Nu, sigur că nu credeţi – şi acesta este motivul pentru care n-aţi sărit de la etajul zece pe pavaj; de aceea încă mai continuaţi să mâncaţi, să daţi pagina, să vă bărbieriţi, să

zâmbiţi, să scrieţi…

Acelaşi lucru – da, exact acelaşi – mi se întâmplă astăzi.

Ştiu că această mică săgeată neagră de la ceas se va târî aici jos, către miezul nopţii, se va ridica încet din nou, va trece dincolo de nu ştiu ce linie finală – şi incredibilul mâine va fi aici. Ştiu asta, dar cumva parcă nu cred. Sau, poate, mi se pare că douăzeci şi patru de ore sunt douăzeci şi patru de ani. Şi de aceea încă mai pot să fac câte ceva, să mă grăbesc undeva, să răspund la întrebări, să urc scara până la Integral. Încă îl simt legănându-se pe apă; ştiu că trebuie să

mă ţin de bară şi să simt sticla rece sub mână. Văd macaralele transparente, vii, aplecându-şi gâturile lungi, ca de păsări, îşi întind gâturile, şi, cu grijă, alimentează

Integralul cu teribila hrană explozivă pentru motoare. Şi dedesubt, pe râu, văd limpede venele albastre de apă şi ganglionii umflaţi de vânt. Dar toate acestea sunt departe de mine, străine, plate – ca o schemă pe o bucată de hârtie. Şi e ciudat că faţa plată, ca desenată pe hârtie, a Constructorului Secund vorbeşte.

— Ei, şi? Cât combustibil luăm pentru motoare? Dacă

luăm în calcul trei… sau trei ore şi jumătate…

Înaintea mea – proiectată pe o schiţă – mâna mea cu 150

calculatorul, cadranul logaritmic la cincisprezece.

— Cincisprezece tone. Nu, mai bine încărcaţi… da, încărcaţi o sută…

Pentru că, la urma urmei, ştiu totuşi că…

Şi văd ca şi cum aş privi de undeva, din afară: mâna mea cu cadranul începe să tremure nedesluşit.

— O sută? De ce atât de mult? Asta ar ajunge pentru o săptămână. O săptămână? Mai mult!

— Se poate întâmpla orice… Cine ştie…

— Eu ştiu…

Vântul urlă; aerul e înţesat la maxim cu ceva invizibil, până sus. Mi-era greu să respir, să merg. Şi, încet, cu efort, fără să se oprească nici o secundă, acul se târăşte pe cadranul ceasului de pe Turnul cu Acumulatori de la capătul străzii. Săgeata e în nori – mată, albastră, vuind pe tonuri mute, soarbe electricitate. Trompetele de la Uzina Muzicală

urlă.

Ca întotdeauna, în şiruri, câte patru. Dar rândurile sunt oarecum nesigure; poate din cauza vântului se clatină, se îndoaie – din ce în ce mai mult. În colţ s-au lovit de ceva, s-au retras şi s-a format un ghem dens, imobil, îngheţat, respirând repede. Deodată, toţi şi-au lungit gâturile.

— Priviţi! Nu, priviţi într-acolo, repede!

— Ei sunt! Ei sunt!

— Eu niciodată… Mai bine îmi pun capul direct în Maşină…

— Şşşştt! Eşti nebun…

La auditoriu, în colţ, uşa se deschide larg şi iese o coloană

înceată, greoaie, de vreo cincizeci de oameni. „Oameni?” Nu, asta chiar nu-i descrie bine. Astea nu sunt picioare – sunt roţi grele, rigide, mişcate parcă de o curea invizibilă de transmisie. Aceştia nu sunt oameni – sunt tractoare cu formă

de om. Deasupra capetelor o pancartă fâlfâie în bătaia vântului, cu un soare auriu pe ea; printre razele soarelui, cuvintele: „Noi suntem primii! Noi deja am făcut Operaţia!

Urmaţi-ne cu toţii!”

Încet, fără să întâmpine rezistenţă, şi-au croit drum prin mulţime. Şi e limpede că dacă ar fi un zid, un copac sau o 151

casă în calea lor, ar trece fără oprire şi prin zid, copac şi clădire. Acum sunt în mijlocul bulevardului. Cu braţele înşurubate, s-au aliniat într-un lanţ, cu faţa înspre noi. Iar noi – un nod întins, cu gâturile încordate, fremătând –

aşteptăm. Nori. Vântul şuieră.

Deodată, flancurile lanţului, din stânga şi din dreapta, s-au îndoit cu repeziciune şi s-au repezit asupra noastră, repede, tot mai repede, ca o maşină grea la vale. Ne-au închis într-un cerc şi ne-au împins către uşile deschise, pe uşi, înăuntru…

Un ţipăt ascuţit al cuiva:

— Ne împing înăuntru! Fugiţi!

Şi toţi au luat-o la goană. Chiar lângă zid a mai rămas încă

o portiţă de scăpare, şi toţi curg într-acolo, cu capul înainte –

capete devenite deodată ascuţite, coate ascuţite, umeri, şolduri. Ca un jet de apă comprimat într-un furtun de incendiu, s-au împrăştiat în evantai şi peste tot în jur –

picioare tropăind, mâini balansându-se, unife. De undeva, pentru o clipă, s-a ivit un trup dublu-arcuit, ca un S, aripi transparente – iar acum a dispărut de parcă l-a înghiţit pământul, iar eu sunt singur în mijlocul braţelor şi picioarelor repezi ca fulgerul…

M-am strecurat într-o intrare ca să-mi mai trag sufletul, cu spatele lipit de uşă – şi, într-o clipă, o aşchie de om s-a lipit de mine – adus, parcă, de vânt.

— Te-am… urmărit… tot timpul… Nu vreau să… înţelegi…

nu vreau. Sunt de acord…

Mâini rotunde, minuscule pe mâneca mea, ochi rotunzi, albaştri: este O. Părea să alunece de-a lungul zidului şi s-a prăbuşit jos. S-a strâns acolo jos, pe treptele reci, într-un mic ghem, iar eu m-am aplecat deasupra ei, mângâind-o pe cap, pe faţă – aveam mâinile umede. De parcă eu eram foarte mare, iar ea – mică de tot – o mică părticică din mine. E cu totul diferit faţă de ce simt pentru I-330. Cred că aşa ceva ar fi putut să simtă cei din vechime faţă de copiii lor privaţi.

Jos, printre mâinile care îi acoperă faţa, abia auzit:

— În fiecare noapte eu… Nu pot… dacă mă vor vindeca…

În fiecare noapte – singură, pe întuneric – mă gândesc la el: 152

cum o să fie, cum îl voi… Altfel n-aş mai avea pentru ce să

trăiesc, înţelegi? Şi tu trebuie, tu trebuie…

Un sentiment stupid, dar ştiu: da, eu trebuie. Stupid –

pentru că această datorie a mea înseamnă încă o crimă.

Stupid, pentru că albul nu poate fi în acelaşi timp şi negru, datoria şi crima nu pot coincide. Sau poate că nu există alb şi negru în viaţă, iar culoarea depinde doar de premisa logică

iniţială? Şi dacă premisa era că eu, în mod ilegal, i-am făcut un copil…