Nu îmi dau seama ce m-a zguduit mai mult – descoperirea lui, sau stăpânirea de care dădea dovadă în ceasul acela apocaliptic. În mâini (abia acum am observat) ţinea un carnet de notiţe şi un cadran logaritmic. Şi am înţeles că, dacă totul va pieri, era datoria mea (către dumneavoastră, necunoscuţii şi dragii mei cititori) să îmi las însemnările într-o formă

finită.

I-am cerut puţină hârtie – şi pe aceasta am scris aceste ultime rânduri…

Era cât pe ce să pun punctul final acestor însemnări, la fel cum cei din vechime puneau cruci deasupra gropilor unde îşi îngropau morţii, când deodată stiloul a început să îmi tremure şi l-am scăpat dintre degete.

— Ascultaţi, l-am scuturat pe vecin. Ascultaţi-mă doar!

Trebuie… trebuie să-mi răspundeţi: acolo, acolo unde universul finit se termină! Ce este acolo, dincolo de el?

N-a mai avut timp să răspundă. De sus, de pe scări, se auzea zgomot de paşi.

Însemnarea patruzeci

SUBIECTE:

Fapte

Clopotul

Sunt sigur

E zi. Vreme frumoasă. Barometrul, 760.

Poate fi adevărat că eu, D-503, am scris aceste două sute de pagini? Poate fi adevărat că am simţit cândva – sau mi-am 184

imaginat că am simţit – toate acestea?

Scrisul este al meu. Şi acum – acelaşi scris. Dar, din fericire, doar scrisul. Fără delir, fără metafore absurde, fără

sentimente: nimic altceva decât fapte. Pentru că sunt sănătos, în întregime, absolut sănătos. Zâmbesc – nu pot să

nu zâmbesc: un fel de aşchie mi-a fost scoasă din cap, iar acum capul mi-l simt uşor, gol. Sau, ca să fiu şi mai precis, nu gol, ci liber de tot ceea ce e străin şi ar putea să te împiedice să zâmbeşti (un zâmbet este starea normală a unui om normal).

Faptele sunt următoarele: în acea seară, vecinul meu, cel care a descoperit că universul este finit, şi eu, împreună cu ceilalţi din jur, am fost ridicaţi pentru că nu aveam certificate care să demonstreze că am fost operaţi şi am fost conduşi la cel mai apropiat auditoriu (numărul acestuia, familiar din nu ştiu ce motiv, era 112). Acolo am fost legaţi de masă şi supuşi Marii Operaţii.

În ziua următoare, eu, D-503, am mers la Binefăcător şi i-am spus tot ceea ce ştiam despre duşmanii fericirii. Cum putuse să mi se pară atât de dificil înainte? Incredibil.

Singura explicaţie la care mă pot gândi este fosta mea boală

(sufletul).

În seara aceleiaşi zile, am stat (pentru prima dată) la aceeaşi masă cu Binefăcătorul în faimoasa Cameră cu gaze.

Ea trebuia să depună mărturie în prezenţa mea. Femeia a zâmbit şi a tăcut cu încăpăţânare. Am observat că avea dinţi albi şi foarte ascuţiţi şi că acest lucru era frumos.

Apoi a fost introdusă sub Clopot. Faţa ei a devenit foarte albă şi, pentru că ochii ei erau negri şi mari, era un lucru frumos. Atunci când au început să pompeze aerul afară din Clopot, şi-a aruncat capul pe spate, cu ochii pe jumătate închişi; buzele îi erau închise strâns – acest lucru mi-a amintit ceva. Ea m-a privit, strângând cu putere braţele fotoliului – m-a privit până când ochii i s-au închis de tot.

Apoi a fost scoasă afară, resuscitată cu ajutorul electrozilor şi introdusă din nou sub Clopot. Această procedură a fost repetată de trei ori, iar ea nu a spus nici un cuvânt. Ceilalţi aduşi cu această femeie au fost mai cinstiţi: mulţi dintre ei 185

au început să vorbească după prima dată. Mâine toţi vor sui treptele către Maşina Binefăcătorului.

Acest lucru nu poate fi amânat, deoarece în zonele de apus ale oraşului încă mai este haos, urlete, cadavre, fiare, şi – din nefericire – un grup considerabil de numere care au trădat Raţiunea.

Totuşi, pe bulevardul Patruzeci, care traversează oraşul, am reuşit să ridicăm o barieră temporară din unde de înaltă

tensiune. Şi eu sper că vom învinge. Mai mult decât atât –

sunt sigur că vom învinge. Pentru că Raţiunea trebuie să

triumfe.

186

Document Outline

bookmark0

bookmark1

bookmark2

bookmark3

bookmark4

bookmark5

bookmark6

bookmark7

bookmark8

bookmark9

bookmark10

bookmark11

bookmark12

bookmark13

bookmark14

bookmark15