Pentru că de astăzi înainte veţi fi perfecţi! Până în această
zi, propriile voastre creaţii – maşinile – erau mai perfecte decât voi.
Cum?
Fiecare scânteie a unui dinam este o scânteie a celei mai pure raţiuni; fiecare mişcare de piston este un silogism fără
cusur. Dar oare nu sunteţi şi voi posesorii aceleiaşi raţiuni fără eroare?
Filozofia macaralelor, a preselor şi a pompelor este perfectă
şi clară ca un cerc trasat cu un compas. Este filozofia dumneavoastră mai puţin circulară?
Frumuseţea unui mecanism stă în ritmul acestuia – la fel de regulat şi de precis ca acela al unui pendul. Dar voi, crescuţi din cea mai fragedă copilărie cu sistemul Taylor – nu aţi devenit la fel de precişi ca un pendul?
Cu excepţia unui singur lucru:
Maşinile nu au imaginaţie.
Aţi văzut vreodată ca faţa unui cilindru de pompă să
înflorească într-un zâmbet pierdut, stupid şi visător în timp ce lucrează? Aţi auzit vreodată macaralele frământându-se de pe o parte pe cealaltă şi oftând noaptea în timpul orelor 143
stabilite pentru odihnă?
Nu!
Iar voi? Roşiţi de ruşine! Gardienii au observat din ce în ce mai multe astfel de zâmbete şi oftaturi în ultima vreme. Şi –
feriţi-vă ochii – istoricii Statului Unic au cerut permisiunea să se retragă din activitate pentru a nu fi nevoiţi să
înregistreze evenimente atât de înjositoare.
Dar nu este vina voastră – sunteţi bolnavi. Numele bolii este
IMAGINAŢIE
Este un vierme care vă roade linii întunecate pe frunţi.
Este o febră care vă îndeamnă să alergaţi tot mai departe, chiar dacă acest „mai departe” începe acolo unde fericirea ia sfârşit. Aceasta este ultima baricadă în drumul nostru către fericire.
Bucuraţi-vă, deci: această baricadă a fost deja dărâmată.
Drumul e deschis.
Ultima descoperire a Ştiinţei Statului este locaţia centrului imaginaţiei – un nenorocit de noduleţ cerebral în zona punţii lui Varolio. Cauterizarea triplă cu raze X a acestui nodul – şi sunteţi vindecat de imaginaţie –
PENTRU TOTDEAUNA
Aţi devenit perfect. Sunteţi ca o maşină. Drumul către o fericire sută la sută este liber. Grăbiţi-vă, aşadar, cu toţii –
bătrâni şi tineri – grăbiţi-vă pentru a vă supune Marii Operaţii. Grăbiţi-vă către auditorii, acolo unde se execută
Marea Operaţie. Trăiască Marea Operaţie! Trăiască Statul Unic! Trăiască Binefăcătorul!”
Voi… Dacă aţi fi citit toate acestea nu în însemnările mele, care seamănă cu nu ştiu ce roman bizar din vechime – dacă
acest ziar, mirosind încă a cerneală tipografică, ar fi tremurat în mâinile voastre aşa cum tremură în ale mele; dacă aţi fi 144
ştiut, aşa cum ştiu eu, că acestea reprezintă cea mai autentică realitate, dacă nu a prezentului, atunci a zilei de mâine – oare n-aţi fi simţit la fel ca şi mine? Nu v-ar fi cuprins ameţeala, ca pe mine? N-aţi fi simţit aceste înţepături înfiorătoare, dulci, îngheţate de ace în spate şi prin braţe? Nu vi s-ar fi părut că sunteţi un gigant, Atlas – şi că
dacă v-aţi ridica drept, aţi lovi negreşit cu capul tavanul de sticlă?
Am apucat receptorul telefonului.
— I-330… Da, da, 330. Şi apoi i-am strigat fără suflare:
— Eşti acasă, da? Ai citit? O citeşti? Dar asta e, asta e… E
extraordinar!
— Da… O tăcere lungă, întunecată. Receptorul zumzăia abia auzit, se gândea la ceva… Trebuie neapărat să te văd astăzi. Da, la mine, după ora şaisprezece. Neapărat.
Scumpa de ea! Mi-e atât de dragă! „Neapărat…” M-am trezit că zâmbesc şi nu mă mai pot opri. Şi acum o să port acest zâmbet cu mine pe stradă – sus ca pe o lumină.
Afară vântul s-a năpustit asupra mea. Urla, venea vârtej, biciuia, dar asta mă înveselea şi mai mult: să şuiere, să urle cât vrea – nu mai contează acum – de-acum nu mai poate dărâma ziduri. Şi dacă nori din fontă se prăbuşesc deasupra capului – n-au decât să se prăbuşească: n-or să mai poată
acoperi soarele. Noi l-am înlănţuit pe vecie la zenit – noi suntem Iosua Navi.
