U m-a apucat ferm, hotărât de umeri, deşi am observat că, parcă reacţionând la propria mea stare de agitaţie, degetele ei tremurau.
— Stai jos, dragul meu, nu te nelinişti. Oamenii spun tot felul de lucruri, nu contează. Şi apoi – dacă o să ai nevoie, voi fi cu tine în acea zi. O să-mi las copiii cu altcineva şi o să
stau cu tine; pentru că tu, dragul meu, eşti tot un copil, şi ai nevoie de…
— Nu, nu, am dat eu din mâini ca să mă apăr. În nici un caz! Atunci chiar ai crede că sunt un copil, că nu pot… de unul singur… Sub nici o formă! (Trebuie să mărturisesc că
aveam alte planuri pentru acea zi.)
Ea a zâmbit. Înţelesul nerostit al zâmbetului era evident:
— Ah, ce băieţel încăpăţânat! Ea s-a aşezat, şi-a lăsat ochii în jos, cu mâinile îndreptând din nou, modest, cuta de la 101
unifă care se forma între genunchii ei. Şi apoi a trecut la altceva.
— Cred că trebuie să decid… pentru binele tău… Nu, te implor, nu mă grăbi, încă mai trebuie să mă gândesc la chestia asta…
Eu n-o grăbeam, deşi am realizat că ar fi trebuit să fiu mulţumit şi că nu era o onoare mai mare decât să umpli de graţie anii de amurg ai cuiva.
Toată noaptea aceea am fost tulburat de aripi. Mă
plimbam ferindu-mi capul cu mâinile de păsări. Apoi – era şi un scaun. Nu unul de-al nostru, nu un scaun modem, din sticlă, ci unul vechi din lemn. Mergea ca un cal – piciorul din dreapta din faţă, cel din spate-stânga, faţă-stânga, spate-dreapta. A alergat până la patul meu, s-a urcat pe el şi am făcut dragoste cu scaunul din lemn. A fost incomod şi dureros.
Uimitor: n-a putut nimeni inventa un remediu pentru această boală a viselor? Sau măcar să o transforme în ceva raţional, sau chiar util?
Însemnarea douăzeci şi doi
SUBIECTE:
Valuri îngheţate
Totul este în curs de perfecţionare
Eu sunt un microb
Imaginaţi-vă că sunteţi pe un ţărm: valurile se ridică
ritmic, apoi, ridicate fiind, deodată rămân aşa – îngheţate, congelate. La fel de sinistru şi anormal mi s-a părut şi atunci când plimbarea noastră zilnică, prescrisă de Tabelul Orar, a fost întreruptă brusc în mijlocul timpului alocat şi toată
lumea a fost aruncată în confuzie. Ultima dată când s-a întâmplat ceva asemănător, potrivit cronicilor noastre, a fost cu 119 ani în urmă, atunci când a căzut un meteorit cu şuier 102
şi fum chiar în mijlocul şirurilor de oameni care mărşăluiau.
Ne plimbam ca de obicei, ca războinicii de pe basoreliefurile asiriene: o mie de capete, două picioare contopite, integrale, două braţe integrale, cadenţate. La capătul
bulevardului,
acolo
unde
zumzăia
Turnul
Acumulator, un dreptunghi se mişca spre noi. În faţă, în spate şi pe laturi – gărzi; la mijloc – trei oameni, cu numerele aurite deja scoase de pe unife. Şi totul era îngrozitor de clar.
Ceasul uriaş din vârful Turnului devenise o faţă; aplecat printre nori, scuipând în jos secunde, aştepta indiferent. Iar apoi, la exact şase minute după ora treisprezece, ceva s-a întâmplat în interiorul dreptunghiului. S-a întâmplat destul de aproape de mine, şi am văzut totul în detaliu; îmi amintesc clar gâtul lung şi subţire şi reţeaua de vene albastre la tâmple, ca nişte râuri pe harta unei lumi mărunte şi necunoscute, iar această lume necunoscută era, evident, un om foarte tânăr. Probabil că o fi observat pe cineva în rândurile noastre; ridicându-se pe vârfuri, şi-a întins gâtul şi s-a oprit. Un clinchet: un membru al gărzii a aruncat raza albastră a unui bici electric peste el, s-a auzit un scâncet subţire, ca un chelălăit. Apoi – o serie de clincheturi distincte, cam la fiecare două secunde: un clinchet – un scâncet, un clinchet – un scâncet.
Noi ne-am continuat mersul ritmic, asirian, şi, uitându-mă
la zig-zagurile graţioase ale scânteilor, m-am gândit: Totul în societatea umană este în mod continuu în curs de perfecţionare – şi aşa trebuie. Ce armă hidoasă era biciul antic – şi cât de frumos…
Dar în acel moment, ca o piuliţă care sare de la o maşină
în plină rotaţie, un număr-femeie subţire s-a rupt din rândurile noastre şi strigând: „Destul! Să nu îndrăzniţi să…”
– s-a aruncat în mijlocul dreptunghiului. A fost ca acel meteorit, cu 119 ani în urmă: toată procesiunea a încremenit pe loc, iar şirurile noastre s-au transformat în acele creste cenuşii de valuri congelate de un îngheţ instantaneu.
Pentru un moment m-am uitat la ea ca un străin, ca toţi ceilalţi. Nu mai era un număr – era doar o fiinţă omenească, 103
exista doar ca substanţa metafizică a unei insulte aruncate în faţa Statului Unic. Dar apoi una dintre mişcările ei – o răsucire, şi-a răsucit şoldurile spre stânga – şi deodată am simţit: cunosc, cunosc acest corp suplu ca un bici! Ochii mei, buzele mele, braţele mele îl cunosc! În acel moment eram absolut sigur de asta.
Două gărzi au pornit să o intercepteze. Într-o secundă, traiectoriile lor se vor întâlni deasupra acelui punct încă
limpede ca oglinda al pavajului – într-o clipă va fi reţinută…
Inima mea a zvâcnit, s-a oprit şi, fără să gândesc – dacă e voie sau e interzis, raţional sau absurd –, m-am aruncat către acel punct.
