Într-o clipă, am ajuns undeva deasupra. Pe sub mine –

capete, capete, capete, guri deschise larg ca să strige, braţe care se înalţă şi coboară. Era extraordinar, îmbătător: m-am simţit deasupra tuturor. Eu – eram eu, o entitate separată, o lume. Am încetat să mai fiu doar o componentă, aşa cum fusesem, şi am devenit o unitate.

Şi acum – cu trupul obosit, fericit, la fel de fericit ca după

o îmbrăţişare amoroasă – sunt jos, chiar lângă piatră. Soare, voci de sus, I-330 zâmbind. O femeie cu părul auriu, o fiinţă

din satin auriu, împrăştiind o mireasmă de iarbă. În mâini, o cupă, pesemne din lemn. Ia o înghiţitură din cupă cu buzele ei purpurii şi mi-o întinde, iar eu, lacom, cu ochii închişi, ca să-mi sting focul, beau scântei dulci, înţepătoare, reci.

Şi apoi – sângele meu şi lumea întreagă – de o mie de ori mai rapide. Pământul uşor zboară ca un fulg. Iar totul e uşor, simplu şi limpede.

Şi acum, văd literele acelea imense, familiare, MEFI, pe piatră, şi, nu ştiu de ce, dar lucrul acesta e firesc şi necesar –

este firul trainic, simplu care leagă totul la un loc. Văd o imagine brută – poate pe aceeaşi piatră: un tânăr înaripat cu trup transparent şi, acolo unde ar trebui să fie inima, un cărbune orbitor, arzând purpuriu. Şi iarăşi: înţeleg acest cărbune… sau nu: îl simt – tot aşa cum simt fiecare cuvânt (ea vorbeşte de sus, de pe piatră). Şi simt că toţi respiră

împreună – şi că toţi or să zboare împreună undeva, cum zburau păsările peste Zid în acea zi…

Din spate, dinspre mulţimea de corpuri respirând dens – o voce puternică:

— Dar asta e o nebunie!

Şi mi se pare că eu – da, cred că eu am fost – am sărit sus 127

pe piatră. Soare, capete, o linie verde tăiată în zig-zag pe cerul albastru, şi am strigat:

— Da, da, o nebunie! Şi toată lumea trebuie să-şi piardă

minţile, toată lumea trebuie! Cu cât mai repede, cu atât mai bine! E esenţial lucrul acesta – o ştiu.

Alături de mine, I-330. Zâmbetul ei – două linii întunecate: de la capetele buzelor – sus, în unghi. Iar cărbunele este acum în mine, şi toate acestea vin instantaneu, uşor, doar puţin dureros, frumos…

După aceea – doar fragmente sparte, separate.

Planând încet, chiar deasupra capetelor – o pasăre. O văd: e vie, ca şi mine. Ca o fiinţă omenească îşi întoarce capul în dreapta, în stânga şi ochi negri rotunzi mă sfredelesc…

Un alt fragment: o spinare, cu blană strălucitoare de culoarea fildeşului vechi. O insectă neagră cu aripi subţiri, transparente se mişcă pe spinare, iar spinarea tresare pentru a o alunga, apoi tresare din nou…

Alt fragment: umbrele frunzelor – zăbrelite, împletite. La umbră câţiva stau şi mestecă ceva care se aseamănă cu legendara mâncare a celor din vechime – un fruct lung şi galben şi o bucată de ceva închis la culoare. O femeie îmi pune asta în mână, şi e amuzant: Nu ştiu dacă pot mânca aşa ceva.

Din nou: o mulţime, capete, mâini, picioare, guri. Pentru o clipă chipuri apar şi dispar, plesnesc ca nişte baloane de săpun. Şi pentru o clipă – sau doar mi s-a năzărit mie –

urechile-aripi transparente, în zbor.

I-am strâns mâna lui I-330 cu toată puterea. S-a întors către mine:

— Ce s-a întâmplat?

— El e aici… Mi s-a părut că…

— El? Cine?

— S… chiar acum o clipă – în mulţime…

Sprâncenele subţiri, negre ca tăciunele, se ridică spre tâmple: triunghi ascuţit, un zâmbet. Nu înţeleg de ce zâmbeşte; cum poate să zâmbească?

— Tu nu înţelegi – nu înţelegi ce înseamnă faptul că el sau oricare dintre ei este aici?

128

— Prostuţule! I-ar putea trece prin minte cuiva de acolo, de după Zid, că noi suntem aici? Încearcă să-ţi aminteşti – tu te-ai gândit vreodată că lucrul acesta e posibil? Ei ne vânează

acolo – lasă-i s-o facă! Ai visat.

Ea zâmbeşte uşor, vesel, şi zâmbesc şi eu. Pământul –

îmbătat, uşor, vesel – pluteşte…

Însemnarea douăzeci şi opt

SUBIECTE:

Două femei

Entropie şi energie

Partea opacă a sufletului

Dacă lumea voastră e asemenea lumii îndepărtaţilor noştri înaintaşi, imaginaţi-vă că aţi dat peste un al şaselea, al şaptelea continent în ocean – vreo Atlantidă cu fantastice oraşe-labirint, oamenii planând în aer fără ajutorul aripilor sau a aerourilor, pietre ridicate cu puterea privirii – pe scurt, lucruri care nu ţi s-ar putea întâmpla niciodată nici chiar dacă suferi de boala viselor. Aşa mă simţeam ieri. Pentru că, înţelegeţi – aşa cum v-am mai spus şi mai înainte – nici unul dintre noi n-a mai ieşit dincolo de Zid de la Războiul de Două

Sute de Ani.

Ştiu: este de datoria mea faţă de voi, necunoscuţii mei prieteni, să vă povestesc cât mai amănunţit despre ciudata şi neaşteptata lume care mi s-a descoperit ieri. Dar sunt încă

incapabil să revin la asta. Este un flux constant de noi şi noi evenimente, şi nu le pot strânge pe toate. Îmi ridic marginile unifei, îmi întind palmele şi găleţi întregi se revarsă pe alături, şi doar câteva picături mai apucă să cadă pe aceste pagini.

Mai întâi am auzit vorbindu-se cu glas tare la uşa mea şi am recunoscut vocea lui I-330, fermă, metalică, şi o alta –

aproape inflexibilă, ca o riglă din lemn – vocea lui U. Apoi uşa s-a deschis cu un trosnet şi le-a catapultat pe amândouă în 129

camera mea. Da, exact – le-a catapultat.

I-330 şi-a pus mâna pe spătarul scaunului meu şi a zâmbit către cealaltă peste umăr, spre dreapta, doar cu dinţii. N-aş vrea să fiu cel căruia i se adresează un astfel de zâmbet.

— Ascultă, mi-a spus I-330. Femeia asta, se pare, şi-a pus în minte că are sarcina să te protejeze de mine, ca pe un copilaş. E cu permisiunea ta?

Şi cealaltă, cu branhiile tremurând:

— Da, e un copil. Da! Ăsta e singurul motiv pentru care el nu vede că eşti cu el… că asta e doar pentru a… toate astea sunt prefăcătorie. Da. Şi e datoria mea…