doar diferenţele, diferenţele de temperaturi – contrastele 140
termice – înseamnă viaţă? Şi dacă peste tot, în univers, sunt corpuri la fel de calde sau la fel de reci… trebuie făcut în aşa fel încât să intre în coliziune – să fie foc, explozie, gheenă. Iar noi le vom face să intre în coliziune.
— Dar, I-330, trebuie să înţelegi – este exact ce au făcut înaintaşii noştri în timpul Războiului de Două Sute de Ani…
— Ah, şi au avut dreptate – de o mie de ori au avut dreptate. Dar au făcut o greşeală. Mai târziu au ajuns la convingerea că ei sunt ultimul număr – ceea ce nu există, nu există în natură. Eroarea lor era cea a lui Galileo: el avea dreptate când a spus că Pământul se roteşte în jurul Soarelui, dar nu ştia că întregul sistem solar se roteşte, la rândul său – în jurul unui alt centru; el nu ştia că orbita reală, nu cea relativă, orbita Pământului nu este deloc un cerc naiv…
— Şi voi?
— Noi? Noi, deocamdată ştim că nu există un ultim număr. S-ar putea să uităm şi noi. Nu, suntem chiar siguri că o să uităm când vom îmbătrâni – aşa cum, inevitabil, totul îmbătrâneşte. Iar apoi şi noi, la fel, vom cădea – aşa cum cad toamna frunzele din copaci – ca şi tine, poimâine… Nu, nu, dragul meu, nu tu. Pentru că tu eşti cu noi, tu eşti cu noi!
Pătimaşă, vijelioasă, strălucind ca fulgerele – n-am mai văzut-o niciodată aşa – m-a îmbrăţişat cu întreaga ei fiinţă.
M-am pierdut cu firea…
La sfârşit, privindu-mă ferm, fix în ochi:
— Deci ţine minte: la ora douăsprezece.
Iar eu i-am răspuns:
— Da, ţin minte.
Ea a plecat. Eram singur – într-un tumult polifon de culori
– albastru, roşu, verde, galben-bronz, portocaliu…
Da, la douăsprezece… Şi deodată senzaţia absurdă de ceva străin aşezat pe faţa mea – imposibil de îndepărtat. Deodată –
ieri dimineaţă, U – şi ceea ce îi strigase lui I-330 în faţă… De ce? Ce prostie.
M-am grăbit să ies afară – şi m-am dus repede, acasă…
Undeva în urma mea am auzit ţipetele ascuţite ale păsărilor de dincolo de Zid. Iar înaintea mea, soarele 141
asfinţind – sferele cupolelor, imensele, înflăcăratele cuburi ale caselor, săgeata Turnului cu Acumulatori ca un fulger îngheţat pe cer. Şi toată această frumuseţe perfectă, geometrică va trebui să fie… de către mine, de propriile mele mâini… Nu mai există nici o cale de ieşire, nici un alt drum?
Trec pe lângă un auditoriu (am uitat numărul). Înăuntru, tribunele puse grămadă; în mijloc, mesele acoperite cu cearşafuri din sticlă de un alb imaculat; pe fondul alb o pată
din sângele trandafiriu al soarelui. Şi ascuns în toate acestea
– o necunoscută, şi de aceea înspăimântătoare, zi de mâine.
Este nefiresc pentru o fiinţă gânditoare, văzătoare să trăiască
în mijlocul asimetriilor, necunoscutelor, X-urilor… Ca şi când ai fi fost legat la ochi şi forţat să mergi, bâjbâindu-ţi drumul, împiedicându-te şi ştiind că undeva – chiar foarte aproape –
este marginea prăpastiei, şi tot ceea ce va rămâne din tine va fi o bucată de carne turtită, sfârtecată. Oare nu sunt deja aşa?
Şi dacă – fără să mai aştept – am să mă arunc cu capul în jos? Nu ar fi cumva singurul fel, modul corect, să le descâlcesc pe toate dintr-un foc?
Însemnarea treizeci şi unu
SUBIECTE:
Marea operaţie
Am iertat totul
O ciocnire de trenuri
Salvaţi! Chiar în ultima clipă, când părea că nu mai avem de ce să ne mai agăţăm, când părea că totul a luat sfârşit… E
ca şi cum am fi urcat deja treptele până la cumplita Maşină a Binefăcătorului şi Clopotul de sticlă ne-a acoperit cu un zăngănit greu, şi am mai sorbit pentru ultima dată în viaţă –
repede, repede – cerul albastru cu ochii…
Iar deodată – a fost doar un „vis”. Soarele e trandafiriu şi vesel, iar zidul e acolo – ce bucurie să poţi mângâia zidul rece 142
cu mâna; şi perna – ce plăcere fără sfârşit să te uiţi şi să te tot uiţi la adâncitura lăsată de capul tău în perna albă…
Cam aşa m-am simţit când am citit Gazeta Statului Unic în dimineaţa asta. Totul fusese doar un vis îngrozitor care acum luase sfârşit. Iar eu, laşul necredincios, m-am grăbit să
mă gândesc la moarte samavolnică. Mi-e ruşine să citesc ultimele rânduri pe care le-am scris ieri. Dar acum nu mai are importanţă: le las să rămână ca o amintire a incredibilului lucru care ar fi putut să se întâmple – şi care acum nu se va mai întâmpla… nu, nu se va mai întâmpla!
Pe prima pagină a Gazetei Statului Unic strălucea o proclamaţie:
„BUCURAŢI-VĂ
