— Dacă asta înseamnă că eşti de acord cu mine, atunci hai să vorbim ca nişte oameni adulţi, după ce au plecat copiii la culcare: hai să dăm pe faţă totul, până la capăt. Te întreb: pentru ce se tot roagă, la ce tot visează, ce tot aşteaptă

oamenii încă din fragedă copilărie? Au tot aşteptat să apară

cineva să le spună, o dată pentru totdeauna, ce este fericirea, şi apoi să îi lege de ea cu un lanţ. Ceea ce facem noi acum nu este tocmai acest lucru? Vechiul vis despre paradis…

Aminteşte-ţi: cei din paradis nu mai cunosc dorinţa, nu mai ştiu ce e mila sau dragostea. Mai există doar cei binecuvântaţi, cu imaginaţia extirpată (acesta este singurul motiv pentru care sunt binecuvântaţi) – îngeri, sclavi supuşi ai lui Dumnezeu… Iar acum, chiar când am reuşit să

atingem acest vis, când am pus mâna pe el (El şi-a încleştat 171

mâna: dacă ar fi prins o piatră în acea încleştare ar fi scos apă din ea), când tot ce mai rămânea de făcut era să jupuim prada şi să tăiem în bucăţi – chiar în acel moment dumneata… dumneata…

Vocea cu ecou de fontă s-a oprit brusc. Eu eram roşu ca o bară din fier pe o nicovală sub bătaia unui ciocan. Ciocanul a rămas atârnat în tăcere, iar aşteptarea era şi mai înfricoşă…

Apoi, deodată:

— Câţi ani ai?

— Treizeci şi doi.

— Dar naivitatea dumitale este pe măsura cuiva care ar avea jumătate din vârsta asta – cineva de şaisprezece ani! Nu ţi-a trecut chiar niciodată prin cap că ei – încă nu le ştim numele, dar sunt sigur că o să le aflăm de la tine – că ei au avut nevoie de dumneata doar în calitatea dumitale de Constructor al Integralului? Că te-au folosit doar pentru a…

— Nu! Nu! am strigat.

Ca şi cum mi-aş fi ridicat mâinile să mă apăr de un glonţ

tras către mine: ca şi cum încă aş mai fi auzit încă ridicolul

„Nu”, dar glonţul ar fi trecut prin mine, iar eu aş fi fost deja prăbuşit pe jos.

Da, da – Constructorul Integralului… Da, da… şi imediat mi-am adus aminte de figura furioasă a lui U cu branhiile ei cărămizii, în dimineaţa aceea când erau amândouă în camera mea…

Mi-am amintit clar: am râs şi mi-am ridicat privirea.

Înaintea mea stătea un om chel, chel ca Socrate, cu picături mici de transpiraţie pe capul său chel.

Ce simplu era totul. Ce maiestuos de banal şi ridicol de simplu.

Râsul m-a înăbuşit şi s-a sfărâmat în pufnituri ca de tuse.

Mi-am acoperit gura cu mâna şi m-am repezit afară.

Trepte, vânt, umezeală, fragmente de lumini, feţe şi, din fugă: Nu! Să o văd! Măcar o dată să o mai văd!

Şi aici din nou e o pagină albă. Nu-mi pot aminti decât un singur lucru – picioare. Nu oameni – picioare. Sute de picioare căzând de undeva jos, pe pavaj, tropotind în dezordine, fără ritm, o ploaie grea de picioare. Şi un cântec 172

vesel, poznaş, şi un strigăt – probabil către mine:

— Hei, hei! Vino încoace, la noi!

Apoi o piaţă pustie, plină, înţesată cu vânt dens. În mijloc, o masă mată, greoaie, îngrozitoare – Maşina Binefăcătorului.

Şi dinspre ea, un ecou ciudat, parcă neaşteptat în mine: o pernă de un alb ameţitor, pe pernă un cap, lăsat pe spate, cu ochii pe jumătate închişi; linia ascuţită, dulce a dinţilor… Şi toate acestea par legate absurd, îngrozitor de Maşină – ştiu în ce fel, dar încă refuz să văd, să numesc acest fel cu glas tare

– nu vreau, nu.

Mi-am închis ochii şi m-am aşezat pe scările care duc până

sus la Maşină. Cred că plouase. Aveam faţa udă. De undeva, din depărtare, ţipete înăbuşite. Dar nimeni nu mă aude pe mine, nimeni nu mă aude cum ţip: „Salvaţi-mă de asta –

salvaţi-mă!”

Dacă aş fi avut o mamă, ca oamenii din vechime: a mea –

da, exact – mama mea. Pentru care să fiu nu Constructorul Integralului, nici numărul D-503 şi nici o moleculă a Statului Unic, ci o simplă fiinţă omenească, o bucată din ea însăşi, călcată în picioare, strivită, aruncată… Şi să bat pe cineva în cuie, sau să fiu eu bătut în cuie – poate că e totuna – pentru ca ea să audă ceea ce nu a mai auzit nimeni, pentru ca gura ei de femeie bătrână, strâns lipită, încreţită…

Însemnarea treizeci şi şapte

SUBIECTE:

Un infuzor

Sfârşitul lumii

Camera ei

Dimineaţă, în sala de mese, vecinul meu din stânga mi-a spus şoptind înspăimântat:

— Mâncaţi odată! Se uită la dumneavoastră!

Cu un efort enorm m-am silit să zâmbesc. Şi am simţit lucrul acesta ca pe o crăpătură pe faţă: am zâmbit, marginile crăpăturii s-au lărgit, pricinuindu-mi o durere tot mai 173

mare…

Apoi, imediat ce am ridicat un cubuleţ de mâncare în furculiţă, mâna mi-a tremurat şi furculiţa s-a lovit cu zgomot de marginile farfuriei. Şi în acel moment mesele, pereţii, vasele, şi chiar aerul, totul a zdrăngănit şi a răsunat, iar afară un vuiet imens, rotund, de fier, până la cer, pe deasupra capetelor, pe deasupra clădirilor, stingându-se încet în depărtare, în cercuri mici, şterse, precum cercurile de pe suprafaţa apei.

Am văzut chipuri care s-au albit dintr-o dată, s-au decolorat, guri care s-au oprit în mijlocul mişcării, furculiţe îngheţate în aer.

Apoi totul a fost cuprins într-o învălmăşeală, a deraiat de pe şinele seculare. Toţi au sărit în picioare (fără a cânta Imnul) mestecând fără ritm, înghiţind în grabă, înecându-se, agăţându-se unul de altul.

— Ce-i? Ce s-a întâmplat? Ce? Şi, ca nişte fragmente răvăşite ale unei Maşini care a fost odată armonioasă, măreaţă, s-au bulucit jos, la elevatoare, spre scări: paşi, frânturi de cuvinte, ca nişte bucăţi dintr-o scrisoare ruptă

măturate de vânt…

Oamenii ieşeau în grabă şi din celelalte clădiri, iar într-un minut bulevardul arăta ca un strop de apă sub microscop: infuzori închişi în picătura aceea ca din sticlă, transparentă, alergând toţi dezorientaţi, în sus, în jos, în toate părţile.

— Aha! a răsunat strigătul triumfător al cuiva.

Înaintea mea, o ceafă şi un deget arătând către cer – îmi amintesc cât se poate de clar unghia galben-trandafirie şi în josul ei o semilună albă, ca o lună ieşind de după orizont. Şi, parcă urmând acul unei busole, mii de ochi s-au îndreptat în sus către cer.