Din nefericire, n-am mai reuşit să ajung până la concluzie.

Îmi amintesc doar că m-a străfulgerat ceva despre „suflet”, şi apoi zicala aceea absurdă, din vechime: „I s-a făcut inima cât un purice”. Şi am amorţit. Hexametrii tăcuseră. Acum va începe… Dar ce?

Pauza pre-electorală obişnuită de cinci minute. Liniştea pre-electorală obişnuită. Dar acum nu mai era liniştea aceea obişnuită ca de rugăciune, pioasă: acum era ca la cei din vechime, atunci când Turnurile cu Acumulatori erau încă

necunoscute, ca atunci când cerul nu fusese încă îmblânzit şi mai dezlănţuia din vreme în vreme „furtuni”. Această

linişte a fost liniştea aceea dinainte de furtună, a celor din vechime.

Aerul – fontă transparentă. Trebuia să deschizi gura larg să poţi respira. Urechea, tensionată până la pragul de durere, înregistra, de undeva din spate, şoapte neliniştite, ca ronţăitul unor şoareci. Cu ochii plecaţi, îi vedeam înaintea mea tot timpul pe cei doi, I-330 şi R, unul lângă celălalt, umăr lângă umăr, iar pe genunchii mei, mâinile străine, păroase, tremurătoare, pe care le urăsc – mâinile mele…

În mâinile fiecăruia dintre noi, ecusonul cu ceas. Unul.

Două. Trei… cinci minute… De pe podium – răsună agale, glasul din fontă:

— Cei care sunt „pentru” să ridice mâinile.

Dacă aş putea să-L privesc în ochi ca în trecut – direct şi devotat: „Iată-mă, în întregime. Ia-mă!” Dar acum nu îndrăzneam. Cu un efort imens ca şi când încheieturile îmi erau ruginite, mi-am ridicat mâna.

Foşnetul milioanelor de mâini. Cineva a oftat înăbuşit:

„Ah!” Şi am simţit că ceva deja a început, cădea vertiginos, dar nu ştiam ce şi nici nu aveam puterea – nici îndrăzneala 116

să mă uit…

— Cine este împotrivă?

Acesta a fost întotdeauna cel mai solemn moment al ceremoniei: toţi continuau să stea nemişcaţi, plecându-şi capul pentru a primi jugul benefic al Numărului între Numere. Dar de data aceasta, cu groază, am auzit din nou un foşnet, uşor ca un oftat – dar mai puternic decât trompetele de alamă ale Imnului. Aşa oftează omul pentru ultima dată în viaţă şi toate feţele din jurul lui devin palide şi le apar picături reci pe frunţi.

Mi-am ridicat ochii, şi…

Mi-a trebuit o sutime de secundă: am văzut mii de mâini ridicate în sus – „împotrivă” şi apoi s-au lăsat. Am văzut chipul palid, ca o cruce al lui I-330, mâna ei ridicată. Peste ochi mi s-a lăsat întunericul.

Încă un firicel. Pauză. Linişte. Pulsul meu. Apoi, deodată, ca la un semnal al unui dirijor nebun, strigăte, izbucnind din toate tribunele, vârtejul de unife fluturând în goană, feţele Gardienilor agitându-se neputincioşi, nişte călcâie în aer în faţa ochilor mei şi lângă ele gura cuiva deschisă larg într-un ţipăt disperat, neauzit. Dintr-un oarecare motiv, lucrul acesta mi s-a întipărit în minte mai clar decât orice altceva: mii de guri strigând fără glas, ca pe un ecran monstruos.

Şi exact ca pe un ecran – undeva departe, jos, pentru o secundă – buzele palide ale lui O. Înghesuită în zidul unui pasaj, stătea protejându-şi pântecele cu braţele încrucişate.

Apoi a dispărut, a fost luată de val, sau am uitat de ea pentru că…

Lucrurile acestea nu mai erau ca pe un ecran – erau în mine, în inima mea strânsă, în tâmplele mele izbite parcă de ciocane. Deasupra capului meu spre stânga, R-13 a sărit deodată sus pe o bancă – împroşcător, roşu, turbat. În braţele sale – I-330, albă la faţă, cu unifa sfâşiată de la umăr până la piept, pătată de sânge… Îl ţinea strâns de gât, iar el, respingător şi agil ca o gorilă, o purta în sus, departe, sărind cu salturi uriaşe de pe o bancă pe alta.

Ca în timpul unui incendiu în vechime, totul mi s-a făcut roşu în faţa ochilor, şi mi-a mai rămas doar un impuls – să

117

sar şi să îi ajung. Nu pot să-mi explic de unde am putut găsi atâta putere, dar, ca un berbece, mi-am croit drum prin mulţime, călcând peste umeri, peste bănci – şi i-am ajuns; l-am prins pe R de guler:

— Să nu îndrăzneşti! Să nu îndrăzneşti, îţi spun. Dă-i drumul. Chiar acum! (Nu mi se auzea glasul – toţi ţipau, toţi fugeau.)

— Cine-i? Ce-i? Ce? R s-a întors, iar buzele lui împroşcau, tremurând. Probabil credea că a fost înhăţat de vreun Gardian.

— Ce-i? Nu-ţi permit, n-o să-ţi permit! Las-o din braţe –

acum!

R a pleoscăit din buze mânios, a scuturat din cap şi a continuat să fugă. Şi atunci – mi-e teribil de ruşine să scriu despre asta, dar simt că trebuie, trebuie să înregistrez asta, astfel încât voi, necunoscuţii mei cititori, să puteţi înţelege povestea bolii mele până la capăt – în acel moment mi-am repezit pumnul către capul lui. Înţelegeţi – l-am lovit! Îmi amintesc cu claritate asta. Şi îmi amintesc, de asemenea, şi sentimentul de eliberare, uşurarea care s-a răspândit prin corpul meu de la această lovitură.

I-330 a alunecat repede din braţele lui.

— Pleacă, a strigat ea la R. Nu înţelegi, el e… Pleacă, R, du-te!

Dezgolindu-şi dinţii albi de negroid, R mi-a împroşcat nu ştiu ce vorbă în faţă, s-a scufundat, a dispărut. Iar eu am ridicat-o pe I-330 în braţe, am lipit-o strâns de mine, şi am pornit cu ea.

Inima îmi zvâcnea în piept – enormă – şi cu fiecare bătaie ridica un val plin de bucurie năvalnică, fierbinte. Şi cui îi păsa că ceva, undeva, fusese sfărâmat în bucăţi – ce conta!

Doar să o duc aşa, în continuu…

Seara. Ora 22.

Ţin cu dificultate stiloul în mână: sunt atât de extenuat după toate aceste evenimente năucitoare de dimineaţă. Este posibil ca zidurile seculare care au protejat atâta vreme 118

Statul Unic să se fi prăbuşit? E posibil să fi rămas din nou fără adăpost, în starea aceea sălbatică de libertate, ca îndepărtaţii

noştri

strămoşi?

Chiar

nu

mai

este

Binefăcătorul? Împotrivă… În Ziua Unanimităţii? Mi-e ruşine, sunt îndurerat şi înspăimântat pentru ei. Dar, de fapt, cine sunt „ei”? Şi cine sunt eu? „Ei”, „Noi” – am vreo idee?

Ea s-a aşezat pe banca din sticlă încălzită de soare, pe tribuna cea mai înaltă, unde o dusesem eu. Umărul ei drept şi, mai jos – începutul miraculoasei, incalculabilei curbe – e descoperit; un firicel subţire, unduitor, roşu de sânge. Ea nu părea să observe sângele, sânul dezgolit… nu, văzuse tot –

dar asta era tocmai ceea ce-i trebuia acum, iar dacă unifa ei ar fi fost încheiată, ar fi rupt-o cu mâna ei, ea…

— Iar mâine… respira lacom printre dinţii ei albi, strălucitori, încleştaţi. Nimeni nu poate şti ce va fi mâine.

Înţelegi – nu ştiu, nimeni nu ştie – mâine este necunoscutul!

Înţelegi că tot ceea ce e cunoscut a luat sfârşit? Acum toate lucrurile vor fi noi, diferite, nemaiîntâlnite.

Dedesubt, mulţimile clocoteau, goneau, ţipau. Dar toate acestea erau foarte departe, şi se tot îndepărtau, pentru că ea s-a uitat la mine, m-a absorbit domol în ea printre ferestrele înguste aurii ale pupilelor. Îndelung, în tăcere. Şi mi-am amintit felul cum, odată, cu mult timp în urmă, m-am uitat prin Zidul Verde în ochii galbeni de neînţeles ai unei fiinţe, şi păsările rotindu-se pe deasupra Zidului (ori asta s-a întâmplat altă dată?).