din mine – şi cu o mână mecanică, articulată, am pus telefonul de comandă în mâinile Constructorului Secund. Iar eu, zguduit din cap până în picioare de cel mai fin tremur molecular, pe care doar eu puteam să-l simt, am alergat jos pe scări, să caut…
Uşa de la camera de primire – cea care într-o oră se va închide cu un zdrăngănit greu…
Lângă uşă era cineva, nu ştiu cine – unul scund, cu o figură comună, cum sunt cu sutele, o faţă care s-ar pierde uşor într-o mulţime. Doar mâinile îi erau neobişnuite –
extraordinar de lungi, până la genunchi, ca şi cum ar fi fost luate în grabă, din greşeală, de la un alt set uman. Un braţ
lung s-a întins şi mi-a oprit calea.
— Încotro?
E clar că n-avea idee că ştiu tot. Foarte bine, poate că aşa trebuie. Şi privindu-l de sus, i-am spus intenţionat pe un ton dur:
