— Bine, bine, dar nu mai, gata… i-am spus. Înţelegi, trebuie să te duc la I-330 – aşa cum ţi-am mai propus şi atunci – pentru ca ea să…

— Da. Fără glas şi fără să-şi ia mâinile de pe faţă.

Am ajutat-o să se ridice. Şi, în tăcere, fiecare cu gândurile lui – cine ştie, poate ne gândeam la acelaşi lucru – am pornit pe strada care începea să se întunece, printre casele mute, de plumb, printre braţele strânse, biciuitoare ale vântului…

La un moment dat, într-un punct tensionat, transparent, am auzit printre şuierăturile vântului nişte paşi familiari, pleoscăind ca întotdeauna, parcă, prin băltoace. La colţ, am aruncat o privire înapoi, şi, în mijlocul norilor care goneau răsturnaţi, l-am văzut pe S, reflectat în sticla mată a pavajului.

Imediat,

mâinile

mi-au

devenit

străine,

bălăngănindu-se în contratimp, şi am început să-i povestesc lui O faptul că mâine – da, mâine – Integralul se va înălţa pentru prima dată, şi că va fi ceva absolut fără precedent, minunat, înfricoşător.

O s-a holbat rotund, albastru, cu uimire, mi-a privit braţele care gesticulau zgomotos şi fără noimă. Dar n-am lăsat-o să scoată nici un cuvânt – am ţipat în continuu. Şi acolo, în mine, separat – auzit numai de mine – un gând febril, zumzăitor, lovind ca un ciocan: „Nu, nu trebuie să…

Trebuie să fac cumva să… Nu trebuie să-l duc pe urmele mele la ea – la I-330…”

În loc să fac la stânga, am luat-o la dreapta. Podul ne-a oferit spinarea sa încovoiată servil mie, lui O şi lui S, care venea din urma noastră. Clădirile luminate strălucitor de pe malul celălalt împrăştie lumini în apă, lumini care se sparg 153

în mii de scântei care sar febril, stropite de spuma albă, turbată. Vântul vâjâie ca o coardă groasă de bas întinsă

undeva deasupra capetelor noastre. Şi prin sunetul de bas, în urma noastră, tot timpul… Casa în care locuiesc eu. La intrare O s-a oprit, a început să spună ceva.

— Nu! Mi-ai promis…

N-am lăsat-o să termine. Am împins-o repede pe uşă şi am ajuns înăuntru, în holul de la intrare. Deasupra biroului de control – obrajii căzuţi, tremurând tulburaţi. Un ghem dens de numere certându-se zgomotos; capete privind peste balustrada de la etajul al doilea, oameni coborând unul câte unul pe scări. O să vedem ce-i cu ei mai târziu, mai încolo…

Acum am tras-o repede pe O în colţul opus, ne-am aşezat, cu spatele lipit de perete (dincolo de perete am văzut, alunecând încoace şi încolo, o umbră întunecată, cu capul mare), şi mi-am scos un carneţel de notiţe.

O s-a făcut mică în fotoliul ei – de parcă sub unifă corpul ei se topea, se evapora şi îi rămânea doar o unifă goală şi ochii goi care te absorbeau în pustiul lor albastru. A spus, cu un glas obosit:

— De ce m-ai adus aici? M-ai minţit!

— Nu… Mai încet! Uită-te acolo – vezi, dincolo de perete?

— Da, o umbră.

— Mă urmăreşte tot timpul… Nu pot. Înţelegi – nu trebuie.

O să-ţi scriu câteva cuvinte – o să iei bileţelul şi o să pleci singură. Ştiu sigur că el o să rămână aici.

Sub unifă, trupul ei a revenit la viaţă, pântecul i s-a rotunjit puţin; pe obraji i-a mijit un răsărit trandafiriu, nelămurit.

I-am strecurat bileţelul între degetele reci, i-am strâns puternic mâna, am mai sorbit încă o dată din ochii ei albaştri.

— Adio! Poate într-o zi ne vom…

Şi-a tras mâna. A pornit încet, încovoiată… După doi paşi s-a întors repede – a ajuns din nou lângă mine. Buzele i s-au mişcat. Cu ochii, cu buzele, cu toată fiinţa spunându-mi un cuvânt, un singur cuvânt, şi ce zâmbet de nesuportat, ce durere…

154

Şi apoi, o aşchie de om încovoiată în cadrul uşii, o umbră

mică dincolo de perete, fără să privească înapoi, repede, din ce în ce mai repede…

M-am apropiat de biroul lui U. Tulburată, umflându-şi indignată branhiile, mi-a spus:

— Înţelegi… parcă toţi şi-au pierdut minţile! Unul insistă

că a văzut o fiinţă omenească goală şi acoperită complet cu blană în apropierea Casei Antice.

Din ghemul dens de capete, o voce:

— Da! Şi o mai spun o dată… am văzut, da!

— Ei, ce părere aveţi despre asta? Omul delirează!

Iar acest „delirează” al ei era atât de convins, atât de inflexibil, încât m-a făcut să mă întreb: „Oare toate acestea, tot ce mi s-a întâmplat mie şi tot ce s-a întâmplat în jurul meu în ultima vreme nu e altceva decât un delir?”

Dar apoi mi-am privit mâinile păroase şi mi-am amintit:

„Înseamnă că există un strop de sânge de pădure în tine…

Poate că de aceea eu…”

Nu, din fericire, nu este un delir. Nu, din nefericire, nu e un delir.

Însemnarea treizeci şi trei

SUBIECTE:

Fără conspect, în grabă, ultimele rânduri Acea zi a venit.

Apuc repede ziarul. Poate că acolo… Îl citesc cu ochii (da –

ochii mei sunt acum ca un stilou, un calculator, pe care îl ţii în mână şi îl simţi – ceva separat de tine, un instrument).

Cu litere mari, îngroşate, pe toată pagina:

„Duşmanii fericirii nu dorm. Ţineţi-vă de fericire cu amândouă mâinile! Mâine lucrul se va întrerupe – toate numerele se vor prezenta pentru Operaţie. Cele care nu se vor prezenta vor fi deferite Maşinii Binefăcătorului.”

Mâine! Oare mai poate fi – va mai fi un mâine?