Într-o clipă, am ajuns undeva deasupra. Pe sub mine –
capete, capete, capete, guri deschise larg ca să strige, braţe care se înalţă şi coboară. Era extraordinar, îmbătător: m-am simţit deasupra tuturor. Eu – eram eu, o entitate separată, o lume. Am încetat să mai fiu doar o componentă, aşa cum fusesem, şi am devenit o unitate.
Şi acum – cu trupul obosit, fericit, la fel de fericit ca după
o îmbrăţişare amoroasă – sunt jos, chiar lângă piatră. Soare, voci de sus, I-330 zâmbind. O femeie cu părul auriu, o fiinţă
din satin auriu, împrăştiind o mireasmă de iarbă. În mâini, o cupă, pesemne din lemn. Ia o înghiţitură din cupă cu buzele ei purpurii şi mi-o întinde, iar eu, lacom, cu ochii închişi, ca să-mi sting focul, beau scântei dulci, înţepătoare, reci.
Şi apoi – sângele meu şi lumea întreagă – de o mie de ori mai rapide. Pământul uşor zboară ca un fulg. Iar totul e uşor, simplu şi limpede.
Şi acum, văd literele acelea imense, familiare, MEFI, pe piatră, şi, nu ştiu de ce, dar lucrul acesta e firesc şi necesar –
este firul trainic, simplu care leagă totul la un loc. Văd o imagine brută – poate pe aceeaşi piatră: un tânăr înaripat cu trup transparent şi, acolo unde ar trebui să fie inima, un cărbune orbitor, arzând purpuriu. Şi iarăşi: înţeleg acest cărbune… sau nu: îl simt – tot aşa cum simt fiecare cuvânt (ea vorbeşte de sus, de pe piatră). Şi simt că toţi respiră
împreună – şi că toţi or să zboare împreună undeva, cum zburau păsările peste Zid în acea zi…
Din spate, dinspre mulţimea de corpuri respirând dens – o voce puternică:
— Dar asta e o nebunie!
Şi mi se pare că eu – da, cred că eu am fost – am sărit sus 127
pe piatră. Soare, capete, o linie verde tăiată în zig-zag pe cerul albastru, şi am strigat:
— Da, da, o nebunie! Şi toată lumea trebuie să-şi piardă
minţile, toată lumea trebuie! Cu cât mai repede, cu atât mai bine! E esenţial lucrul acesta – o ştiu.
Alături de mine, I-330. Zâmbetul ei – două linii întunecate: de la capetele buzelor – sus, în unghi. Iar cărbunele este acum în mine, şi toate acestea vin instantaneu, uşor, doar puţin dureros, frumos…
După aceea – doar fragmente sparte, separate.
Planând încet, chiar deasupra capetelor – o pasăre. O văd: e vie, ca şi mine. Ca o fiinţă omenească îşi întoarce capul în dreapta, în stânga şi ochi negri rotunzi mă sfredelesc…
Un alt fragment: o spinare, cu blană strălucitoare de culoarea fildeşului vechi. O insectă neagră cu aripi subţiri, transparente se mişcă pe spinare, iar spinarea tresare pentru a o alunga, apoi tresare din nou…
Alt fragment: umbrele frunzelor – zăbrelite, împletite. La umbră câţiva stau şi mestecă ceva care se aseamănă cu legendara mâncare a celor din vechime – un fruct lung şi galben şi o bucată de ceva închis la culoare. O femeie îmi pune asta în mână, şi e amuzant: Nu ştiu dacă pot mânca aşa ceva.
Din nou: o mulţime, capete, mâini, picioare, guri. Pentru o clipă chipuri apar şi dispar, plesnesc ca nişte baloane de săpun. Şi pentru o clipă – sau doar mi s-a năzărit mie –
urechile-aripi transparente, în zbor.
I-am strâns mâna lui I-330 cu toată puterea. S-a întors către mine:
— Ce s-a întâmplat?
— El e aici… Mi s-a părut că…
— El? Cine?
— S… chiar acum o clipă – în mulţime…
Sprâncenele subţiri, negre ca tăciunele, se ridică spre tâmple: triunghi ascuţit, un zâmbet. Nu înţeleg de ce zâmbeşte; cum poate să zâmbească?
— Tu nu înţelegi – nu înţelegi ce înseamnă faptul că el sau oricare dintre ei este aici?
128
— Prostuţule! I-ar putea trece prin minte cuiva de acolo, de după Zid, că noi suntem aici? Încearcă să-ţi aminteşti – tu te-ai gândit vreodată că lucrul acesta e posibil? Ei ne vânează
acolo – lasă-i s-o facă! Ai visat.
Ea zâmbeşte uşor, vesel, şi zâmbesc şi eu. Pământul –
îmbătat, uşor, vesel – pluteşte…
Însemnarea douăzeci şi opt
SUBIECTE:
Două femei
Entropie şi energie
Partea opacă a sufletului
Dacă lumea voastră e asemenea lumii îndepărtaţilor noştri înaintaşi, imaginaţi-vă că aţi dat peste un al şaselea, al şaptelea continent în ocean – vreo Atlantidă cu fantastice oraşe-labirint, oamenii planând în aer fără ajutorul aripilor sau a aerourilor, pietre ridicate cu puterea privirii – pe scurt, lucruri care nu ţi s-ar putea întâmpla niciodată nici chiar dacă suferi de boala viselor. Aşa mă simţeam ieri. Pentru că, înţelegeţi – aşa cum v-am mai spus şi mai înainte – nici unul dintre noi n-a mai ieşit dincolo de Zid de la Războiul de Două
