Acolo, încercând parcă să scape de vreo urmărire invizibilă, norii zburau, strivindu-se, trecând unul peste celălalt, şi, ascunse printre nori, aerourile întunecate ale Gardienilor cu tuburile de observaţie atârnând, ca nişte trompe negre de elefanţi – şi, mai departe – spre apus, ceva asemănător cu…

La început nimeni nu înţelegea ce este. Nici chiar eu, care 174

(din nefericire) ştiam mai mult decât ceilalţi, nu înţelegeam.

Era ca un roi enorm de aerouri negre: puncte abia vizibile şi rapide la o înălţime incredibilă. Aproape, tot mai aproape; sunete guturale, răguşite de sus – şi, în cele din urmă, deasupra capetelor noastre – păsări. Triunghiurile lor ascuţite, negre, căzătoare umpleau cerul. Furtuna le arunca în jos, s-au aşezat pe cupole, pe acoperişuri, pe stâlpi, pe balcoane.

— Aha!

Ceafa triumfătoare s-a întors şi l-am văzut pe omul cu fruntea teşită, care privea pe sub sprâncene. Dar faţa lui nu mai era la fel ca înainte, era acum plină de un mănunchi de raze, ca nişte fire de păr – în jurul ochilor, al buzelor: zâmbea.

— Înţelegeţi? a strigat către mine prin şuierul vântului, printre aripi, printre croncănituri. Vă daţi seama? Zidul.

Zidul a fost aruncat în aer! În-ţe-le-geţi?

Pe lângă noi, undeva în fundal, siluete alergând repede înăuntru, în case. În mijlocul străzii, o avalanşă rapidă, părând totuşi înceată (datorită greutăţii lor) avalanşa celor operaţi, mărşăluind către apus.

Mănunchiuri de raze în jurul buzelor, a ochilor. L-am apucat de mână.

— Ascultaţi, ea unde-i, unde e I-330? E acolo, dincolo de Zid? Sau… Eu trebuie… auziţi? Imediat, nu pot…

— Aici, a strigat vesel, parcă beat – dinţi puternici, galbeni… Ea e aici, în oraş, în mijlocul acţiunii. Ohoho – noi acţionăm!

Care noi? Eu cine sunt?

Pe lângă el mai erau vreo cincizeci asemenea – ieşiţi de pe sub sprâncenele lor întunecate, zgomotoşi, veseli, cu dinţi puternici. Înghiţind furtuna cu gurile deschise, agitând în mâini nişte electrocutoare aparent inofensive (de unde le-or fi luat?), şi ei mergeau către apus, în urma celor operaţi, dar dându-le ocol – pe bulevardul patruzeci şi opt – paralel cu ei.

Împiedicându-mă în rafalele puternice, încâlcite, de vânt, am alergat către ea. Pentru ce? Nu ştiu. M-am împiedicat.

Străzi goale, un oraş străin, sălbatic, un cor triumfător de 175

ţipete de păsări, sfârşitul lumii. Prin pereţii din sticlă ai unor case am văzut (mi s-au întipărit fără voie în memorie) numere-bărbaţi şi numere-femei împreunându-se fără ruşine

– fără să lase storurile, fără cupoane, în miezul zilei…

O clădire, cea în care locuia ea. O uşă căscată, dezordine.

Jos, la biroul de control, nimeni. Elevatorul era blocat undeva în puţ. Tremurând, am fugit sus pe scările fără

sfârşit. Un coridor. Repede – ca spiţele unei roţi – cifrele de pe uşi: 320, 326, 330… I-330, aici!

Şi, înainte să intru, prin uşa de sticlă am văzut totul în cameră răvăşit, încurcat, mototolit. Un scaun răsturnat în grabă, cu picioarele în aer, ca un animal mort. Patul – împins oarecum absurd de lângă perete. Pe jos – petale de taloane roz aruncate, călcate în picioare.

M-am aplecat, am ridicat unul, altul, al treilea: pe toate era trecut D-503. Eu eram pe fiecare dintre ele, picături din mine, topite, revărsate dincolo de margine. Şi asta era tot ce mai rămăsese…

Nu ştiu de ce, dar era imposibil să le las pe jos, să fie călcate în picioare. Am mai adunat un pumn, le-am pus pe masă, le-am netezit cu grijă, m-am uitat la ele… şi am râs.

N-am ştiut asta până acum, dar acum ştiu, şi ştiţi şi voi: râsul poate avea culori diferite. Este doar un ecou al unei explozii îndepărtate din tine. Poate fi festiv – artificii roşii, albastre şi aurii; sau fragmente rupte de trup omenesc aruncate în sus…

Un nume complet necunoscut de pe un cupon mi-a străfulgerat privirea. Nu-mi amintesc numărul, doar litera: F.

Am măturat toate cupoanele de pe masă, am călcat pe ele –

pe mine – cu călcâiul, aşa, şi am ieşit…

Am stat mult timp pe coridor, lângă uşă, aşteptând ceva.

Din stânga s-au auzit paşi târşiţi. Un bătrân: cu faţa ca un balon spart, gol, dezumflat şi încreţit – şi ceva transparent încă mai prelingându-se lin în jos. Încet, vag, am înţeles –

lacrimi. Şi abia când bătrânul acela era deja departe, mi-am amintit şi am strigat:

— Aşteptaţi… ascultaţi, ştiţi cumva? Numărul I-330…

Bătrânul s-a întors, a dat din mână deznădăjduit şi a 176

şchiopătat mai departe…

Pe înserate m-am întors acasă. La asfinţit, cerul se contracta în fiecare secundă în câte un spasm albastru, palid. Dintr-acolo răzbătea un vuiet surd. Acoperişurile erau învelite cu nişte tăciuni negri, stinşi – păsările.

M-am întins pe pat şi, ca o fiară greoaie, somnul m-a strivit, m-a înăbuşit.

Însemnarea treizeci şi opt

SUBIECTE:

Nu ştiu – poate doar unul: o ţigară aruncată

Când m-am trezit, lumina strălucitoare mi-a provocat dureri de ochi. I-am închis strâns. În capul meu era o ceaţă

ciudată, albastră, caustică. Totul e în ceaţă. Şi prin ceaţă:

„Dar eu n-am aprins lumina! Cum…”

Am sărit în picioare. La masă, cu bărbia sprijinită în palmă, stătea I-330, privindu-mă cu un zâmbet îngheţat.

Acum scriu la aceeaşi masă. Acele zece sau cincisprezece minute, răsucite cu brutalitate în cel mai strâns arc, au trecut de mult. Şi, totuşi, mi se pare că uşa abia s-a închis din urma ei, şi că încă aş mai putea s-o prind din urmă, şi s-o apuc de mâini – iar ea să râdă şi să spună…

I-330 stătea la masă. M-am repezit către ea.

— Tu, tu! Am fost – am văzut camera ta – am crezut că…

Dar în mijlocul vorbei m-am lovit de suliţele imobile, ascuţite ale genelor. M-am oprit, amintindu-mi: aşa mă

privise şi în acea zi, la bordul Integralului. Şi totuşi acum, într-o singură secundă, trebuie să fac cumva să-i spun – să o fac să mă creadă – altfel niciodată nu voi…

— Ascultă-mă, trebuie… Trebuie să-ţi spun totul… Nu, doar o clipă, să beau puţină apă…

Gura îmi era uscată de parcă era căptuşită cu sugativă.