Mâini rotunde, minuscule pe mâneca mea, ochi rotunzi, albaştri: este O. Părea să alunece de-a lungul zidului şi s-a prăbuşit jos. S-a strâns acolo jos, pe treptele reci, într-un mic ghem, iar eu m-am aplecat deasupra ei, mângâind-o pe cap, pe faţă – aveam mâinile umede. De parcă eu eram foarte mare, iar ea – mică de tot – o mică părticică din mine. E cu totul diferit faţă de ce simt pentru I-330. Cred că aşa ceva ar fi putut să simtă cei din vechime faţă de copiii lor privaţi.
Jos, printre mâinile care îi acoperă faţa, abia auzit:
— În fiecare noapte eu… Nu pot… dacă mă vor vindeca…
În fiecare noapte – singură, pe întuneric – mă gândesc la el: 152
cum o să fie, cum îl voi… Altfel n-aş mai avea pentru ce să
trăiesc, înţelegi? Şi tu trebuie, tu trebuie…
Un sentiment stupid, dar ştiu: da, eu trebuie. Stupid –
pentru că această datorie a mea înseamnă încă o crimă.
Stupid, pentru că albul nu poate fi în acelaşi timp şi negru, datoria şi crima nu pot coincide. Sau poate că nu există alb şi negru în viaţă, iar culoarea depinde doar de premisa logică
iniţială? Şi dacă premisa era că eu, în mod ilegal, i-am făcut un copil…
— Bine, bine, dar nu mai, gata… i-am spus. Înţelegi, trebuie să te duc la I-330 – aşa cum ţi-am mai propus şi atunci – pentru ca ea să…
— Da. Fără glas şi fără să-şi ia mâinile de pe faţă.
Am ajutat-o să se ridice. Şi, în tăcere, fiecare cu gândurile lui – cine ştie, poate ne gândeam la acelaşi lucru – am pornit pe strada care începea să se întunece, printre casele mute, de plumb, printre braţele strânse, biciuitoare ale vântului…
La un moment dat, într-un punct tensionat, transparent, am auzit printre şuierăturile vântului nişte paşi familiari, pleoscăind ca întotdeauna, parcă, prin băltoace. La colţ, am aruncat o privire înapoi, şi, în mijlocul norilor care goneau răsturnaţi, l-am văzut pe S, reflectat în sticla mată a pavajului.
Imediat,
mâinile
mi-au
devenit
străine,
bălăngănindu-se în contratimp, şi am început să-i povestesc lui O faptul că mâine – da, mâine – Integralul se va înălţa pentru prima dată, şi că va fi ceva absolut fără precedent, minunat, înfricoşător.
O s-a holbat rotund, albastru, cu uimire, mi-a privit braţele care gesticulau zgomotos şi fără noimă. Dar n-am lăsat-o să scoată nici un cuvânt – am ţipat în continuu. Şi acolo, în mine, separat – auzit numai de mine – un gând febril, zumzăitor, lovind ca un ciocan: „Nu, nu trebuie să…
Trebuie să fac cumva să… Nu trebuie să-l duc pe urmele mele la ea – la I-330…”
În loc să fac la stânga, am luat-o la dreapta. Podul ne-a oferit spinarea sa încovoiată servil mie, lui O şi lui S, care venea din urma noastră. Clădirile luminate strălucitor de pe malul celălalt împrăştie lumini în apă, lumini care se sparg 153
în mii de scântei care sar febril, stropite de spuma albă, turbată. Vântul vâjâie ca o coardă groasă de bas întinsă
undeva deasupra capetelor noastre. Şi prin sunetul de bas, în urma noastră, tot timpul… Casa în care locuiesc eu. La intrare O s-a oprit, a început să spună ceva.
— Nu! Mi-ai promis…
N-am lăsat-o să termine. Am împins-o repede pe uşă şi am ajuns înăuntru, în holul de la intrare. Deasupra biroului de control – obrajii căzuţi, tremurând tulburaţi. Un ghem dens de numere certându-se zgomotos; capete privind peste balustrada de la etajul al doilea, oameni coborând unul câte unul pe scări. O să vedem ce-i cu ei mai târziu, mai încolo…
Acum am tras-o repede pe O în colţul opus, ne-am aşezat, cu spatele lipit de perete (dincolo de perete am văzut, alunecând încoace şi încolo, o umbră întunecată, cu capul mare), şi mi-am scos un carneţel de notiţe.
O s-a făcut mică în fotoliul ei – de parcă sub unifă corpul ei se topea, se evapora şi îi rămânea doar o unifă goală şi ochii goi care te absorbeau în pustiul lor albastru. A spus, cu un glas obosit:
— De ce m-ai adus aici? M-ai minţit!
— Nu… Mai încet! Uită-te acolo – vezi, dincolo de perete?
— Da, o umbră.
— Mă urmăreşte tot timpul… Nu pot. Înţelegi – nu trebuie.
O să-ţi scriu câteva cuvinte – o să iei bileţelul şi o să pleci singură. Ştiu sigur că el o să rămână aici.
Sub unifă, trupul ei a revenit la viaţă, pântecul i s-a rotunjit puţin; pe obraji i-a mijit un răsărit trandafiriu, nelămurit.
I-am strecurat bileţelul între degetele reci, i-am strâns puternic mâna, am mai sorbit încă o dată din ochii ei albaştri.
— Adio! Poate într-o zi ne vom…
Şi-a tras mâna. A pornit încet, încovoiată… După doi paşi s-a întors repede – a ajuns din nou lângă mine. Buzele i s-au mişcat. Cu ochii, cu buzele, cu toată fiinţa spunându-mi un cuvânt, un singur cuvânt, şi ce zâmbet de nesuportat, ce durere…
154
Şi apoi, o aşchie de om încovoiată în cadrul uşii, o umbră
