Sute de Ani.
Ştiu: este de datoria mea faţă de voi, necunoscuţii mei prieteni, să vă povestesc cât mai amănunţit despre ciudata şi neaşteptata lume care mi s-a descoperit ieri. Dar sunt încă
incapabil să revin la asta. Este un flux constant de noi şi noi evenimente, şi nu le pot strânge pe toate. Îmi ridic marginile unifei, îmi întind palmele şi găleţi întregi se revarsă pe alături, şi doar câteva picături mai apucă să cadă pe aceste pagini.
Mai întâi am auzit vorbindu-se cu glas tare la uşa mea şi am recunoscut vocea lui I-330, fermă, metalică, şi o alta –
aproape inflexibilă, ca o riglă din lemn – vocea lui U. Apoi uşa s-a deschis cu un trosnet şi le-a catapultat pe amândouă în 129
camera mea. Da, exact – le-a catapultat.
I-330 şi-a pus mâna pe spătarul scaunului meu şi a zâmbit către cealaltă peste umăr, spre dreapta, doar cu dinţii. N-aş vrea să fiu cel căruia i se adresează un astfel de zâmbet.
— Ascultă, mi-a spus I-330. Femeia asta, se pare, şi-a pus în minte că are sarcina să te protejeze de mine, ca pe un copilaş. E cu permisiunea ta?
Şi cealaltă, cu branhiile tremurând:
— Da, e un copil. Da! Ăsta e singurul motiv pentru care el nu vede că eşti cu el… că asta e doar pentru a… toate astea sunt prefăcătorie. Da. Şi e datoria mea…
Pentru o clipă, în oglindă – linia ruptă, tresăltândă a sprâncenelor mele. Am sărit de pe scaun şi stăpânindu-l cu dificultate în mine pe celălalt, cel cu pumni păroşi şi fără
stare, strecurând cu dificultate fiecare cuvânt printre dinţi, i-am aruncat pe şleau, direct în branhii:
— Afară! Ch-chiar acum! Ieşi afară!
Branhiile s-au umflat, s-au făcut roşu-cărămizii, apoi au căzut şi s-au făcut cenuşii. Şi-a deschis gura să spună ceva, apoi, fără să mai scoată un cuvânt, a închis-o plescăind şi a ieşit.
M-am repezit către I-330:
— N-o să mi-o iert – n-am să mi-o iert niciodată! A îndrăznit ea – faţă de tine? Doar nu crezi că eu cred, că… că
ea… Totul e pentru că vrea să se înregistreze cu mine, şi eu…
— Din fericire, n-o să mai aibă timp să se înregistreze. Şi nu-mi pasă dacă mai sunt încă o mie ca ea. Eu ştiu că tu ai să mă crezi pe mine, nu pe celelalte o mie. Pentru că, după
ceea ce s-a întâmplat ieri, sunt deschisă către tine – cu totul, până la capăt, aşa cum ai vrut tu. Sunt în mâinile tale, tu poţi… în orice moment…
— Ce anume pot? Şi, imediat, am înţeles. Sângele mi-a năvălit în urechi, în obraji. I-am strigat: Nici să nu te-aud despre asta! Ştii că era celălalt eu, vechiul eu, şi acum…
— Cine poate şti? Omul e ca un roman: până la ultima pagină nu ştii cum se va sfârşi. Altfel nici n-ar mai merita să
citeşti…
130
Mi-a mângâiat capul. Nu-i vedeam faţa, dar puteam să-mi dau seama după voce: ea privea departe, în depărtare, cu ochii într-un nor care plutea fără zgomot, uşor, cine ştie unde…
Deodată m-a îndepărtat – ferm, dar cu tandreţe.
— Ascultă, am venit să-ţi spun că astea ar putea fi ultimele zile în care noi… Ştii – auditoriile au fost suspendate începând din seara asta.
— Suspendate?
— Da. Şi, când am trecut pe acolo, am văzut – pregăteau ceva în auditorii: mese, medici îmbrăcaţi în alb.
— Ce-ar putea să însemne?
— Nu ştiu. Încă nimeni nu ştie. Şi asta e partea cea mai rea. Dar eu simt – a fost dat drumul la curent, scânteia aleargă. Dacă nu astăzi, atunci mâine… Poate că nu vor avea destul timp.
Am încetat de mult să mai încerc să pricep cine erau „Ei”
şi cine suntem „Noi”. Nu ştiu ce vreau – dacă vreau ca ei să
aibă destul timp sau nu. Un lucru mi-e clar: I-330 merge chiar pe muchie – şi în orice clipă…
— Dar asta e o nebunie, îi spun. Tu – şi Statul Unic. E ca şi cum ai pune o mână peste ţeava unei puşti sperând să poţi opri glonţul. E de-a dreptul nebunie!
Un zâmbet.
— „Toată lumea trebuie să-şi piardă minţile – cu cât mai repede, cu atât mai bine”. Cineva a spus asta ieri. Mai ţii minte? Acolo…
Da, mi-am notat asta. Prin urmare chiar s-a întâmplat. Îi privesc chipul în tăcere: crucea aceea întunecată e cât se poate de distinctă acum.
— Dragă, înainte să fie prea târziu… Dacă vrei tu, las totul, o să uit totul – hai să plecăm împreună acolo, dincolo de Zid, la acei… oricine ar fi ei…
A clătinat din cap. Prin ferestrele întunecate ale ochilor ei, adânc, înăuntrul ei, am văzut un cuptor în flăcări, limbi de foc ridicându-se, grămezi de lemn uscat. Şi mi-era limpede: era deja prea târziu, vorbele mele nu mai aveau nici o putere…
131
