Ea mi-a vorbit blând, dar serios.

— Eşti un visător! Nu le-aş permite copiilor de la mine de la şcoală să vorbească aşa…

Şi a continuat să spună ceva despre copii – cum i-a dus pe toţi la Operaţie, şi cum au trebuit să fie legaţi acolo… şi că

„dragostea trebuie să fie necruţătoare, da, necruţătoare”, şi că crede că se va hotărî în sfârşit…

Şi-a îndreptat între genunchi materialul albastru-cenuşiu al unifei, mi-a aplicat repede şi în tăcere un zâmbet din acela ca un plasture şi a plecat.

Din fericire, soarele nu s-a oprit încă astăzi, goneşte, şi peste puţin timp s-a făcut ora şaisprezece. Am bătut la uşă, cu inima bătând din răsputeri…

— Intră!

Şi m-am aşezat jos pe podea lângă scaunul ei, îmbrăţişându-i picioarele, cu capul lăsat pe spate şi uitându-mă în ochii ei – unul, apoi celălalt – şi în fiecare văzându-mă

pe mine, într-o minunată captivitate…

Şi apoi, dincolo de zid, o furtună. Norii întunecându-se –

din ce în ce mai plumburii. Şi ce dacă! Capul meu nu mai 147

putea stăvili fluxul de cuvinte năvalnice, sălbatice –

revărsându-se peste margini. Am vorbit cu glas tare, şi, împreună cu soarele, noi zburam undeva… Dar acum ştiam unde – şi în urma noastră, planete – planete care împroaşcă

flăcări, populate cu flori cântătoare de foc – şi planete mute, albastre, acolo unde pietrele înzestrate cu raţiune erau organizate în societăţi organizate – planete care, la fel ca Pământul nostru, au atins piscul fericirii, absolute, sută la sută.

Deodată, de sus:

— Dar nu crezi că o societate ajunsă la acest pisc este tocmai o societate organizată din pietre? Triunghiul sprâncenelor sale s-a făcut mai ascuţit, mai întunecat. Iar fericirea… Ei bine, până la urmă, dorinţele ne chinuie, nu-i aşa? Şi, evident, fericirea este acolo unde nu mai există

dorinţe, nici una… Ce greşeală, ce prejudecată absurdă a fost să fie marcată fericirea întotdeauna cu semnul plus. Fericirea absolută, bineînţeles, trebuie să poarte un semn minus –

minusul divin.

Îmi amintesc că m-am bâlbâit încurcat:

— Minus absolut? Minus 273°…

— Întocmai – minus 273°. Cam frig, dar oare nu chiar asta în sine ne demonstrează că am atins culmea?

Ca atunci, cu mult timp în urmă, cumva parcă vorbea în locul meu, prin mine, ducându-mi ideile până la capăt. Dar avea ceva atât de înspăimântător – nu puteam suporta, şi cu un efort m-am forţat să scot din mine un „nu”.

— Nu, am zis. Tu… glumeşti…

Ea a râs, tare – prea tare. Repede, într-o secundă, a râs până ce râsul a atins o margine nevăzută, s-a împiedicat, a căzut… O pauză.

S-a ridicat şi mi-a pus mâinile pe umeri şi s-a uitat la mine încet şi îndelung. Apoi m-a tras înspre ea – şi nu a mai fost nimic altceva, doar buzele ei fierbinţi, tăioase.

— Adio!

A venit de undeva de departe, de sus, şi i-a trebuit mult timp să ajungă la mine – un minut, poate, sau două.

148

— Cum adică „Adio”?

— Eşti bolnav, ai comis crime din cauza mea – nu a fost un chin pentru tine? Şi acum, Operaţia – şi ai să te vindeci de mine. Şi asta înseamnă „adio”.

— Nu, am ţipat eu.

Un triunghi negru pe alb, nemilos:

— Ce? Nu îţi doreşti fericire?

Capul mi s-a împărţit în două; două trenuri logice s-au ciocnit, urcându-se unul peste celălalt, zdrobindu-se, trosnind…

— Bine, eu aştept. Alege: Operaţia şi sută la sută fericire –

sau…

— Nu pot… fără tine. Nu vreau nimic fără tine, am spus, sau poate doar am gândit – nu ştiu sigur –, cert e că ea a auzit.

— Da, ştiu, a răspuns. Şi, cu mâinile încă pe umerii mei, cu ochii încă în ochii mei:

— Atunci, pe mâine. Mâine la douăsprezece. Ţii minte?

— Nu, s-a amânat pentru o zi… Poimâine…

— Cu atât mai bine pentru noi. La douăsprezece, poimâine…

Mergeam singur pe strada învăluită în amurg. Vântul mă

prindea în vârtejuri, mă purta pe sus, purtându-mă ca pe o bucată de hârtie. Fragmente din cerul de fontă tot mai zburau – mai aveau încă o zi, două zile să se zbuciume prin infinitate… Unifele trecătorilor păreau că mă ating, dar mergeam de unul singur. Mi-era limpede: toţi erau salvaţi, dar pentru mine nu mai exista nici o salvare. Eu nu voiam salvarea…

149

Însemnarea treizeci şi doi

SUBIECTE:

Eu nu cred

Tractoare

O aşchie de om

Credeţi că veţi muri? Da, omul este muritor, eu sunt un om: prin urmare… Nu, nu asta vreau să spun. Ştiu că voi ştiţi asta. Eu întreb: aţi crezut vreodată cu adevărat lucrul acesta? Aţi crezut nu cu mintea voastră, ci cu trupul? Aţi simţit vreodată că într-o bună zi degetele care ţin chiar această pagină vor fi reci ca gheaţa, galbene…