junglă ca aceea de dincolo de Zidul Verde, locuită de creaturi extraordinare, incomprehensibile care vorbeau fără cuvinte.
Mi se părea că vedeam prin sticla groasă ceva infinit de mare şi în acelaşi timp infinit de mic, ca un scorpion, cu o înţepătură ascunsă, dar care se face permanent simţită – √-
1… Însă e posibil să nu fie altceva decât „sufletul” meu, care, ca şi legendarul scorpion al celor din vechime, se înţeapă
singur atunci când este în primejdie…
Soneria. Se făcuse zi. Toate acestea, fără să moară, fără să
84
dispară, erau doar acoperite de lumina zilei, la fel ca obiectele vizibile, care, tot fără să moară, sunt acoperite în timpul nopţii de întuneric. O ceaţă ştearsă, tremurătoare, mi-a umplut capul. Prin ceaţă am văzut mesele lungi din sticlă, capetele sferice mestecând încet, în linişte, la unison. Din depărtare, prin ceaţă am auzit bătaia metronomului, şi, o dată cu această muzică familiară, mângâietoare, am numărat mecanic până la cincizeci împreună cu toţi ceilalţi: cincizeci de mestecări prescrise pentru fiecare muşcătură. Şi, mecanic, menţinând ritmul, am coborât şi mi-am bifat numele în registrul de ieşire – ca toţi ceilalţi. Dar simţeam că
trăiam separat de toţi ceilalţi, singur, în spatele unui zid moale care estompa sunetele din exterior. Şi aici, în spatele acestui zid – lumea mea…
Totuşi, dacă această lume este doar a mea, de ce trece în aceste însemnări? De ce înregistrez toate aceste „vise”
absurde, dulapuri, coridoare nesfârşite? Mă întristează să
văd că, în locul unui poem armonios şi strict matematic în onoarea Statului Unic, produc un soi de roman fantastic de aventuri. Ah, dacă n-ar fi nimic altceva decât un roman şi nu viaţa mea reală, plină de X-uri, √-1 şi căderi.
Totuşi, poate totul e spre bine. Voi, necunoscuţii mei cititori, sunteţi, cel mai probabil, copii în comparaţie cu noi, pentru că noi am fost crescuţi de către Statul Unic şi, de aceea, am atins culmile cele mai înalte pe care le poate atinge omul. Şi, precum copiii, o să înghiţiţi fără crâcnire toate lucrurile amare pe care le veţi primi de la mine atâta timp cât sunt bine ascunse în siropul aventurii.
Seara:
Ştiţi cum este când goniţi cu un aerou sus, tot mai sus în spirala albastră, când fereastra este deschisă şi vântul sălbatic vă şuieră în faţă? Nu există Pământ, uitaţi Pământul, e la fel de departe ca Saturn, Jupiter, Venus. Aşa trăiesc eu acum. Un vânt vijelios îmi bate în faţă şi am uitat Pământul, am uitat-o pe dulcea, trandafiria O. Şi, totuşi, Pământul există; mai devreme sau mai târziu trebuie să aterizez înapoi 85
pe el şi să închid ochii înaintea zilei în care numele ei – O-90
– este trecută în Tabelul meu Sexual.
În seara aceasta distantul Pământ mi-a amintit de existenţa lui.
Urmând sfaturile medicului (eu sincer, foarte sincer vreau să mă fac bine), am hoinărit timp de două ore prin deşerturile din sticlă ale bulevardelor noastre precise, drepte.
Toţi ceilalţi erau în auditorii, aşa cum era prescris prin Tabelul Orar, numai eu eram singur… În esenţă era o privelişte nefirească: imaginaţi-vă un deget omenesc tăiat din întreg, de la mână – un deget omenesc separat, alergând, adus de spate şi săltăreţ, de colo până colo pe pavajul de sticlă. Eu eram degetul acela. Şi cel mai ciudat şi nefiresc lucru dintre toate era că degetul n-avea nici cea mai mică
dorinţă de a fi pe mână, de a fi cu ceilalţi. Voiam ori să
rămân aşa, de unul singur, sau să… Dar de ce să mai încerc să mă mai ascund – să fiu cu ea, cu I-330, încă o dată să mă
contopesc cu ea prin umăr, prin mâinile împletite…
M-am întors acasă când soarele deja apunea. Cenuşa trandafirie a înserării strălucea pe zidurile din sticlă, pe săgeata aurie a Turnului Acumulator, în vocile şi zâmbetele numerelor pe care le întâlneam. Ce ciudat: razele muribunde ale soarelui cad în exact acelaşi unghi ca cele care se aprind dimineaţa, însă totul este complet diferit. Trandafiriul este diferit: acum era potolit, puţin amărui, iar dimineaţa va fi din nou arzător, răsunător.
Jos, în vestibul, U, controloarea, a scos o scrisoare de sub un teanc de plicuri acoperite cu cenuşă trandafirie şi mi-a înmânat-o. Repet: e o femeie cât se poate de respectabilă şi sunt sigur că sentimentele ei în ceea ce mă priveşte sunt cele mai prietenoase.
Şi, totuşi, de fiecare dată când văd acei obraji căzuţi, ca nişte branhii, am o senzaţie neplăcută.
Întinzându-mi scrisoarea cu mâna ei noduroasă, U a oftat.
Dar oftatul ei abia a reuşit să mişte cortina care mă separa de lume; întreaga mea fiinţă era centrată în jurul plicului care îmi tremura în mâini – conţinea fără doar şi poate o scrisoare de la I-330.
86
Un al doilea oftat, mai evident, subliniat cu două linii, m-a făcut să mă desprind de plic. M-am uitat în sus: printre branhii, prin storurile sfioase ale genelor lăsate în jos – un zâmbet compătimitor, învăluitor, afectuos. Şi apoi:
— Sărmanul meu prieten, cu un oftat subliniat cu trei linii şi un semn discret din cap către scrisoare, cu conţinutul căreia era familiarizată, pentru că asta îi era meseria, fireşte.
— Nu, serios, eu… Dar de ce?
— Nu, nu, dragul meu, eu te cunosc mai bine decât te ştii tu însuţi. Te-am urmărit de multă vreme şi mi-am dat seama că ai nevoie de cineva care să păşească braţ la braţ cu dumneata prin viaţă, cineva care a învăţat viaţa mulţi ani…
M-am simţit cu totul acoperit ca de plasturi cu zâmbetul ei dezgustător – plasturi pentru rănile care îmi vor fi provocate de scrisoarea din mâinile mele tremurătoare. Şi, în cele din urmă, prin storurile sfioase ale genelor, aproape şoptind:
— Am să mă gândesc la asta, dragul meu, am să mă
gândesc la asta. Şi să fii liniştit: dacă o să simt că am destulă
putere… Însă nu, mai întâi trebuie să mă gândesc la asta…
Binefăcătorule mare! Eu o să… vrea să spună că…
Vedeam tot felul de puncte în faţa ochilor, mii de sinusoide, iar scrisoarea îmi tresălta în mână. M-am apropiat de zid, mai aproape de lumină. Soarele se stingea, iar cenuşa posomorâtă, trandafirie, a căzut, îngroşându-se regulat, peste mine, pe podea, pe mâinile mele, pe scrisoare.
Am rupt plicul şi, repede – semnătura, rana: nu era I-330, era… O. Şi încă o rană: o pată de cerneală întinsă în colţul din dreapta jos al paginii – acolo unde a căzut picătura…
Detest petele, orice le-ar fi făcut să apară – cerneala sau…
