Ea s-a ridicat. Într-o clipă avea să plece. Acestea ar putea fi ultimele zile – poate chiar ultimele minute… Am apucat-o de mână.
— Nu! mai stai măcar puţin – ah, de dragul… de dragul…
Mi-a ridicat încet mâna, mâna mea păroasă pe care o uram atât de mult, spre lumină. Am vrut să mi-o retrag, dar ea a ţinut-o strâns.
— Mâna ta… Tu nu ştii – puţini ştiu – că au fost aici femei, femei din oraş, care i-au iubit pe ceilalţi. Şi tu probabil că ai câteva picături de sânge însorit de pădure. Poate că de aceea eu…
O pauză. Şi, ciudat – această pauză, acest gol mi-a făcut inima să bată nebuneşte. Şi i-am strigat:
— Ah! N-ai să pleci! N-ai să pleci până nu-mi spui despre ei, pentru că îi… iubeşti, iar eu nici măcar nu ştiu cine sunt ei, de unde au apărut. Cine sunt? Jumătatea noastră
pierdută? H2 şi O? Şi ca să rezulte H2O – râurile, oceanele, cascadele, valurile, furtunile – cele două jumătăţi trebuie să
se combine…
Îmi amintesc limpede fiecare mişcare a ei. Îmi amintesc cum a ridicat de pe masă echerul meu de sticlă, şi în timp ce eu vorbeam şi-a apăsat muchia ascuţită pe obraz; a apărut o urmă albă pe obraz, care apoi s-a colorat trandafiriu şi a dispărut. Şi ceea ce e ciudat este că nu-mi pot aminti cuvintele ei, mai ales la început – doar imagini fragmentate, culori.
Ştiu că la început a vorbit despre Războiul de Două Sute de Ani. Am văzut roşu pe verdele ierbii, pe lutul întunecat, pe zăpada albăstruie – băltoace roşii, care nu s-au uscat. Apoi ierburi galbene, arse de soare, oameni păroşi goi, galbeni, şi câini lăţoşi – laolaltă, lângă cadavre umflate, de câini sau, poate, de oameni… Asta, bineînţeles, dincolo de Zid. Pentru că oraşul deja biruise, oraşul avea hrana noastră de acum, sintetizată din petrol.
Şi aproape de sus, din cer şi până pe pământ – perdele întunecate, grele, unduitoare: coloane lente de fum, peste păduri, peste sate. Un urlet înfundat – şiruri întunecate, nesfârşite mânate către oraş – spre a fi salvate cu forţa, spre 132
a li se inocula fericirea.
— Ştiai ceva despre toate acestea?
— Da, ştiam ceva…
— Dar n-ai ştiut – puţini au ştiut – că au mai supravieţuit câţiva, acolo, după Zid. Goi, s-au retras în păduri. Au învăţat cum să trăiască de la copaci, de la animale şi păsări, de la flori şi de la soare. Le-a crescut blană, dar sub acea blană şi-au păstrat sângele lor fierbinte, roşu. Cu voi a fost mai rău: vouă v-au crescut cifre; cifrele mişună pe voi ca păduchii.
Trebuie să vi se smulgă tot de pe voi şi să fiţi goniţi goi prin păduri. Să învăţaţi să tremuraţi de frică, de bucurie, de furie sălbatică, de frig, să aduceţi rugăciuni focului. Şi noi, Mefi –
noi vrem…
— Nu, stai puţin! „Mefi”? Ce înseamnă „Mefi”?
— Mefi? E un nume din vechime, este cel care… Îţi aminteşti – acolo, imaginea tânărului aceluia desenat pe piatră? Sau nu, o să încerc să-ţi spun pe limba ta, o să-ţi vină mai uşor să înţelegi. Există două forţe în această lume –
entropia şi energia. Una duce spre liniştitorul repaus, spre fericitul echilibru, cealaltă, spre distrugerea echilibrului, către mişcarea chinuitoare, nesfârşită. Entropia era venerată
ca Dumnezeu de către strămoşii noştri – sau, mai degrabă, ai voştri – creştinii. Pe când noi, anti-creştinii, noi…
În momentul acela, s-a auzit o bătaie în uşă, abia s-a auzit, ca o şoaptă, şi a ţâşnit în cameră omul acela cu faţa stâlcită, cu fruntea lăsată deasupra ochilor, care îmi aducea adesea biletele de la I-330.
S-a apropiat grăbit de noi, cu respiraţia şuierând ca o pompă de aer, şi nu putea să scoată o vorbă. Alergase, pesemne, cât putuse de tare.
— Spune, ce-i! Ce s-a întâmplat? I-330 l-a apucat de mână.
— Vin încoace… a pufnit el în cele din urmă. Gardienii… şi cu ei, omul acela – uf, cum să spun… cam cocoşat…
— S?
— Da! Sunt chiar aici, în clădire. Or să ajungă aici într-o clipă. Repede, repede!
— Prostii! Avem timp… Râdea, şi în ochii ei – scântei, limbi 133
vesele de foc.
Ori era un curaj absurd, necugetat – ori era altceva, ceva încă necunoscut mie.
— Pentru numele Binefăcătorului! Dar trebuie să înţelegi –
asta e…
— „Pentru numele Binefăcătorului?” Un triunghi ascuţit –
zâmbetul.
— Bine… atunci pentru mine… Te implor.
— Ah, şi mai aveam să-ţi vorbesc despre o anumită
chestie… Ei, bine, pe mâine…
A dat vesel (da, vesel) din cap; a dat din cap şi celălalt, ieşind pentru o fracţiune de secundă de sub fruntea lui căzută. Şi apoi am rămas singur.
Repede, la masă. Mi-am deschis manuscrisul, am luat în mână un stilou. Trebuie să mă găsească făcând asta, în slujba Statului Unic. Şi deodată – fiecare fir de păr din cap a prins viaţă şi se mişcă: Dar dacă or să-l ia şi or să citească
vreo pagină dintre acestea din urmă?
