orice altceva. Şi ştiu că înainte ar fi fost doar o chestie neplăcută, ochii mei ar fi fost deranjaţi, doar, de acea pată
neplăcută. De ce, atunci, acel mic punct cenuşiu ca un nor făcea totul să pară mai întunecat, mai plumburiu? Sau era iarăşi vorba de „sufletul” meu?
Scrisoarea:
„Ştii… sau, poate, nu ştii… Nu pot s-o spun aşa cum trebuie, dar nu contează: acum ştii că fără tine n-o să mai fie 87
nici o zi, nici o dimineaţă, nici o primăvară pentru mine.
Pentru că R este pentru mine doar… dar asta nu te interesează pe tine. În orice caz, îi sunt foarte recunoscătoare. Fără el, singură, în aceste zile, nu ştiu ce m-aş fi… În aceste zile şi nopţi am trăit cât în zece sau douăzeci de ani. Şi parcă acum camera mea nu mai este dreptunghiulară, ci rotundă şi fără capăt – de jur împrejur, şi totul e la fel, şi nu sunt uşi nicăieri.
Nu pot trăi fără tine – pentru că te iubesc. Pentru că văd, înţeleg: acum nu ai nevoie de nimeni, de nimeni pe lume în afară de ea, de cealaltă, şi… înţelegi – tocmai pentru că te iubesc trebuie…
Am nevoie doar de două sau trei zile să pun laolaltă
bucăţile în care m-am risipit, să alcătuiesc ceva care să
semene cu vechea O-90 şi apoi am să mă duc să le spun eu însămi că vreau să îmi retrag înregistrarea mea cu tine. Iar tu trebuie să te simţi eliberat, să fii fericit. Niciodată n-am să
mai… Adio”.
Niciodată. Da, e mai bine aşa, are dreptate. Dar de ce, atunci, de ce…
Însemnarea nouăsprezece
SUBIECTE:
Infinitezimala de ordinul trei
O privire încruntată peste parapet
În acel ciudat coridor cu linia punctată de becuri cu lumina slabă… sau nu, nu, nu acolo, a fost mai târziu, când deja eram într-un colţ ascuns din curtea Casei Antice…
atunci ea a zis: „Poimâine”. Asta înseamnă astăzi, şi totul prinde aripi. Ziua zboară. Integralul nostru e gata de lansare: Motorul rachetei purtătoare deja a fost instalat şi a fost testat astăzi la sol. Ce sufluri magnifice, puternice, pentru mine fiecare dintre ele erau un salut în cinstea ei, singura, unica –
în onoarea zilei de azi.
88
În timpul primei salve, vreo zece numere care lucrau pe lângă Integral au neglijat să se ferească – n-a mai rămas nimic din ele în afară de câteva resturi şi funingine.
Înregistrez cu mândrie faptul că acest incident n-a perturbat ritmul activităţii noastre nici o secundă. Nimeni n-a dat înapoi; atât noi, cât şi maşinile, ne-am continuat mişcările rectilinii şi circulare cu aceeaşi precizie ca şi înainte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Zece numere reprezintă mai puţin decât unu la o sută de milioane din Populaţia Statului Unic; practic privind, este o infinitezimală de ordinul trei.
Doar cei din vechime erau predispuşi la mila aceea ignorantă
din punct de vedere aritmetic; pentru noi e ridicol.
Şi mi se mai pare ridicol faptul că ieri am dat atenţie unei amărâte de pete cenuşii şi chiar am şi scris despre lucrul acesta aici. Toate acestea nu înseamnă decât o aceeaşi
„înmuiere” a suprafeţei care în fapt ar trebui să fie ca diamantul – la fel ca zidurile noastre.
Ora şaisprezece. Nu am ieşit pentru plimbarea suplimentară; cine ştie, poate că o să-i treacă prin cap să
vină chiar acum, când totul răsună de strălucirea soarelui…
Sunt aproape singur în tot imobilul. Prin zidurile îmbibate de soare văd până departe, spre stânga, spre dreapta şi în jos, camerele goale suspendate în aer, repetându-se ca într-o oglindă. Şi doar pe scările albăstrui, o umbră schiţată vag de soare, o umbră înclinată, cenuşie alunecă în sus. Aud paşii acum – pot să văd prin uşă – simt zâmbetul-plasture lipit de mine. Apoi pe lângă uşa mea şi în jos pe alte scări…
Anunţătorul a scos un clinchet. M-am aruncat către fanta albă şi îngustă, şi… am văzut un număr-bărbat necunoscut (începea cu o consoană). Elevatorul a zumzăit, uşa a fost izbită. În faţa mea – o frunte grea, lăsată neglijent pieziş, peste faţă. Şi ochii… o impresie ciudată, cuvintele parcă îi ieşeau de sub fruntea încruntată, de acolo unde erau ochii.
— O scrisoare pentru dumneavoastră de la ea, am auzit ieşind de sub frunte. V-a rugat să faceţi exact ceea ce v-a scris.
De sub sprâncene a pornit o privire încruntată împrejur.
Nu e nimeni, nu-i nimeni aici; dă-mi-o mai repede! După o 89
altă privire cercetătoare împrejur, mi-a strecurat plicul şi a plecat. Eram singur.
Nu, nu singur: în plic, cuponul roz şi o mireasmă aproape imperceptibilă – a ei. E ea, o să vină, o să vină la mine.
Repede, scrisoarea – să o citesc cu ochii mei, să o cred până
la capăt…
Dar nu, nu poate fi adevărat! Citesc din nou, sărind peste rânduri: „Cuponul… şi nu uita să laşi storurile ca şi când noi chiar am fi acolo… Este absolut necesar ca ei să creadă că eu sunt… Îmi pare foarte, foarte rău…”
Am rupt scrisoarea în bucăţi. Îmi zăresc în oglindă, pentru o clipă, sprâncenele frânte, distorsionate. Am luat cuponul să
îl rup, aşa cum am rupt şi bileţelul ei…
