155

Conform obiceiului zilnic, mi-am întins mâna (un instrument) către raftul cu cărţi să adaug Gazeta de astăzi la celelalte, în coperta imprimată cu un desen auriu. Şi pe drum:

— Pentru ce? Ce mai contează? N-o să mă mai întorc niciodată în camera asta.

Ziarul mi-a căzut din mână. M-am ridicat şi mă uit în jurul meu prin cameră, prin toată camera; înghesui în grabă într-o valiză invizibilă tot ceea ce îmi pare rău să las în urmă. Masa.

Cărţile. Scaunul. I-330 a stat pe el în acea zi, iar eu – jos, pe duşumea… Patul…

Apoi, un minut-două – aştept absurd vreun miracol. Poate că va suna telefonul, poate că ea va spune că…

Nu. Nici un miracol.

Plec spre necunoscut. Acestea sunt ultimele mele rânduri.

Bun rămas, dragii mei cititori, cu care am trăit împreună

atâtea pagini, către care, cu sufletul pradă bolii, m-am arătat aşa cum sunt, până la cel mai mic şurub zdrobit, până la ultimul arc rupt…

Plec.

Însemnarea treizeci şi patru

SUBIECTE:

Învoiţii

Noapte însorită

Radio-Valkiria

Oh, dacă m-aş fi sfărmat pe mine şi pe toţi ceilalţi în bucăţi, dacă aş fi ajuns cu ea undeva dincolo de zid, printre fiarele care îşi rânjesc colţii galbeni, dacă nu m-aş fi întors niciodată aici! Ar fi fost de o mie, de un milion de ori mai uşor. Dar acum… acum ce să fac? Să mă duc şi să-l sugrum pe acel… Dar la ce m-ar ajuta asta?

Nu, nu, nu! Stăpâneşte-te, D-503. Pune-te pe o axă logică

zdravănă – chiar dacă numai pentru puţin timp, lasă-te cu toată greutatea pe pârghie, şi, ca un sclav din vechime, 156

învârte pietrele de moară ale silogismelor – până ai să scrii, până te vei gândi la tot ceea ce s-a întâmplat…

Când am păşit la bordul Integralului, toată lumea era deja acolo, fiecare la postul lui; toate celulele acestui stup gigantic din sticlă erau pline. Prin punţile de sticlă – oameni mici ca furnicile

dedesubt,

lângă

telegrafe,

dinamuri,

transformatoare, altimetre, supape, indicatoare, motoare, pompe, conducte. În camera de primire – un grup de oameni necunoscuţi preocupaţi cu nişte scheme şi instrumente, probabil repartizaţi acolo de către Biroul Ştiinţific. Şi împreună cu ei, Constructorul Secund cu doi dintre asistenţii săi.

Toţi trei cu capetele trase între umeri, ca nişte ţestoase, cu feţele cenuşii, tomnatice, lipsite de bucurie.

— Ei bine, ce-i? am întrebat.

— Ah… Sunt puţin agitat… a spus unul dintre ei cu un zâmbet cenuşiu fără raze. Cine ştie unde va trebui să

aterizăm? Şi în general, nu se ştie…

Era de nesuportat să mă uit la ei – la cei pe care, într-o oră, cu propriile mele mâini, o să-i arunc afară din cifrele confortabile ale Tabelelor Orare, smulgându-i de la sânul matern al Statului Unic. Îmi aminteau de figurile tragice ale

„Învoiţilor”, cei a căror poveste este cunoscută chiar şi copiilor de şcoală. Este povestea despre trei numere care, în cadrul unui experiment, au fost învoite de la lucru timp de o lună: fă ce vrei, du-te unde pofteşti7.

Nenorociţii se tot învârteau în apropierea locului lor obişnuit de muncă şi aruncau înăuntru priviri flămânde; stăteau în stradă oră după oră, repetând mişcările care deja deveniseră necesare pentru organismele lor la anumite ore din zi: tăiau şi strunjeau aerul, învârteau ciocane invizibile, băteau în bare invizibile. Şi, în fine, în cea de-a zecea zi, n-au mai putut să îndure, şi-au legat mâinile, au intrat în apă şi, în acordurile Marşului, au intrat tot mai adânc, până ce apa 7 Acest lucru s-a întâmplat cu mult timp în urmă, în secolul al III-lea după introducerea Tabelelor.

157

le-a curmat suferinţa…

Repet: îmi venea greu să mă uit la ei; m-am grăbit să plec.

— Mă duc să verific compartimentul maşinilor, am zis, şi după aceea pornim.

Îmi tot puneau întrebări: ce tensiune urma să folosim pentru explozia de pornire, cât de mult balast de apă este necesar în rezervorul de alimentare. Parcă aveam un fonograf în mine: răspundea la toate întrebările prompt şi precis, în vreme ce îmi urmam şirul gândurilor.

Deodată, într-un culoar îngust, ceva m-a atins, acolo, în interior – şi din acel moment a început totul.

Pe culoarul îngust, unife cenuşii, chipuri cenuşii fluturau pe lângă mine, şi, pentru o secundă, un chip: părul tras în jos pe frunte, ochi adânciţi în orbite – acelaşi om. Am înţeles: ei erau acolo, şi nu mai exista nici o scăpare din toate acestea nicăieri, şi mai rămăseseră doar câteva minute –

câteva zeci de minute… Prin tot corpul mă trecea un tremur mărunt, molecular (care nu s-a mai oprit până la sfârşit) – de parcă un motor imens ar fi fost pus în mine, iar structura corpului meu era prea slabă pentru el, la fel şi zidurile, pereţii despărţitori, cablurile, traversele, luminile – totul tremura…

Încă nu ştiam dacă ea era acolo sau nu. Dar acum nu mai era timp – fusesem chemat sus, la cabina de comandă: era timpul să plecăm… Încotro?

Feţe cenuşii, fără strălucire. Vene albastre încordate jos, pe apă. Straturi grele de cer din fontă. Şi cât de greu mi-a venit să îmi ridic mâna, parcă făcută din fontă, să ridic receptorul telefonului de comandă.

— Sus – 45 de grade!

O explozie înfundată – o vibraţie – un munte turbat de apă

alb-verzuie la pupă – puntea alunecându-mi de sub picioare

– moale, elastică – şi totul dedesubt, toată viaţa, pentru totdeauna… Timp de o secundă căzând tot mai adânc printr-un tunel, totul se contractă: harta albastră ca gheaţa, în relief, a oraşului, bulele rotunde ale cupolelor sale, degetul solitar de plumb al Turnului cu Acumulatori. Apoi o cortină

158

de nori ca de vată – am străpuns-o – soare şi cer albastru.

Secunde, minute, mile, albastrul devine repede îngheţat, se umple cu întuneric, iar stelele apar ca nişte picături de sudoare rece, argintie…