— Şi n-o să-ţi fie teamă să mă urmezi oriunde, până la capăt – oriunde te-aş duce?
— Oriunde!
— Bine. Îţi promit: după sărbătoare, numai dacă… Ah, da, tot timpul uit, cum merge cu Integralul? Tot timpul uit să te întreb – cât de curând?
— Nu, ce vrei să spui cu „numai dacă”? Din nou? „Numai dacă” ce?
Dar ea, deja la uşă:
— Ai să vezi singur…
109
Sunt singur. Tot ce-a mai rămas din ea e o mireasmă
ştearsă, o rămăşiţă a polenului dulce, galben, uscat al unor flori de dincolo de Zid. Şi, de asemenea – nişte mici cârlige-întrebări înfipte bine în mine – ca acelea folosite de cei din vechime să prindă peşte (Muzeul de Preistorie).
De ce s-o fi gândit deodată la Integral?
Însemnarea douăzeci şi patru
SUBIECTE:
Limita funcţiei
Să şterg totul
Paşte
Sunt ca o maşină care merge la viteză prea mare: rulmenţii sunt supraîncălziţi; încă un minut şi metalul topit va începe să se scurgă, şi totul se duce de râpă. Repede – apă rece, logic. O torn cu găleata, dar logica sfârâie pe rulmenţii înroşiţi şi se risipeşte în aer în rotocoale de abur alb, imperceptibil.
Bineînţeles, limpede: pentru a determina adevărata valoare a funcţiei este necesar să o ducem până la limită. Şi e clar că
acea „disoluţie a universului” de ieri ne-a adus la ultimul ei punct, adică moartea. Pentru că moartea este tocmai cea mai completă disoluţie a sinelui în univers. De aici, dacă notăm dragostea cu „D” şi moartea cu „M”, atunci D = f(M). Altfel spus, dragoste şi moarte…
Da, exact, exact. De aceea mi-e frică de I-330, îi rezist, nu vreau să… Dar de ce acest „nu vreau” există în mine împreună cu „vreau”? De aici porneşte toată groaza – tânjesc pentru moartea aceea fericită de seara trecută din nou. De aici porneşte toată groaza, până şi acum, când funcţia logică
a fost integrată, când e evident că moartea este implicită în această funcţie, încă o doresc, cu buzele, braţele, pieptul, cu fiecare milimetru din mine…
Mâine este Ziua Unanimităţii. Ea, bineînţeles, va fi acolo, o 110
s-o văd, dar numai de la distanţă. De la distanţă – asta o să
fie dureros, pentru că eu trebuie, sunt irezistibil atras către ea, astfel încât mâinile ei, umărul, părul… Dar tânjesc chiar şi după această durere – să vină.
Binefăcătorule Mare! Ce absurd – să tânjesc după durere.
Cine nu ştie că durerea e o valoare negativă şi că suma durerilor diminuează suma pe care o numim fericire? Şi totuşi…
Şi uite – nu există nici un „totuşi”. Totul e curat. Gol.
Seara:
Prin pereţii de sticlă ai casei – un apus cu vânt, de un trandafiriu febril, neliniştitor. Îmi trag scaunul departe de trandafiriul ăsta obositor şi întorc paginile însemnărilor. Şi văd: am uitat din nou că nu scriu pentru mine, ci pentru voi, necunoscuţi cititori, pe care vă iubesc şi de care mi-e milă –
pentru voi, cei care încă vă mai târâţi picioarele undeva jos, în urmă, în negura secolelor.
Ei bine – despre Ziua Unanimităţii, această mare sărbătoare. Întotdeauna mi-a plăcut, încă din copilărie. Mi se pare că pentru noi înseamnă cam ceea ce însemna „Paştele”
pentru cei din vechime. Îmi amintesc că în ajun îmi pregăteam un fel de calendar pe ore – şi apoi ştergeam fericit fiecare oră cu o cruce: cu o oră mai aproape, o oră mai puţin de aşteptat… Dacă aş fi sigur că nimeni nu l-ar vedea, vorbesc serios, aş purta un calendar din acela micuţ cu mine chiar şi astăzi, urmărind pe el câte ore mai rămân până
mâine, când am să văd – chiar dacă numai de la distanţă…
(Am fost întrerupt: mi-au adus o nouă unifă, direct de la fabrică. E o tradiţie să primim unife noi pentru această zi. În hol, afară – paşi, exclamaţii bucuroase, zgomot.) Să continui. Mâine voi vedea spectacolul care se repetă an de an, şi care, totuşi, este întotdeauna înnoit, trezind o nouă
emoţie: măreţul potir al armoniei, mâini ridicate cu reverenţă.
Mâine
este
ziua
realegerii
anuale
a
