Iată conversaţia mea cu I-330 de ieri, la Casa Antică, în mijlocul vacarmului pestriţ de culori – roşii, verzi, galbene –

bronz, albe, portocalii – buimăcind mintea, întrerupând fluxul logic al gândirii… Şi tot timpul, sub zâmbetul îngheţat, din marmură, al poetului aceluia cârn din vechime.

Reproduc această conversaţie cuvânt cu cuvânt – mi se pare că va fi de o importanţă decisivă pentru soarta Statului Unic – ba chiar mai mult, a întregului univers. Şi, în plus, necunoscuţilor mei cititori, veţi găsi aici un soi de justificare a acţiunilor mele…

I-330 mi-a pus totul pe masă imediat, fără nici o introducere.

— Ştiu: Integralul va face primul zbor de încercare poimâine. În ziua aceea o să punem mâna pe el.

— Ce? Poimâine?

— Da. Aşează-te şi calmează-te. N-avem nici o clipă de pierdut. Printre sutele de oameni ridicaţi la întâmplare de Gardieni noaptea trecută erau şi doisprezece Mefi. Dacă mai amânăm o zi sau două, or să moară.

Eu tăceam.

— Pentru a urmări testele, vor trebui să-ţi trimită

electricieni,

mecanici,

medici,

meteorologi.

Iar

la

douăsprezece fix – ţine minte ora – atunci când va suna soneria pentru prânz şi toată lumea va pleca la sala de mese, noi o să rămânem în coridor, pe ei îi vom încuia acolo, în sala de mese, şi Integralul va fi al nostru… Înţelegi – trebuie să

facem asta, cu orice preţ. Cu Integralul în mâinile noastre vom avea arma de care avem nevoie ca să putem termina totul repede, fără durere, dintr-o dată. Aerourile lor – ha!

Musculiţe insignifiante împotriva uliului. Şi apoi – dacă

devine absolut necesar – pur şi simplu putem direcţiona 139

ţevile de evacuare ale motoarelor în jos şi numai prin acţiunea lor e suficient…

Am sărit în sus.

— E de neconceput! Absurd! Tu nu înţelegi că ceea ce plănuiţi voi e o revoluţie?

— Da, revoluţie! De ce e un lucru absurd?

— E absurd pentru că nu poate fi nici o revoluţie. Pentru că revoluţia noastră – eu spun asta, nu tu – revoluţia noastră

a fost cea din urmă. Şi altele nu mai pot să fie. Oricine ştie asta…

Triunghiul ironic, ascuţit al sprâncenelor.

— Dragul meu – tu eşti un matematician. În plus – eşti un filozof, un filozof matematician. Aşa că spune-mi care este ultimul număr.

— Ce vrei să spui? Eu… Eu nu pricep: ce ultim număr?

— Ei bine, ultimul, cel din urmă, cel mai mare.

— Dar e absurd! Dacă numerele sunt infinite, cum poate să existe un ultim număr?

— Atunci cum poate exista o ultimă revoluţie? Nu există

nici o ultimă revoluţie: revoluţiile sunt infinite. Ultima – este o poveste pentru copii: copiii sunt înspăimântaţi de infinitate, şi e important să doarmă în pace noaptea…

— Dar care e sensul, ce sens au toate acestea – pentru numele Binefăcătorului! Care e sensul, dacă toată lumea e deja fericită?

— Hai să presupunem… Foarte bine, să presupunem că e aşa cum spui tu. Şi mai departe?

— Ridicol! O întrebare cât se poate de copilărească. Dacă

spui unui copil o poveste până la capăt, tot o să te întrebe, cu siguranţă: Şi ce mai urmează? Şi apoi?

— Copiii sunt singurii filozofi îndrăzneţi. Iar filozofii îndrăzneţi sunt invariabil copii. Exact, aşa cum fac copiii, trebuie să întrebăm întotdeauna: Şi mai departe?

— Nu mai e nimic mai departe! Punct. În întregul univers –

răspândit uniform – peste tot…

— Ah: uniform, peste tot! Păi tocmai asta-i – entropie, entropie psihologică. Ţie nu ţi-e clar, ca matematician, că

doar diferenţele, diferenţele de temperaturi – contrastele 140

termice – înseamnă viaţă? Şi dacă peste tot, în univers, sunt corpuri la fel de calde sau la fel de reci… trebuie făcut în aşa fel încât să intre în coliziune – să fie foc, explozie, gheenă. Iar noi le vom face să intre în coliziune.

— Dar, I-330, trebuie să înţelegi – este exact ce au făcut înaintaşii noştri în timpul Războiului de Două Sute de Ani…

— Ah, şi au avut dreptate – de o mie de ori au avut dreptate. Dar au făcut o greşeală. Mai târziu au ajuns la convingerea că ei sunt ultimul număr – ceea ce nu există, nu există în natură. Eroarea lor era cea a lui Galileo: el avea dreptate când a spus că Pământul se roteşte în jurul Soarelui, dar nu ştia că întregul sistem solar se roteşte, la rândul său – în jurul unui alt centru; el nu ştia că orbita reală, nu cea relativă, orbita Pământului nu este deloc un cerc naiv…

— Şi voi?

— Noi? Noi, deocamdată ştim că nu există un ultim număr. S-ar putea să uităm şi noi. Nu, suntem chiar siguri că o să uităm când vom îmbătrâni – aşa cum, inevitabil, totul îmbătrâneşte. Iar apoi şi noi, la fel, vom cădea – aşa cum cad toamna frunzele din copaci – ca şi tine, poimâine… Nu, nu, dragul meu, nu tu. Pentru că tu eşti cu noi, tu eşti cu noi!

Pătimaşă, vijelioasă, strălucind ca fulgerele – n-am mai văzut-o niciodată aşa – m-a îmbrăţişat cu întreaga ei fiinţă.

M-am pierdut cu firea…

La sfârşit, privindu-mă ferm, fix în ochi:

— Deci ţine minte: la ora douăsprezece.