Iată conversaţia mea cu I-330 de ieri, la Casa Antică, în mijlocul vacarmului pestriţ de culori – roşii, verzi, galbene –
bronz, albe, portocalii – buimăcind mintea, întrerupând fluxul logic al gândirii… Şi tot timpul, sub zâmbetul îngheţat, din marmură, al poetului aceluia cârn din vechime.
Reproduc această conversaţie cuvânt cu cuvânt – mi se pare că va fi de o importanţă decisivă pentru soarta Statului Unic – ba chiar mai mult, a întregului univers. Şi, în plus, necunoscuţilor mei cititori, veţi găsi aici un soi de justificare a acţiunilor mele…
I-330 mi-a pus totul pe masă imediat, fără nici o introducere.
— Ştiu: Integralul va face primul zbor de încercare poimâine. În ziua aceea o să punem mâna pe el.
— Ce? Poimâine?
— Da. Aşează-te şi calmează-te. N-avem nici o clipă de pierdut. Printre sutele de oameni ridicaţi la întâmplare de Gardieni noaptea trecută erau şi doisprezece Mefi. Dacă mai amânăm o zi sau două, or să moară.
Eu tăceam.
— Pentru a urmări testele, vor trebui să-ţi trimită
electricieni,
mecanici,
medici,
meteorologi.
Iar
la
douăsprezece fix – ţine minte ora – atunci când va suna soneria pentru prânz şi toată lumea va pleca la sala de mese, noi o să rămânem în coridor, pe ei îi vom încuia acolo, în sala de mese, şi Integralul va fi al nostru… Înţelegi – trebuie să
facem asta, cu orice preţ. Cu Integralul în mâinile noastre vom avea arma de care avem nevoie ca să putem termina totul repede, fără durere, dintr-o dată. Aerourile lor – ha!
Musculiţe insignifiante împotriva uliului. Şi apoi – dacă
devine absolut necesar – pur şi simplu putem direcţiona 139
ţevile de evacuare ale motoarelor în jos şi numai prin acţiunea lor e suficient…
Am sărit în sus.
— E de neconceput! Absurd! Tu nu înţelegi că ceea ce plănuiţi voi e o revoluţie?
— Da, revoluţie! De ce e un lucru absurd?
— E absurd pentru că nu poate fi nici o revoluţie. Pentru că revoluţia noastră – eu spun asta, nu tu – revoluţia noastră
a fost cea din urmă. Şi altele nu mai pot să fie. Oricine ştie asta…
Triunghiul ironic, ascuţit al sprâncenelor.
— Dragul meu – tu eşti un matematician. În plus – eşti un filozof, un filozof matematician. Aşa că spune-mi care este ultimul număr.
— Ce vrei să spui? Eu… Eu nu pricep: ce ultim număr?
— Ei bine, ultimul, cel din urmă, cel mai mare.
— Dar e absurd! Dacă numerele sunt infinite, cum poate să existe un ultim număr?
— Atunci cum poate exista o ultimă revoluţie? Nu există
nici o ultimă revoluţie: revoluţiile sunt infinite. Ultima – este o poveste pentru copii: copiii sunt înspăimântaţi de infinitate, şi e important să doarmă în pace noaptea…
— Dar care e sensul, ce sens au toate acestea – pentru numele Binefăcătorului! Care e sensul, dacă toată lumea e deja fericită?
— Hai să presupunem… Foarte bine, să presupunem că e aşa cum spui tu. Şi mai departe?
— Ridicol! O întrebare cât se poate de copilărească. Dacă
spui unui copil o poveste până la capăt, tot o să te întrebe, cu siguranţă: Şi ce mai urmează? Şi apoi?
— Copiii sunt singurii filozofi îndrăzneţi. Iar filozofii îndrăzneţi sunt invariabil copii. Exact, aşa cum fac copiii, trebuie să întrebăm întotdeauna: Şi mai departe?
— Nu mai e nimic mai departe! Punct. În întregul univers –
răspândit uniform – peste tot…
— Ah: uniform, peste tot! Păi tocmai asta-i – entropie, entropie psihologică. Ţie nu ţi-e clar, ca matematician, că
