la uşă, apoi, probabil, va sta jos, pe trotuar, cu sfredelele făcându-şi drum în sus, spre camera mea – până or să cadă

storurile, ascunzând crima altcuiva…

El, Îngerul meu Păzitor, mi-a pus punct gândurilor. Am 91

decis: Nu, n-o s-o fac. Am hotărât.

Când am intrat în camera mea şi am aprins lumina, nu mi-am putut crede ochilor: lângă masă stătea O. Sau, mai degrabă stătea atârnată, ca o rochie goală care fusese scoasă

de pe trup. De parcă nu mai rămăsese nici măcar un resort sub rochie; braţele îi erau căzute, fără vlagă; picioarele, vocea îi atârna neputincioasă.

— Eu… aş vrea să ştiu despre scrisoarea mea. Ai primit-o?

Da? Trebuie să îmi dai răspunsul, trebuie – chiar acum.

Am ridicat din umeri. Exultând, ca şi cum ea era de vină

pentru tot, m-am uitat la ochii ei albaştri, plini până la refuz, şi am întârziat să răspund. Apoi, cu încântare, înjunghiind-o cu fiecare cuvânt în parte, am spus:

— Un răspuns? Bine… Ai dreptate. Pe deplin. Despre toate.

— Atunci… (a încercat să îşi ascundă tremuratul cu un zâmbet, dar am observat). Foarte bine! O să plec – o să plec chiar acum.

Atârna în continuare deasupra mesei. Ochi lăsaţi în jos, mâini neputincioase, picioare. Cuponul roz, mototolit al celeilalte era încă pe masă. Am deschis repede manuscrisul –

Noi – şi am ascuns sub el cuponul – mai mult de mine, poate, decât de O.

— Vezi, încă mai scriu. Sunt deja 170 de pagini… Iese ceva atât de neaşteptat…

O voce, o umbră de voce:

— Îţi aminteşti… la pagina şapte… mi-a căzut o lacrimă, şi tu…

Farfurioarele albastre – picături tăcute, grăbite se revarsă

peste margine, în jos pe obraji, şi cuvinte se revarsă grăbite peste margine.

— Nu pot, o să plec imediat… Niciodată n-o să mai… fie aşa cum spui. Dar vreau, trebuie să am cu tine un copil – fă-mi un copil şi o să plec, o să plec!

Am văzut-o tremurând sub unifă şi am simţit: într-o clipă, şi eu… Mi-am dus mâinile la spate şi am zâmbit:

— Eşti nerăbdătoare să iei loc în Maşina Binefăcătorului?

Şi cuvintele ei ca un şuvoi din spatele unui baraj: 92

— Nu contează! Dar o să-l simt, o să-l simt în mine. Şi apoi, chiar dacă numai pentru câteva zile… Să văd, să văd măcar o dată acea cută mică, aşa – ca la copilul acela de pe masă. Doar o zi!

Trei puncte: ea, eu şi micuţul pumn, acolo, pe masă, cu o cutişoară durdulie…

Odată, îmi amintesc, când eram copil, am fost duşi la Turnul cu Acumulatori. Chiar pe platforma de sus, m-am aplecat peste parapetul din sticlă. Dedesubt, oamenii ca nişte puncte, iar inima mea a tresărit dulce: Şi dacă? Atunci m-am apucat mai strâns de balustradă; acum, am sărit.

— Deci asta vrei? Deşi ştii bine că…

Ochii i s-au strâns, de parcă s-ar fi uitat în soare. Un zâmbet umed, radios.

— Da, da! Vreau!

Am smuls cuponul roz de sub manuscris – cuponul celeilalte – şi am alergat pe scări până jos, la controlorul de serviciu. O mi-a prins mâna, mi-a strigat ceva, dar am înţeles ce a zis abia când m-am întors.

Stătea pe marginea patului, cu mâinile strânse între genunchi.

— Acela era… cuponul ei?

— Ce mai contează? Bine, da, era al ei.

Ceva a pocnit. Sau, poate, doar s-a mişcat O. Stătea cu mâinile strânse între genunchi, tăcută.

— Ei? Grăbeşte-te… Am apucat-o brutal de mână, şi pe încheietura ei, lângă cuta aceea de copil, au apărut puncte roşii (mâine se vor învineţi).

Asta a fost ultimul lucru. Apoi – un clinchet de întrerupător, toate gândurile s-au stins, întuneric, scântei –

am zburat peste parapet, în jos…

93

Însemnarea douăzeci

SUBIECTE:

Descărcare

Materialul de idei

Piscul zero

Descărcare – aceasta e cea mai potrivită definiţie. Acum văd că a fost exact ca o descărcare electrică. Pulsul ultimelor mele zile a devenit tot mai uscat, mai rapid, mai tensionat; polii s-au apropiat tot mai mult – o trosnitură uscată – încă

un milimetru: explozie, apoi – linişte.

Totul în mine este foarte liniştit şi gol, ca într-o casă atunci când toţi ceilalţi sunt plecaţi şi tu stai întins, singur, bolnav, auzind cât se poate de clar acel tic-tac ascuţit, metalic al gândurilor tale.

Poate că această „descărcare” m-a vindecat, în sfârşit, de chinuitorul meu „suflet”, şi am devenit din nou la fel ca noi toţi. În fine, acum pot să o văd în gând fără nici un fel de durere pe O pe treptele Cubului; pot să o văd în Clopotul cu Gaz. Iar dacă mă numeşte acolo pe mine, în Secţia Operaţiuni, nu contează: în ultima mea clipă o să sărut pios şi cu recunoştinţă mâna pedepsitoare a Binefăcătorului. Să

sufăr o pedeapsă este dreptul meu faţă de Statul Unic, şi n-o să renunţ la acest drept. Noi, numerele Statului nostru, nu vom renunţa, nu trebuie să renunţăm la acest drept –

singurul şi, prin asta, cel mai preţios drept pe care îl posedăm.

Gândurile mele ticăiau în linişte, cu claritate metalică. Un aerou invizibil mă poartă spre înălţimile albastre ale mult-iubitelor mele abstracţiuni. Şi acolo, în cel mai pur şi mai rarefiat aer, îmi văd conceptul meu de „drept” plesnind ca un pneu. Şi văd limpede că e doar o aruncare înapoi către una dintre prejudecăţile absurde ale celor din vechime – noţiunea lor de „drepturi”.