Îmi amintesc că primul gând care mi-a venit a fost: Repede, fugi înapoi! Înţelegeam clar: în timp ce aşteptam acolo, pe coridor, reuşiseră într-un fel sau altul să arunce în aer sau să distrugă Zidul Verde. Şi tot ce era dincolo de zid s-a strecurat înăuntru şi ne-a invadat oraşul, care fusese purificat cu mult timp în urmă de lumea inferioară.
Cred că am rostit ceva de genul ăsta către I-330. Ea a râs.
— Ah, nu! Noi pur şi simplu am ieşit afară, dincolo de Zidul Verde.
Mi-am deschis ochii larg: faţă în faţă cu mine, în plină
realitate, era acel ceva care n-a fost văzut de nici unul dintre cei vii decât micşorat de o mie de ori, estompat şi şters de sticla groasă, înceţoşată a Zidului.
Soarele… acesta nu era soarele nostru, difuzat în mod egal peste suprafaţa lucioasă şi netedă a pavajelor. Acestea erau 124
fragmente vii, pete într-o continuă mişcare, care îţi zăpăceau ochii şi îţi făceau capul carusel. Şi pomii, ca nişte lumânări –
ridicându-se chiar spre cer; ca nişte păianjeni ghemuiţi pe pământ cu labe noduroase; ca nişte fântâni verzi şi mute…
Totul se târăşte în patru labe, freamătă, se agită… Nu ştiu ce ghemotoc păros mi-a ţâşnit de sub picior. Şi am îngheţat pe loc, n-am putut să mai fac un pas, pentru că sub picioarele mele nu mai era o suprafaţă plană – înţelegeţi – nu o suprafaţă plană şi dură, ci era ceva revoltător de moale, curgător, elastic, verde, viu.
Eram uluit de toate acestea, am gâfâit, m-am înecat –
poate că e cel mai potrivit cuvânt. Stăteam, încleştat cu amândouă mâinile de o creangă care se legăna.
— Nu-i nimic, nu-i nimic! E doar începutul, o să treacă. Să
nu-ţi fie teamă!
Lângă I-330, pe un fundal verde, o plasă mişcându-se ameţitor, profilul cuiva, foarte subţire, ca hârtia, subţire…
Nu, nu al cuiva – îl cunosc. Îmi amintesc – e doctorul. Nu, nu, mintea mi-e clară, pot vedea totul. Acum toţi râd; m-au apucat de sub braţe şi m-au tras înainte. Picioarele mi se împleticeau, alunecau. Înaintea noastră – muşchi, deluşoare, scrâşnete, croncănituri, crengi, trunchiuri de copaci, aripi, frunze, şuier…
Apoi, deodată copacii se împrăştie, se despart. O poiană
verde luminoasă. În poiană – oameni… sau – nu ştiu cum să-i numesc – poate, mai precis, fiinţe.
Şi acum vine partea cea mai dificilă dintre toate, deoarece aceasta depăşeşte orice limită a probabilităţii. Şi acum înţeleg de ce I-330 a refuzat întotdeauna cu încăpăţânare să
vorbească despre asta: oricum n-aş fi crezut-o – nici măcar pe ea. Poate, mâine n-o să cred nici măcar eu – nici aceste însemnări.
În poiană, în jurul unei pietre golaşe, ca un craniu, era o gloată zgomotoasă de trei sau patru sute de… oameni –
trebuie să le spun „oameni” – e dificil să le spun altfel. La fel ca în tribunele Pieţei noastre, unde poţi vedea mai întâi doar figurile familiare, şi aici prima dată mi-au sărit în ochi doar unifele noastre cenuşiu-albastre. Încă o secundă, şi acolo, 125
printre unife, clar şi simplu oameni roşcaţi, aurii, cenuşii, castanii şi albi – trebuie să fi fost oameni. Toţi erau fără
haine şi erau acoperiţi cu blană scurtă, lucioasă, ca blana care poate fi văzută de oricine pe calul împăiat din Muzeul de Preistorie. Dar femelele semănau la faţă cu femeile noastre: trandafirii, delicate şi fără păr, aşa cum erau şi sânii – mari, fermi, cu o splendidă formă geometrică. Masculii aveau numai porţiuni ale feţei lipsite de păr – ca la strămoşii noştri.
Toate acestea erau atât de incredibile, atât de neaşteptate, încât am rămas calm (da, calm!) şi m-am uitat. Era la fel ca la o balanţă: dacă supraîncărcai o parte, apoi, indiferent cât de mult ai fi adăugat, acul indicator nu se va mai mişca.
Deodată, m-am trezit singur. I-330 nu mai era cu mine –
n-aveam idee unde sau cum dispăruse. În jurul meu eram doar acele fiinţe, cu trupurile strălucind ca satinul în bătaia soarelui. M-am prins cu mâna de umărul fierbinte, ferm, negru al cuiva.
— În numele Binefăcătorului, spuneţi-mi – ea unde s-a dus? Chiar acum, acum o clipă…
Sprâncene aspre, păroase s-au întors către mine.
— S-s-st! Linişte! Şi-mi făcu un semn cu capul lui păros către mijlocul poienii, spre piatra aceea galbenă, ca un craniu.
Acolo, deasupra capetelor, deasupra tuturor, am văzut-o pe ea. Soarele îmi bătea din spatele ei direct în ochi, şi întreaga ei făptură i se contura ascuţită, ca modelată în cărbune pe fundalul albastru al cerului – o siluetă de cărbune gravată pe fond albastru. Deasupra capului ei zburau câţiva nori. Şi mi se părea că nu norii, ci piatra, şi chiar ea, împreună cu mulţimea aceea a ei şi poiana alunecau fără zgomot, ca o corabie, şi chiar şi pământul –
deodată devenit uşor – îmi plutea pe sub picioare…
— Fraţilor… A spus ea. Fraţilor! Ştiţi cu toţii: acolo, în oraşul de dincolo de Zid, se construieşte Integralul. Şi mai ştiţi: a sosit ziua când vom dărâma Zidul – toate zidurile – ca să lăsăm vântul verde să sufle liber de la un capăt la celălalt
– peste tot pământul. Dar acest Integral este menit să ducă
aceste ziduri acolo, în înălţimi, pe mii de alte pământuri, ale 126
căror flăcări vor sclipi către voi printre frunzele întunecate…
Valuri, spumă, vânt – înspre piatră:
— Jos Integralul! Jos!
— Nu, fraţilor, nu jos. Integralul trebuie să fie al nostru. În ziua în care se va înălţa întâia dată în cer, noi vom fi în el.
Deoarece Constructorul Integralului este cu noi. A ieşit de dincolo de Zid, a venit aici cu mine, să fie printre voi.
Trăiască Constructorul!
