absurd ca şi când am considera că strănuturile unor persoane bolnave din audienţă ar face parte dintr-o magnifică simfonie eroică.”
Ah, înţeleptule! Suntem salvaţi, după toate acestea? Într-adevăr, ce obiecţie poate fi adusă acestui silogism de limpezimea cristalului?
Şi încă două rânduri mai departe:
„Astăzi la ora douăsprezece va avea loc o şedinţă comună a Biroului Administrativ, a Biroului Medical şi a Biroului Gardienilor. O importantă acţiune statală va avea loc în următoarele câteva zile.”
Nu, zidurile sunt încă intacte. Sunt aici – pot să le pipăi. Şi mi-a dispărut senzaţia aceea că sunt pierdut, că sunt în nu ştiu ce loc necunoscut şi m-am rătăcit. Şi nu mai e surprinzător că pot vedea cerul albastru, soarele rotund. Şi toată lumea – ca de obicei – merge la lucru.
Am păşit pe bulevard cu paşi deosebit de fermi, răsunători, şi aveam impresia că toţi ceilalţi mergeau la fel de siguri. Dar când am ajuns la intersecţie am văzut că toţi ocoleau larg clădirea din colţ, ca şi cum o conductă s-ar fi spart acolo şi ar fi împroşcat apă rece, făcând imposibilă utilizarea trotuarului.
Încă cinci, zece paşi, şi am fost şi eu scăldat în apa rece, zguduit, aruncat de pe trotuar… La o înălţime de câţiva metri o foaie dreptunghiulară de hârtie era lipită pe perete, având pe ea o inscripţie veninoasă, verde, incomprehensibilă: MEFI
Şi sub aceasta, spatele acela arcuit în formă de S, urechile-aripi transparente, tremurând de furie sau de emoţie. Mâna sa dreaptă ridicată, stânga întinsă neputincios în spate, ca o aripă rănită, ruptă, sărea cât putea de sus, încercând să rupă hârtia – nu putea s-o ajungă, mai avea un pic.
Fiecare trecător probabil avea acelaşi gând: dacă am să mă
apropii, doar eu dintre toţi ceilalţi – n-o să creadă că sunt vinovat de ceva şi că tocmai de aceea vreau să…
121
Mărturisesc că aveam acelaşi gând. Dar mi-am amintit că
de atâtea ori a fost cu adevărat îngerul meu Păzitor, şi de multe ori mă salvase – şi m-am îndreptat cu îndrăzneală spre el, am întins mâna şi am smuls foaia de hârtie.
S s-a întors, m-a sfredelit iute până la capăt, a găsit ceva acolo. Apoi şi-a ridicat sprânceana stângă şi a făcut un semn cu ea către zidul unde tocmai fusese foaia cu MEFI. A fluturat un colţ de zâmbet către mine – zâmbet care mi-a părut uimitor de vesel. Dar, la urma urmei, chiar nu e nimic de mirare în asta. Un medic preferă întotdeauna o erupţie şi o febră de patruzeci de grade în locul unei chinuitoare creşteri de temperatură din timpul perioadei de incubaţie: cel puţin, aşa natura bolii e clară. Acest MEFI împrăştiat pe ziduri astăzi este erupţia. Aşa că i-am înţeles zâmbetul.6
Cobor către trenul subteran şi, sub picioare, pe sticla imaculată a treptelor – din nou foaia albă de hârtie: MEFI. Şi pe zidul de dedesubt, pe o bancă, pe o oglindă în vagon (evident lipite în grabă, strâmb), peste tot aceeaşi erupţie albă, înfricoşătoare.
În linişte, zumzetul distinct al roţilor ca tumultul sângelui în vene. Cineva a fost atins pe umăr; a tresărit speriat şi a scăpat un pachet de hârtii. Şi în stânga mea, un altul – citind acelaşi rând din ziarul său la nesfârşit, iar ziarul îi tremură
imperceptibil în mâini. Simţeam că peste tot – în roţi, mâini, ziare, gene – pulsul bătea din ce în ce mai tare. Şi, probabil, astăzi, când o să ajung acolo cu I-330, temperatura va fi de treizeci şi nouă, patruzeci, patruzeci şi unu de grade –
marcată pe termometre cu o linie neagră.
În hala de construcţie – aceeaşi linişte, zumzăind ca o elice invizibilă, îndepărtată. Maşinile stau tăcute. Doar macaralele alunecă, abia auzit, ca şi când ar merge pe vârfuri, aplecându-se, apucând în gheare blocuri albastre de aer 6 Trebuie să mărturisesc că am descoperit adevăratul motiv al acestui zâmbet doar după multe zile pline de cele mai ciudate şi mai neaşteptate evenimente.
122
congelat şi încărcându-le în rezervoarele Integralului: deja îl pregătim pentru zborul de încercare.
— Ei, credeţi că terminăm într-o săptămână încărcarea? l-am întrebat pe Constructorul Secund. Chipul său e ca din porţelan fin, decorat cu floricele delicate trandafirii şi de un albastru dulce (ochi, buze); dar astăzi sunt oarecum şterse, decolorate. Calculăm cu glas tare, dar m-am întrerupt în mijlocul unui cuvânt şi am rămas acolo, cu gura căscată: sus sub cupolă, pe blocul albastru care tocmai a fost ridicat de macara – un pătrat alb abia vizibil, o foaie de hârtie lipită. Şi am tremurat cu totul – e posibil să fie din cauza râsului? Da, mă aud pe mine râzând (cunoaşteţi senzaţia aceea când îţi auzi propriul tău râs?).
— Ascultaţi… zic eu. Imaginaţi-vă că sunteţi într-un avion din vechime; altimetrul indică cinci mii de metri; aripa se rupe, vă prăbuşiţi ca un porumbel acrobat şi pe drum calculaţi: „Mâine, de la douăsprezece la două… de la două la şase… la şase – cina…” Nu e absurd? Dar asta e exact ceea ce facem noi acum!
Floricelele albastre se agită, se holbează. Dar dacă aş fi fost din sticlă, iar el ar fi putut să vadă că în trei-patru ore…
Însemnarea douăzeci şi şapte
SUBIECTE: Nici unul – Imposibil
Sunt singur în nesfârşitele coridoare – aceleaşi, de sub Casa Antică. Un cer mut, de beton. Apă picurând undeva pe piatră. Uşa familiară, grea, opacă – şi un zumzet estompat de dincolo.
Ea a spus că iese să mă ia exact la ora şaisprezece. Dar e deja şaisprezece şi cinci minute, zece, cincisprezece – nimeni.
Pentru o secundă redevin vechiul eu, înspăimântat că uşa ar putea să se deschidă. Încă cinci minute şi dacă nu vine…
Apă picurând undeva pe piatră. Nimeni. Ce bucurie chinuită simt – sunt salvat. Merg încet înapoi de-a lungul 123
coridorului. Linia tremurândă a becurilor din tavan se face tot mai palidă… Deodată o uşă a pocnit grăbit în urma mea, un tropăit rapid, cu un ecou uşor în pereţi, tavan – şi, uite-o
– uşoară ca aerul, gâfâind puţin de fugă, respirând pe gură.
— Ştiam eu că ai să fii aici, ştiam eu că ai să vii – tu, tu…
Suliţele genelor se dau la o parte, mă lasă să intru – şi…
Cum să descriu ce face din mine – acest antic, absurd, miraculos ritual, când buzele ei le ating pe ale mele? Ce formulă poate exprima acea furtună care îmi mătură totul din suflet, în afară de ea? Da, da, sufletul meu – râdeţi cât vreţi.
Încet, cu efort, şi-a ridicat pleoapele, iar cuvintele au ieşit tot încet, cu efort:
— Nu, destul… mai târziu. Să mergem acum.
Uşa se deschide. Trepte – vechi, tocite. Şi un zgomot pestriţ
insuportabil, şuier, lumină…
Aproape douăzeci şi patru de ore au trecut de atunci şi totul s-a liniştit într-o oarecare măsură în mine. Şi, totuşi, mi-e extrem de greu să descriu ceea ce s-a întâmplat, chiar şi cu aproximaţie. A fost ca şi cum o bombă mi-ar fi explodat în cap, şi gurile deschise, aripile, ţipetele, frunzele, cuvintele, pietrele – toate grămadă, una lângă alta, una după cealaltă…
