vă amintiţi – aţi observat ceva asemănător, foarte asemănător, foarte similar la altcineva? M-a privit fix şi atent.
La cine făcea aluzie? La cine se referea? Să fi fost la…?
— Ascultaţi, am sărit eu de pe scaun.
Dar el deja vorbea cu glas tare despre alte lucruri.
— Cât despre insomnia şi visele dumneavoastră, pot să vă
sugerez un singur lucru – mai mult mers pe jos. Începeţi mâine dimineaţă, ieşiţi şi faceţi o plimbare… ei bine, să zicem până la Casa Antică.
M-a străpuns din nou cu privirea, aruncându-mi cel mai subţire zâmbet posibil. Şi mi s-a părut că văd clar un cuvânt, o literă, un nume, singurul nume, înfăşurat în ţesutul cel mai fin al acelui zâmbet… Sau era doar imaginaţia mea din nou?
Abia mai puteam aştepta ca el să scrie certificatul de boală
pentru ziua aceea şi pentru următoarea. I-am strâns în tăcere mâna din nou şi am fugit afară. Inima mea, rapidă şi uşoară ca un aerou, mă purta pe sus. Ştiam – mă aştepta o bucurie în ziua următoare. Ce era?
76
Însemnarea şaptesprezece
SUBIECTE:
Prin sticlă
Sunt mort
Coridoare
Sunt complet dezorientat. Ieri, chiar atunci când credeam că totul a fost desluşit, că toate X-urile au fost descoperite, au apărut cantităţi necunoscute noi în ecuaţia mea.
Punctul de plecare al tuturor coordonatelor în întreaga mea poveste este, fără îndoială, Casa Antică. Este centrul tuturor axelor, al tuturor X-urilor, Y-ilor şi Z-urilor pe care întreaga mea lume a fost clădită în ultima vreme. Pe linia Xurilor (bulevardul cincizeci şi nouă) m-am îndreptat pe jos către punctul de pornire a coordonatelor. Tot ceea ce se întâmplase ieri se învârtea ca un uragan în mine: oameni şi case cu susul în jos, chinuitoarele mâini străine, foarfecele strălucitor, picăturile sonore căzând în lavabou – toate acestea se întâmplaseră, se întâmplaseră la un moment dat.
Şi toate acestea, sfâşiindu-mi carnea, se învârteau ca un vârtej nebun înăuntru, sub suprafaţa topită de foc, acolo unde era „sufletul”.
Ca să respect prescripţia medicului, am ales să merg urmând două linii în unghi drept în loc să urmez o ipotenuză. Eram deja la a doua linie – drumul pe lângă Zidul Verde. Din nelimitatul ocean verde de dincolo de Zid se ridica un val sălbatic de rădăcini, flori, crengi, frunze. S-a retras, iar într-o clipă se va rostogoli la loc şi mă va copleşi, şi n-am să mai fiu om – cel mai fin şi mai precis dintre instrumente: voi fi transformat în…
Însă, din fericire, între mine şi oceanul verde şi sălbatic era sticla Zidului. Ah, măreaţa, divina înţelepciune limitativă a zidurilor şi barierelor! Acestea sunt, poate, cele mai mari invenţii ale omenirii. Omul a încetat să fie un animal sălbatic doar atunci când a construit primul său zid. Omul a încetat să mai fie sălbatic doar atunci când a construit Marele Zid, atunci când noi am izolat lumea noastră mecanică de perfect 77
iraţionala, hidoasa lume a copacilor, a păsărilor, a animalelor…
Prin sticlă, un animal cu botul turtit mă fixa înceţoşat, plictisitor; ochi galbeni, repetând persistent un singur şi incomprehensibil gând. Pentru o vreme ne-am privit îndelung în ochi – ochii noştri erau ca nişte galerii de mină cu un capăt în lumea de la suprafaţă şi altul într-o lume din adâncuri. Şi o întrebare a început să mă frământe: dar dacă
ea, această creatură cu ochi galbeni, în lumea ei dezordonată, mizerabilă, de frunze, în necalculata ei existenţă este, de fapt, mai fericită decât noi?
Mi-am ridicat mâna, ochii aceia galbeni au clipit, s-au dat înapoi şi au dispărut în verdeaţă. Amărâta aceea de creatură!
Ce absurditate – că ar fi posibil să fie mai fericită decât suntem noi! mai fericită decât mine, poate; dar eu sunt doar o excepţie, eu sunt bolnav.
Dar chiar şi eu… Zidurile roşii-întunecate ale Casei Antice erau deja în faţa mea, şi gura lipită şi simpatică a bătrânei.
Am întrebat-o nerăbdător:
— Ea e aici?
Gura lipită s-a deschis încet.
— Care „ea”?
— Ei, care, care! I-330, desigur… Am venit împreună în ziua aceea – cu aeroul…
— A – aha, aşa… aşa…
Razele ridurilor dimprejurul gurii, raze şirete din ochii galbeni, sondând în interiorul meu, adânc, tot mai adânc. Şi în cele din urmă:…
— Ei, da… bine, e aici, a ajuns puţin mai devreme.
E aici. Am văzut o tufă de pelin amar şi argintiu la picioarele bătrânei. (Curtea Casei Antice este o parte a muzeului, păstrată cu grijă în starea sa preistorică) O
crenguţă de pelin se întindea lângă mâna bătrânei, iar ea o mângâia; o fâşie galbenă de lumină solară îi cădea pe genunchi. Şi pentru o clipă, eu, soarele, bătrâna, pelinul şi ochii aceia galbeni deveniserăm un tot unitar, conectat prin nişte vene invizibile, şi, pulsând prin vene, acelaşi sânge tumultuos, minunat…
78
Mi-e ruşine să scriu despre asta acum, dar am promis să
fiu complet sincer în aceste însemnări. Ei bine, iată: m-am aplecat şi am sărutat gura lipită, moale, ca din muşchi de pădure. Bătrâna s-a şters la gură şi a râs.
Am alergat prin camerele familiare, obscure, cu ecou, direct în dormitor. Şi abia la uşă, abia când am apucat mânerul, abia atunci mi-a venit în minte gândul: „Dar dacă
