Asta era ceva atât de neaşteptat, atât de absurd, încât am izbucnit în râs. Deodată arcul acela strâns în mine a plesnit, mâna mi-a atârnat fără vlagă, tija a căzut cu zgomot pe jos.

Şi am învăţat din proprie experienţă că râsul era cea mai puternică armă: râsul poate ucide orice – chiar şi crima.

M-am aşezat la masă şi am râs – un râs disperat, un ultim râs – şi nu puteam vedea nici o cale de ieşire din această

situaţie fără noimă. Nu ştiu cum ar fi luat totul sfârşit dacă

aş fi urmat o cale firească, dar deodată a apărut un element nou, exterior: a sunat telefonul.

M-am repezit şi am apucat receptorul. Poate era ea? Dar o voce necunoscută a zis:

— Doar o secundă.

Un zumzet fără sfârşit, chinuitor. De departe, paşi grei, 168

apropiindu-se, din ce în ce mai răsunători, mai plumbuiţi.

Şi…

— D-503? Uh-uh… Îţi vorbeşte Binefăcătorul. Prezintă-te imediat la mine!

Cling – receptorul a căzut în furcă – cling.

U încă mai era întinsă pe pat, cu ochii închişi, cu branhiile desfăcute într-un zâmbet larg. I-am adunat hainele, i le-am aruncat, şi, printre dinţi:

— Ţine! Repede, repede!

Ea s-a ridicat în cot, sânii s-au pleoştit într-o parte, ochii i s-au holbat, era toată ca de ceară.

— Ce?

— Exact ce-ai auzit. Hai, grăbeşte-te să te îmbraci!

Strânsă ca într-un nod, încleştându-se de rochie, cu vocea gâtuită:

— Întoarce-te cu spatele…

M-am întors, mi-am sprijinit fruntea de peretele din sticlă.

Lumini, siluete, scântei tremurau în oglinda neagră şi umedă. Nu, e vorba de mine, tremurul e în mine… De ce m-o fi chemat El? Să fi aflat deja despre ea, despre mine, despre tot?

U, îmbrăcată, era la uşă. Am făcut doi paşi către ea, şi i-am strâns mâinile de parcă voiam să storc din ele tot ce aveam nevoie.

— Ascultă… Numele ei – ştii la cine mă refer – le-ai dat numele ei? Nu? Dar vreau adevărul – trebuie să ştiu… Nu-mi pasă… doar adevărul…

— Nu.

— Nu? Dar de ce… dacă tot te-ai dus acolo şi ai raportat…

Buza ei de jos s-a răsfrânt deodată, ca aceea a băieţandrului, şi pe obraji – picături…

— Pentru că eu… Îmi era teamă că… dacă o numesc… ai putea… ai înceta să mă iub… Oh, nu pot – n-aş fi putut…

Am ştiut că era adevărul. Un adevăr absurd, ridicol, omenesc! Am deschis uşa.

169

Însemnarea treizeci şi şase

SUBIECTE:

Pagini goale

Dumnezeul creştin

Despre mama mea

E ciudat – parcă ar fi o pagină albă în capul meu. Nu-mi amintesc drumul până acolo, cum am aşteptat (ştiu că am aşteptat), nimic, nici măcar un singur sunet, sau faţă, sau gest. De parcă toate liniile care mă conectau cu lumea fuseseră tăiate.

Îmi amintesc doar cum stăteam în faţa Lui şi mă îngrozea ideea să-mi ridic ochii: am văzut doar mâinile Lui imense, ca din fontă, pe care le ţinea pe genunchi. Mâinile acelea păreau să fie grele chiar şi pentru El, îndoindu-i genunchii. Şi-a mişcat încet degetele. Faţa îi era undeva foarte sus, într-o ceaţă, şi mi s-a părut că vocea Lui nu bubuia ca un tunet, nu m-a asurzit, ci era ca o voce obişnuită de om, doar pentru că venea până la mine de la o atât de mare înălţime.

— Aşadar… şi dumneata? Dumneata… constructorul Integralului? Dumneata, cel care trebuia să devii cel mai mare dintre conchistadori? Dumneata, cel al cărui nume urma să deschidă un nou, un magnific capitol al istoriei Statului Unic… Dumneata?

Sângele mi-a năvălit în cap, în obraji. Din nou, o pagină

albă – nimic decât pulsul în tâmple şi vocea răsunătoare de sus, dar nici un cuvânt. Doar atunci când El a încetat să

vorbească, mi-am revenit. Am văzut: mâna s-a mişcat cu o greutate de o sută de tone – s-a urnit încet – un deget s-a îndreptat către mine.

— Ei? De ce taci? E aşa sau nu e? Un călău?

— Aşa e, am răspuns supus. Apoi am auzit fiecare cuvânt pe care El l-a rostit:

— Ah, bine! Crezi că mi-e frică de acest cuvânt? Ai încercat vreodată să-l scoţi din crusta lui şi să vezi ce e înăuntru? Am să-ţi arăt eu. Aminteşte-ţi: un deal albastru, o cruce, o mulţime. Unii deasupra, stropiţi cu sânge, bat în cuie un 170

trup pe o cruce; alţii dedesubt, stropiţi cu lacrimi, privesc la toate acestea. Nu ţi se pare că rolul celor de sus este cel mai dificil, cel mai important? Dacă n-ar fi ei, ar mai fi avut loc această tragedie maiestuoasă? Erau ponegriţi de către mulţimea ignorantă: dar pentru acest lucru autorul tragediei

– Dumnezeu – ar fi trebuit să-i răsplătească pe toţi mult mai generos. Şi ce mai spui despre Dumnezeul creştin, cel mai milostiv, cel care îi arde la foc mic în Iad pe cei care nu se supun? El nu era un călău? Şi a fost oare numărul celor arşi pe rug de către creştini mai mic decât numărul de creştini arşi pe rug? Totuşi – înţelegi dumneata – acest Dumnezeu a fost glorificat timp de secole ca fiind un Dumnezeu al iubirii.

Absurd? Nu, dimpotrivă. Este o mărturie a înţelepciunii inextirpabile a omului, scrisă în sângele lui. Chiar şi atunci –

sălbatic, păros – el a înţeles: dragostea adevărată, algebrică

faţă de umanitate, este inevitabil inumană; iar semnul distinctiv inevitabil al adevărului este cruzimea acestuia. La fel cum semnul inevitabil al focului este faptul că arde.

Arată-mi un foc care să nu ardă. Hai, împotriveşte-te, demonstrează contrariul!

Cum aş fi putut să îl contrazic? Cum puteam să fac aşa ceva, când acestea erau (până mai ieri) propriile mele idei, cu diferenţa că eu n-am fost niciodată capabil să le înzestrez cu o armură atât de strălucitoare, impenetrabilă? Am tăcut…