Am văzut-o tremurând sub unifă şi am simţit: într-o clipă, şi eu… Mi-am dus mâinile la spate şi am zâmbit:
— Eşti nerăbdătoare să iei loc în Maşina Binefăcătorului?
Şi cuvintele ei ca un şuvoi din spatele unui baraj: 92
— Nu contează! Dar o să-l simt, o să-l simt în mine. Şi apoi, chiar dacă numai pentru câteva zile… Să văd, să văd măcar o dată acea cută mică, aşa – ca la copilul acela de pe masă. Doar o zi!
Trei puncte: ea, eu şi micuţul pumn, acolo, pe masă, cu o cutişoară durdulie…
Odată, îmi amintesc, când eram copil, am fost duşi la Turnul cu Acumulatori. Chiar pe platforma de sus, m-am aplecat peste parapetul din sticlă. Dedesubt, oamenii ca nişte puncte, iar inima mea a tresărit dulce: Şi dacă? Atunci m-am apucat mai strâns de balustradă; acum, am sărit.
— Deci asta vrei? Deşi ştii bine că…
Ochii i s-au strâns, de parcă s-ar fi uitat în soare. Un zâmbet umed, radios.
— Da, da! Vreau!
Am smuls cuponul roz de sub manuscris – cuponul celeilalte – şi am alergat pe scări până jos, la controlorul de serviciu. O mi-a prins mâna, mi-a strigat ceva, dar am înţeles ce a zis abia când m-am întors.
Stătea pe marginea patului, cu mâinile strânse între genunchi.
— Acela era… cuponul ei?
— Ce mai contează? Bine, da, era al ei.
Ceva a pocnit. Sau, poate, doar s-a mişcat O. Stătea cu mâinile strânse între genunchi, tăcută.
— Ei? Grăbeşte-te… Am apucat-o brutal de mână, şi pe încheietura ei, lângă cuta aceea de copil, au apărut puncte roşii (mâine se vor învineţi).
Asta a fost ultimul lucru. Apoi – un clinchet de întrerupător, toate gândurile s-au stins, întuneric, scântei –
am zburat peste parapet, în jos…
93
Însemnarea douăzeci
SUBIECTE:
Descărcare
Materialul de idei
Piscul zero
Descărcare – aceasta e cea mai potrivită definiţie. Acum văd că a fost exact ca o descărcare electrică. Pulsul ultimelor mele zile a devenit tot mai uscat, mai rapid, mai tensionat; polii s-au apropiat tot mai mult – o trosnitură uscată – încă
un milimetru: explozie, apoi – linişte.
Totul în mine este foarte liniştit şi gol, ca într-o casă atunci când toţi ceilalţi sunt plecaţi şi tu stai întins, singur, bolnav, auzind cât se poate de clar acel tic-tac ascuţit, metalic al gândurilor tale.
Poate că această „descărcare” m-a vindecat, în sfârşit, de chinuitorul meu „suflet”, şi am devenit din nou la fel ca noi toţi. În fine, acum pot să o văd în gând fără nici un fel de durere pe O pe treptele Cubului; pot să o văd în Clopotul cu Gaz. Iar dacă mă numeşte acolo pe mine, în Secţia Operaţiuni, nu contează: în ultima mea clipă o să sărut pios şi cu recunoştinţă mâna pedepsitoare a Binefăcătorului. Să
sufăr o pedeapsă este dreptul meu faţă de Statul Unic, şi n-o să renunţ la acest drept. Noi, numerele Statului nostru, nu vom renunţa, nu trebuie să renunţăm la acest drept –
singurul şi, prin asta, cel mai preţios drept pe care îl posedăm.
Gândurile mele ticăiau în linişte, cu claritate metalică. Un aerou invizibil mă poartă spre înălţimile albastre ale mult-iubitelor mele abstracţiuni. Şi acolo, în cel mai pur şi mai rarefiat aer, îmi văd conceptul meu de „drept” plesnind ca un pneu. Şi văd limpede că e doar o aruncare înapoi către una dintre prejudecăţile absurde ale celor din vechime – noţiunea lor de „drepturi”.
Există idei din lut, dar şi idei încrustate pentru totdeauna în aur sau în sticla noastră preţioasă. Şi, pentru a putea determina materialul din care e făcută o idee, este destul să
94
torni peste ea o singură picătură de acid puternic. Unul dintre aceşti acizi era cunoscut şi celor din vechime: reductio ad finem. Cred că aşa îl numeau. Dar le era teamă de această
otravă, ei preferau să vadă chiar şi un cer pentru o zi, sau chiar unul de jucărie, decât albastrul nimic. Dar noi, mulţumită Binefăcătorului, suntem adulţi, n-avem nevoie de jucării.
Ei bine, atunci, să presupunem că o picătură de acid este aplicată pe ideea de „drepturi”. Chiar şi printre cei din vechime, cel mai matur dintre ei ştia faptul că sursa dreptului este forţa, că dreptul este o funcţie a puterii. Şi aşa, avem talgerele balanţei: pe de o parte un gram, pe cealaltă –
o tonă; pe de o parte „Eu” – pe cealaltă „Noi”, Statul Unic. A presupune că „Eu” poate avea „drepturi” faţă de Statul Unic nu este ca şi cum ai crede că un gram ar putea clinti balanţa, când pe celălalt talger ar fi o tonă? De aici, diviziunea: drepturile pentru tonă, îndatoririle pentru gram. Iar calea naturală de la non-entitate la măreţie este să uiţi că eşti un gram şi să te simţi mai degrabă o milionime dintr-o tonă.
Voi, venusieni rumeni în obraji şi plini la trup, şi voi, uranieni, negricioşi ca nişte fierari, vă aud murmurul protestelor în tăcerea mea albastră. Dar trebuie să învăţaţi să
înţelegeţi: tot ceea ce este măreţ este simplu; doar cele patru reguli aritmetice sunt eterne şi neschimbătoare. Şi doar o etică constituită pe baza celor patru poate fi măreaţă, neschimbătoare şi eternă. Aceasta este cea mai pură
înţelepciune, vârful piramidei pe care oamenii, scăldaţi de sudoare, cârtind şi gâfâind, s-au căţărat de secole. Şi de pe acest pisc, tot ceea ce se află dedesubt, în adâncuri, acolo unde încă se mai zbate ca nişte viermi mizerabili acel ceva care a supravieţuit în noi, provenind de la strămoşii noştri sălbatici, de pe această culme toate apar la fel. Mama ilegitimă – O; criminalul; nebunul care a îndrăznit să îşi fluture versurile în faţa Statului Unic. Iar judecata va fi aceeaşi pentru toţi: moartea înainte de vreme. Aceasta este judecata divină la care visau oamenii din casele făcute din piatră în lumina naivă, trandafirie a zorilor istoriei.
„Dumnezeul” lor pedepsea blasfemia împotriva Sfintei Biserici 95
