Toată noaptea aceea am fost tulburat de aripi. Mă

plimbam ferindu-mi capul cu mâinile de păsări. Apoi – era şi un scaun. Nu unul de-al nostru, nu un scaun modem, din sticlă, ci unul vechi din lemn. Mergea ca un cal – piciorul din dreapta din faţă, cel din spate-stânga, faţă-stânga, spate-dreapta. A alergat până la patul meu, s-a urcat pe el şi am făcut dragoste cu scaunul din lemn. A fost incomod şi dureros.

Uimitor: n-a putut nimeni inventa un remediu pentru această boală a viselor? Sau măcar să o transforme în ceva raţional, sau chiar util?

Însemnarea douăzeci şi doi

SUBIECTE:

Valuri îngheţate

Totul este în curs de perfecţionare

Eu sunt un microb

Imaginaţi-vă că sunteţi pe un ţărm: valurile se ridică

ritmic, apoi, ridicate fiind, deodată rămân aşa – îngheţate, congelate. La fel de sinistru şi anormal mi s-a părut şi atunci când plimbarea noastră zilnică, prescrisă de Tabelul Orar, a fost întreruptă brusc în mijlocul timpului alocat şi toată

lumea a fost aruncată în confuzie. Ultima dată când s-a întâmplat ceva asemănător, potrivit cronicilor noastre, a fost cu 119 ani în urmă, atunci când a căzut un meteorit cu şuier 102

şi fum chiar în mijlocul şirurilor de oameni care mărşăluiau.

Ne plimbam ca de obicei, ca războinicii de pe basoreliefurile asiriene: o mie de capete, două picioare contopite, integrale, două braţe integrale, cadenţate. La capătul

bulevardului,

acolo

unde

zumzăia

Turnul

Acumulator, un dreptunghi se mişca spre noi. În faţă, în spate şi pe laturi – gărzi; la mijloc – trei oameni, cu numerele aurite deja scoase de pe unife. Şi totul era îngrozitor de clar.

Ceasul uriaş din vârful Turnului devenise o faţă; aplecat printre nori, scuipând în jos secunde, aştepta indiferent. Iar apoi, la exact şase minute după ora treisprezece, ceva s-a întâmplat în interiorul dreptunghiului. S-a întâmplat destul de aproape de mine, şi am văzut totul în detaliu; îmi amintesc clar gâtul lung şi subţire şi reţeaua de vene albastre la tâmple, ca nişte râuri pe harta unei lumi mărunte şi necunoscute, iar această lume necunoscută era, evident, un om foarte tânăr. Probabil că o fi observat pe cineva în rândurile noastre; ridicându-se pe vârfuri, şi-a întins gâtul şi s-a oprit. Un clinchet: un membru al gărzii a aruncat raza albastră a unui bici electric peste el, s-a auzit un scâncet subţire, ca un chelălăit. Apoi – o serie de clincheturi distincte, cam la fiecare două secunde: un clinchet – un scâncet, un clinchet – un scâncet.

Noi ne-am continuat mersul ritmic, asirian, şi, uitându-mă

la zig-zagurile graţioase ale scânteilor, m-am gândit: Totul în societatea umană este în mod continuu în curs de perfecţionare – şi aşa trebuie. Ce armă hidoasă era biciul antic – şi cât de frumos…

Dar în acel moment, ca o piuliţă care sare de la o maşină

în plină rotaţie, un număr-femeie subţire s-a rupt din rândurile noastre şi strigând: „Destul! Să nu îndrăzniţi să…”

– s-a aruncat în mijlocul dreptunghiului. A fost ca acel meteorit, cu 119 ani în urmă: toată procesiunea a încremenit pe loc, iar şirurile noastre s-au transformat în acele creste cenuşii de valuri congelate de un îngheţ instantaneu.

Pentru un moment m-am uitat la ea ca un străin, ca toţi ceilalţi. Nu mai era un număr – era doar o fiinţă omenească, 103

exista doar ca substanţa metafizică a unei insulte aruncate în faţa Statului Unic. Dar apoi una dintre mişcările ei – o răsucire, şi-a răsucit şoldurile spre stânga – şi deodată am simţit: cunosc, cunosc acest corp suplu ca un bici! Ochii mei, buzele mele, braţele mele îl cunosc! În acel moment eram absolut sigur de asta.

Două gărzi au pornit să o intercepteze. Într-o secundă, traiectoriile lor se vor întâlni deasupra acelui punct încă

limpede ca oglinda al pavajului – într-o clipă va fi reţinută…

Inima mea a zvâcnit, s-a oprit şi, fără să gândesc – dacă e voie sau e interzis, raţional sau absurd –, m-am aruncat către acel punct.

Am simţit aţintiţi spre mine mii de ochi rotunjiţi de groază, dar asta îi stârnea şi mai tare disperata, exuberanta putere acelui sălbatic cu braţele păroase care evadase din mine şi alerga din ce în ce mai tare. Mai erau doar doi paşi. Ea s-a întors…

Înaintea mea era un chip tremurător, pistruiat, cu sprâncene roşcate… Nu era ea, nu era I-330.

O izbucnire sălbatică de bucurie. Am vrut să strig ceva de genul: „Aşa, prindeţi-o!” dar abia s-a auzit o şoaptă. Şi pe mâna mea – o mână grea. Am fost ţinut, eram dus undeva, am încercat să le explic…

— Dar ascultaţi-mă, trebuie să înţelegeţi, am crezut că…

Dar cum să explic tot ce era de spus despre mine, toată

boala mea, înregistrată în aceste pagini? M-am potolit şi i-am urmat supus… O frunză ruptă dintr-un pom de o pală

neaşteptată de vând cade supusă spre pământ, dar până jos se răsuceşte, se agaţă de fiecare crenguţă familiară, de fiecare nod. La fel mă agăţam şi eu de fiecare cap tăcut şi sferic, de gheaţa transparentă a pereţilor, de săgeata albastră

a Turnului cu Acumulatori înfiptă într-un nor.

În acel moment, atunci când o cortină impenetrabilă era gata-gata să mă izoleze de această lume minunată, am văzut în apropiere, fluturându-şi urechile ca nişte aripi trandafirii, alunecând peste pavajul ca oglinda, un cap imens, familiar.

Şi o voce familiară, estompată:

— Este de datoria mea să vă informez că numărul D-503

104

este bolnav şi incapabil să îşi controleze emoţiile. Sunt sigur că a fost mânat de o indignare normală…

— Da, da, m-am agăţat de vorbele lui. Chiar am şi strigat: prindeţi-o!

Din spatele meu:

— Nu aţi strigat nimic.

— Da, dar am vrut – vă jur pe Binefăcător, am vrut.

Pentru o secundă, ochii aceia cenuşii ca nişte sfredele reci m-au străpuns. Nu ştiu dacă văzuse în mine că asta era (aproape) adevărat, sau dacă a avut vreun scop secret al lui să mă cruţe din nou pentru încă o vreme, dar a scris un bilet şi l-a dat unuia dintre cei care mă ţineau. Şi eram din nou liber, sau, ca să fiu mai precis, am fost redat regulatelor, nesfârşitelor şiruri asiriene.

Dreptunghiul, conţinând şi faţa pistruiată şi tâmpla cu harta de vene albăstrui, a dispărut după colţ pentru totdeauna. Am mers – un singur corp cu un milion de capete, şi în fiecare dintre noi acea bucurie umilă care probabil umple vieţile moleculelor, atomilor, fagocitelor. În lumea antică acest lucru a fost înţeles de către creştini, singurii noştri predecesori (oricât de imperfecţi ar fi fost): smerenia este o virtute, iar mândria un viciu; „Noi” este de la Dumnezeu, iar „Eu” de la diavol.

Acum mergeam în cadenţă cu ceilalţi – totuşi separat de ei.