Iar acum – o noapte ciudată, insuportabil de strălucitoare, neagră, înstelată, însorită. Era ca şi cum aş fi surzit dintr-o dată: mai poţi vedea trompetele urlând, dar poţi doar să le vezi: trompetele sunt mute, totul e linişte. Soarele era mut.

Toate aceste lucruri erau fireşti, erau de aşteptat.

Părăsisem atmosfera Pământului. Dar totul se întâmplase atât de repede, ne luase pe toţi pe nepregătite, încât toţi din jur erau înspăimântaţi, amuţiţi. Iar mie… mie totul îmi părea mai uşor cumva sub acest soare mut, fantastic: ca şi cum, chircindu-mă pentru ultima oară, deja trecusem limita inevitabilă – şi trupul meu era undeva acolo, dedesubt, în timp ce goneam printr-o lume nouă unde totul trebuie să fie atât de necunoscut, atât de răsturnat.

— Menţineţi cursul! am strigat în receptor. Sau, poate, nu eram eu, ci fonograful din mine – şi cu o mână mecanică, articulată, am pus telefonul de comandă în mâinile Constructorului Secund. Iar eu, zguduit din cap până în picioare de cel mai fin tremur molecular, pe care doar eu puteam să-l simt, am alergat jos pe scări, să caut…

Uşa de la camera de primire – cea care într-o oră se va închide cu un zdrăngănit greu…

Lângă uşă era cineva, nu ştiu cine – unul scund, cu o figură comună, cum sunt cu sutele, o faţă care s-ar pierde uşor într-o mulţime. Doar mâinile îi erau neobişnuite –

extraordinar de lungi, până la genunchi, ca şi cum ar fi fost luate în grabă, din greşeală, de la un alt set uman. Un braţ

lung s-a întins şi mi-a oprit calea.

— Încotro?

E clar că n-avea idee că ştiu tot. Foarte bine, poate că aşa trebuie. Şi privindu-l de sus, i-am spus intenţionat pe un ton dur:

— Sunt Constructorul Integralului. Eu supraveghez testele. Pricepi?

Braţul a dispărut.

159

Camera de primire. Deasupra instrumentelor şi a hărţilor –

capete cenuşii, şi galbene, chelboase, coapte. Repede, i-am trecut în revistă dintr-o privire, şi înapoi, de-a lungul coridorului, prin trapă, în sala maşinilor. Fierbinţeală şi larmă de la conductele roşii şi fierbinţi din cauza exploziilor, macaralele gemând într-un dans disperat, beat, tremurul neîntrerupt, abia vizibil al acelor pe indicatoare…

Şi în fine, la tahometru era cel cu fruntea teşită, aplecat deasupra unui carneţel…

— Ascultă… Vacarmul mă obliga să-i urlu în ureche. Ea e aici? Unde e?

În umbra de sub frunte, un zâmbet.

— Ea? Acolo, la radio-telefoane…

M-am repezit într-acolo. Erau trei şi purtau căşti de recepţie cu un soi de aripi. Ea părea cu un cap mai înaltă

decât de obicei, înaripată, strălucitoare, zburând – ca walkiriile din vechime. Iar imensele scântei albastre de deasupra, de la antena radio, păreau să vină de la ea, iar mirosul uşor, ca de fulger, al ozonului, tot de la ea.

— Vreau pe cineva… nu, tu… i-am spus ei, gâfâind (de la alergare). Trebuie să transmit un mesaj jos, pe pământ, către hale… Vino, o să ţi-l dictez…

Alături de aparatură era o micuţă cabină ca o cutie. Unul lângă celălalt, la masă. I-am luat mâna şi am strâns-o cu putere.

— Ei? Şi acum ce urmează?

— Nu ştiu. Tu nu-ţi dai seama ce minunat e să zbori fără

să ştii unde… să zbori… fără să conteze unde… Iar în curând va veni ora douăsprezece… şi cine ştie ce-o să mai fie? Şi la noapte… Unde o să fim la noapte, tu şi eu? Poate că pe iarbă, pe frunze uscate…

Ea emană scântei albastre şi mirosuri de fulgere, iar tremurul meu devine tot mai violent.

— Notaţi, am spus cu glas tare, încă fără suflare (de la alergare). Ora: unsprezece şi treizeci. Viteză: şaizeci şi opt de mii…

Ea, de sub casca aceea cu aripi, fără să-şi ridice ochii de pe hârtie, încet:

160

— Aseară ea a venit la mine cu biletul scris de tine…

Ştiu… ştiu totul, nu vorbi. Dar copilul e al tău? Şi am trimis-o acolo… deja e în siguranţă, dincolo de Zid. Va trăi…

Înapoi în cabina comandantului. Din nou, noaptea halucinantă, cu un cer negru înstelat şi un soare orbitor; acul ceasului de pe perete, şchiopătând încet, de la un minut la altul; iar totul îmi apare ca în ceaţă, scuturat de cel mai fin, abia perceptibil (doar pentru mine) tremur.

Nu ştiu de ce, mi s-a părut: tot ceea ce urma să se întâmple ar fi bine să fie nu aici, ci mai jos, mai aproape de pământ.

— Opriţi motoarele! am strigat în receptor.

Încă ne mai mişcăm datorită inerţiei, dar mai încet, tot mai încet. Acum Integralul, prins într-o secundă subţire cât un fir de păr, a atârnat un moment nemişcat; apoi firul s-a rupt, iar Integralul a plonjat ca o piatră – în jos, din ce în ce mai repede. Şi a continuat, în tăcere, timp de minute bune, zeci de minute. Mi-am auzit propriul puls. Acul ceasului din faţa ochilor mei s-a târât din ce în ce mai aproape de doisprezece.

Şi mi-era limpede: eu eram piatra; I-330 era pământul, iar eu

– o piatră, aruncată din mâna cuiva. Şi piatra simte nevoia imperioasă să cadă, să se zdrobească de pământ, să se sfărâme în bucăţi… Dar dacă… Jos, fumul greu şi albastru al norilor deja devenise vizibil… Dacă…

Dar fonograful din mine a ridicat receptorul cu precizie de balama şi a dat comanda: „Viteză redusă”. Piatra s-a oprit din cădere. Şi acum doar cele patru auxiliare inferioare –

două în faţă, două în spate – pufăiau obosit, doar cât să

neutralizeze greutatea Integralului, iar Integralul s-a oprit în văzduh cu o uşoară vibraţie, bine ancorat, la aproape un kilometru de pământ.

Toţi au dat buzna pe punte (e aproape ora douăsprezece –

soneria pentru prânz) şi, aplecându-se peste balustrada din sticlă, înfulecau în grabă lumea necunoscută de jos, de dincolo de Zid. Verde, albastru şi chihlimbariu: pădurile de toamnă, pajiştile, un lac. La marginea farfuriei albastre, nişte ruine galbene, ca nişte oase, un deget galben, ameninţător, uscat – probabil tumul unei biserici din vechime, miraculos 161

păstrat.

— Priviţi, priviţi! Acolo, în dreapta!

Acolo – în sălbăticia verde – o pată zbura iute ca o umbră

maronie. Aveam un binoclu în mână; l-am dus mecanic la ochi: cu iarba până la nivelul piepturilor, cu cozile fluturând în vânt, caii galopau, iar pe spinările lor, acele fiinţe – albe, negre ca pana corbului, cenuşii…

În spatele meu:

— Vă spun eu, am văzut o faţă…

— Haideţi! Povestiţi altcuiva!