Încă mai tremuram după agitaţia recentă, ca un pod după

trecerea în goană peste el a unui tren de fier cum erau cele din vechime. Mi-am simţit fiinţa. Însă doar un ochi cu un fir de praf în el, un deget umflat, un dinte infectat se simt, sunt conştiente de propria lor individualitate; un ochi sănătos, un deget sau un dinte nu sunt simţite – par că nici nu există. Nu e clar că o conştiinţă individuală este, de fapt, o boală?

Poate că nu mai sunt o fagocită, devorând preocupată şi calmă microbi (cu tâmple albăstrui şi pistrui). Poate că sunt un microb, şi, poate, deja, microbii sunt cu miile printre noi, continuând să pretindă că sunt tot fagocite…

Dacă incidentul în esenţă nesemnificativ de astăzi… dacă

este doar un început, doar primul meteorit dintr-un iureş de pietre bubuitoare turnat de infinitate peste paradisul nostru 105

din sticlă?

Însemnarea douăzeci şi trei

SUBIECTE:

Flori

Dizolvarea unui cristal

Numai dacă

Se spune că există flori care înfloresc doar o dată la o sută

de ani. De ce să nu existe şi altele care înfloresc o dată la o mie, zece mii de ani? Poate că până acum n-am ştiut nimic despre asta doar pentru că acel „o dată la o mie de ani” a venit abia astăzi?

Fericit, ca un om beat, am coborât pe scări la numărul de serviciu şi, peste tot în jurul meu, oriunde îmi cădea privirea, muguri de o mie de ani explodau înflorind. Totul înflorea –

fotolii, încălţăminte, ecusoane aurii, becurile, ochii întunecoşi şi lânoşi ai cuiva, coloanele faţetate ale balustradei, o batistă

pe care cineva o scăpase pe scări, tabelul numărului de serviciu, obrajii de un maroniu delicat, pistruiaţi ai lui U pe deasupra mesei. Totul era extraordinar, nou, delicat, trandafiriu, umed.

U luă cuponul roz şi, deasupra capului său, prin zidul de sticlă, luna, de un albastru palid, înmiresmată, parcă agăţată

de o ramură invizibilă. Am arătat triumfal la lună şi am spus:

— Luna – înţelegi?

U m-a privit, apoi s-a uitat la numărul de pe cupon şi am văzut din nou acea încântător de modestă, familiară mişcare de mână, aşezând cutele unifei între genunchi.

— Dragul meu, nu arăţi bine, pari bolnav – pentru că

anormalitatea şi boala sunt unul şi acelaşi lucru. Te distrugi singur, şi nimeni, nimeni n-o să-ţi spună asta.

Acel „nimeni” se referă, bineînţeles, la numărul de pe cupon: I-330. Dragă şi minunată U! Sigur că ai dreptate: sunt imprudent, sunt bolnav, am suflet, sunt un microb. Dar 106

înflorirea nu e o boală? Nu e dureroasă deschiderea unui mugur? Şi nu găseşti că spermatozoizii sunt cei mai groaznici dintre microbi?

Din nou sus, în camera mea. În caliciul larg deschis al scaunului – I-330. Eu sunt pe podea, îmbrăţişându-i picioarele, cu capul la ea în poală. Nu vorbim. Tăcere, bătăi de inimă… Iar eu sunt un cristal, mă dizolv în ea. Simt cât se poate de limpede cum faţetele lustruite care mă delimitează

în spaţiu se topesc, se topesc complet – eu dispar, mă dizolv în poala ei, în ea, mă micşorez tot mai mult şi în acelaşi timp devin mai mare, tot mai mare, răspândindu-mă în imensitate. Pentru că ea nu e doar ea, ci e universul. Şi pentru o clipă eu şi acest scaun de lângă pat, pătruns de bucurie, suntem una. Şi bătrâna cu zâmbetul magnific de la poarta Casei Antice, şi jungla sălbatică de dincolo de Zidul Verde, şi acele ruine argintii pe pământ negru, moţăind ca şi bătrâna, şi o uşă trântită undeva, incomensurabil de departe

– toate acestea sunt în mine, cu mine, ascultând bătaia inimii mele şi gonesc prin secunda fericită…

În cuvinte absurde, încâlcite, care vin potop, încerc să-i spun că sunt un cristal, şi că de aceea există o uşă în mine, şi de aceea pot simţi fericirea scaunului pe care stă. Dar cuvintele sunt fără noimă, încât mă opresc, ruşinat: eu – şi deodată…

— Dragă, iartă-mă! Nu ştiu – spun atâtea prostii, fără

noimă…

— Şi de ce socoteşti că prostiile sunt un lucru rău? Dacă

prostia omenească ar fi fost la fel de atent îngrijită şi cultivată cum a fost inteligenţa timp de secole, poate că eu m-aş fi transformat în ceva extrem de preţios.

— Da… (Cred că are dreptate – cum ar putea să nu aibă

acum dreptate?)

— Şi pentru o singură acţiune prostească – pentru ce ai făcut ieri în timpul plimbării – te iubesc şi mai mult, mult mai mult.

— Dar de ce m-ai chinuit, de ce n-ai venit, de ce mi-ai trimis doar cupoanele şi m-ai făcut să…

— Poate că am simţit nevoia să te testez? Poate că trebuia 107

să aflu dacă vei face tot ceea ce vreau – dacă eşti în întregime al meu?

— Da, cu totul!

Mi-a luat faţa – m-a luat cu totul – în mâinile ei şi mi-a ridicat capul.

— Şi ce se mai aude despre „îndatoririle fiecărui număr cinstit”? Ei?

Dinţi dulci, albi, ascuţiţi; un zâmbet. În caliciul deschis al scaunului e ca o albină – un ac şi miere.

Da, îndatoriri… Răsfoiesc în minte paginile ultimelor mele însemnări: nici o urmă de gând pe nicăieri că, de fapt, eu ar trebui…

Tac. Am zâmbit extatic (şi probabil prosteşte), m-am uitat în pupilele ochilor ei, mi-am plimbat ochii de la una la cealaltă şi în fiecare dintre ele mă vedeam pe mine: eu, mărunt, infinitezimal, sunt prins în aceste închisori mărunte de curcubeu. Şi apoi din nou – albine – buze, dulcea durere a înfloririi…

În fiecare număr există un metronom invizibil, ticăind încet, şi ştim cât e ora cu o exactitate de până la cinci minute fără să ne uităm la ceas. Dar acum metronomul meu se oprise, nu ştiam cât de mult timp trecuse. Speriat, mi-am scos ecusonul cu ceas de sub pernă.

Slavă Binefăcătorului! mai avem încă douăzeci de minute.

Dar minutele, ridicol de scurte, aleargă repede şi eu trebuie să-i spun atât de multe – totul, tot ce este de spus despre mine: despre scrisoarea lui O, despre seara îngrozitoare când i-am dăruit un copil; şi, de asemenea, fără nici un motiv anume, despre copilăria mea – despre matematicianul Plapla, despre √-1 – despre cum a fost prima dată la Ziua Unanimităţii, când am plâns cu amărăciune pentru că, într-o zi ca aceea, am descoperit o pată de cerneală pe unifa mea.

I-330 şi-a ridicat capul şi s-a sprijinit în cot. La colţurile buzelor, două linii lungi, ascuţite şi unghiul întunecat al sprâncenelor ei ridicate: o cruce.

— Poate că în acea zi… S-a oprit, sprâncenele i s-au întunecat. Mi-a luat mâna şi a strâns-o tare. Spune-mi, n-ai să mă uiţi, ai să-ţi aminteşti de mine întotdeauna?

108