Binefăcătorului. Mâine o să pun în mâinile Binefăcătorului cheile de la fortăreaţa eternă a fericirii noastre.
Normal, e ceva complet diferit faţă de alegerile 111
dezordonate, dezorganizate ale celor din vechime, atunci când – absurd de zis – rezultatele alegerilor nu erau ştiute dinainte. Să construieşti statul pe baza unor eventualităţi complet imprevizibile, orbeşte – ce poate fi mai lipsit de raţiune? Şi, totuşi, se pare că au trebuit să treacă ceva secole înainte ca omul să înţeleagă acest lucru.
Nu mai trebuie să spun, între noi fie vorba, că pentru acest lucru, ca şi pentru celelalte, nu e loc pentru eventualităţi, nu poate avea loc nimic întâmplător. Iar alegerile însele sunt doar simbolice, menite să ne aducă aminte că suntem doar un organism unic, magnific, cu milioane de celule, că – în cuvintele celor din vechime – noi suntem Biserica, unică şi indivizibilă. Pentru că istoria Statului Unic nu cunoaşte nici un caz când măcar o singură voce să fi îndrăznit să încalce maiestuosul unison.
Se spune că cei din vechime organizau alegerile oarecum în secret, ferindu-se ca nişte hoţi. Unii dintre istoricii noştri chiar afirmă că veneau la ceremoniile de alegeri mascaţi cu grijă. (Îmi pot imagina priveliştea aceea fantastică şi sumbră: noaptea, o piaţă, siluete în mantale întunecate furişându-se pe lângă ziduri, flacăra purpurie a torţelor aplecate sub bătaia vântului…) Nimeni n-a descoperit încă motivul adevărat al acestor secrete; cel mai probabil e că aceste alegeri erau conectate cu cine ştie ce ritualuri mistice, superstiţioase sau chiar criminale. Dar noi n-avem nimic de ascuns sau de care să ne fie ruşine; sărbătorim alegerile deschis, cinstit, la lumina zilei. Îi văd pe ceilalţi cum îl votează pe Binefăcător; toţi ceilalţi mă văd pe mine cum îl votez pe Binefăcător. Şi, într-adevăr, cum ar putea fi altfel, de vreme ce „ceilalţi” şi „Eu” suntem un singur „Noi”. E infinit mai nobil, mai sincer, mai înălţător decât acel „secret” laş al celor din vechime! Şi, totodată, la noi e mai eficient.
Deoarece, chiar dacă am presupune imposibilul – vreo disonanţă în obişnuita monofonie – nevăzuţii Gardieni sunt chiar acolo, în rândurile noastre. Ei pot imediat să observe numerele celor care au apucat pe o cale greşită şi îi pot salva de la a mai face alţi paşi greşiţi – salvând astfel Statul Unic de ei. Şi, în fine, încă ceva…
112
Prin peretele din stânga – o femeie scoţându-şi grăbită
unifa în faţa uşii cu oglindă a dulapului. Şi pentru o secundă, ochi, buze, două puncte ascuţite, trandafirii… Apoi storul cade şi tot ce s-a întâmplat ieri reînvie în mine şi nu mai ştiu ce e acel „în sfârşit, încă ceva”, nu vreau să mă
gândesc la aşa ceva, nu vreau! Doresc doar un singur lucru –
o doresc pe I-330. O doresc cu mine în fiecare minut, în orice minut, întotdeauna – doar cu mine. Şi tot ceea ce am scris despre Unanimitate este inutil, complet fără sens, vreau să
şterg tot, să rup tot, să arunc. Pentru că ştiu (asta ar putea fi blasfemie, dar este un adevăr) că singura sărbătoare pentru mine este să fiu cu ea, să o am aproape, umăr lângă umăr. Şi fără ea, soarele zilei de mâine nu va fi nimic altceva decât un mic cerc tăiat din tinichea, iar cerul, tinichea colorată în albastru, şi eu…
Am smuls receptorul telefonului.
— I-330, tu eşti?
— Da, eu. Suni atât de târziu.
— Poate nu e prea târziu. Vreau să te rog… Vreau să fii cu mine mâine. Dragă…
Am rostit ultimul cuvânt aproape în şoaptă. Şi nu mai ştiu de ce, amintirea unui incident de astăzi dimineaţă, în hala de construcţie, m-a străfulgerat. Pentru distracţie, cineva a pus un ceas sub un ciocan de o sută de tone – ciocanul a oscilat, o pală de vânt în faţă şi o sută de tone s-au aşezat delicat, în linişte peste acel ceas fragil.
O pauză. Mi se pare că aud şoapta cuiva acolo, în camera ei. Apoi vocea ei:
— Nu, nu pot. Înţelegi – chiar eu aş fi… Nu, nu, nu pot. De ce? O să vezi mâine.
Noapte.
113
Însemnarea douăzeci şi cinci
SUBIECTE:
Coborârea din Rai
Cea mai mare catastrofă din istorie
Cunoscutul a luat sfârşit
Înaintea ceremoniei, toţi stăteau nemişcaţi şi, ca o cupolă
solemnă, domoală, Imnul a unduit pe deasupra capetelor –
sute de trompete de la Uzina Muzicală şi milioane de voci omeneşti – şi pentru o secundă am uitat totul. Am uitat acele neliniştitoare indicii ale lui I-330 cu privire la sărbătoarea de astăzi, cred că am uitat chiar şi de ea. Redevenisem copilul care a plâns odată în această zi din cauza unei pete pe unifă, pe care numai el putea s-o vadă. Nimeni din jur nu poate vedea petele negre, de neşters cu care sunt acoperit, dar ştiu că eu – un criminal – nu am nici un drept să fiu printre aceste feţe oneste, larg deschise. Dacă aş putea să mă ridic şi să strig, să urlu totul despre mine! Chiar dacă asta ar însemna sfârşitul – fie! – dacă doar pentru un moment aş
putea să mă simt la fel de pur şi lipsit de gânduri ca acest cer albastru, nevinovat ca un copil.
Toţi ochii priveau în sus. În albastrul imaculat al dimineţii, încă umed de lacrimile nopţii – o pată aproape invizibilă, acum întunecată, acum strălucind în razele soarelui. Era El, noul Iehova, coborând între noi din ceruri, la fel de înţelept, de crud şi de iubitor ca acel Iehova al celor din vechime. S-a apropiat mai mult, tot mai mult, şi milioane de inimi s-au ridicat mai sus, tot mai sus ca să-L întâmpine. Acum El ne vede. Şi, împreună cu El, mă uit cu ochiul minţii în jos de acolo, de sus, în cercurile concentrice ale tribunelor, marcate cu liniile punctate subţiri ale unifelor noastre, ca nişte cercuri ale unei pânze de păianjen stropite cu sori microscopici (ecusoanele noastre strălucitoare). Şi într-o clipă, El va coborî în mijlocul pânzei de păianjen, albul şi înţeleptul Păianjen – Binefăcătorul purtând o robă albă, cel care ne-a legat cu înţelepciune de mâini şi de picioare în plasele benefice ale fericirii.
114
Dar acum coborârea Sa maiestuoasă din ceruri a luat sfârşit, tonurile de alamă ale Imnului au tăcut, toată lumea s-a aşezat – şi instantaneu am ştiut: toate acestea erau cea mai fină pânză de păianjen, era întinsă la maxim, tremura –
într-o clipă se va rupe şi ceva de neînchipuit se va întâmpla…
Ridicându-mă puţin pe scaun, am privit în jur şi ochii mei au întâlnit alţi ochi iubitori şi neliniştiţi trecând de la o faţă
la alta. Acum un număr şi-a ridicat mâna şi, cu o mişcare abia perceptibilă a degetelor, a făcut altuia un semn. Şi apoi
– un semnal de răspuns. Şi un altul… Am înţeles: aceştia erau Gardienii. Ştiam că erau alarmaţi de ceva; pânza de păianjen, întinsă, tremura. Şi înlăuntrul meu – ca într-un receptor radio potrivit pe aceeaşi lungime de undă – exista un tremur de răspuns.
Pe podium, un poet recita o odă pre-electorală, dar n-am auzit nici un singur cuvânt din ea – măsurăm doar bătaia pendulului hexametric, şi cu fiecare mişcare aducea mai aproape nu ştiu ce oră stabilită. Încă mai cercetam febril rândurile – faţă după faţă, ca pe pagini – şi încă nu reuşeam să o descopăr pe ea, pe singura pe care o căutam, trebuia s-o găsesc, repede, pentru că într-o clipă pendulul va bate şi apoi…
El, era el, bineînţeles. Dedesubt, după podium, urechile trandafirii
înaripate
