— Şi atunci care e problema? De ce staţi aici?
Răsturnat absurd, atârnat de picioare, stăteam mut, arzând de ruşine.
— Veniţi după mine, mi s-a adresat S cu asprime. L-am urmat supus, legănându-mi braţele inutile, străine. Mi-era cu neputinţă să îmi ridic ochii; am mers tot drumul printr-o lume bizară, răsturnată: nişte maşini ciudate, cu baza în sus; oameni lipiţi ca la antipozi de tavan; şi, mai jos, sub toate acestea, cerul încarcerat în sticla groasă a pavajului.
Îmi amintesc: ceea ce detestam cel mai mult era că, pentru prima dată în viaţa mea, vedeam totul răsturnat absurd, în starea asta ireală. Dar îmi era cu neputinţă să ridic ochii.
Ne-am oprit. În faţa mea au apărut nişte trepte. Încă un 73
pas şi o să văd siluetele îmbrăcate în halate albe medicale, clopotul uriaş şi mut…
Cu un efort enorm, mi-am smuls în cele din urmă ochii de la sticla de sub picioare şi, deodată, literele aurii ale BIROULUI MEDICAL mi-au năvălit în faţă. În acel moment nici măcar nu mi-a trecut prin cap de ce mă cruţase, de ce mă adusese aici în loc să mă ducă la Secţia Operaţiuni.
Dintr-o singură mişcare am sărit peste trepte, am închis uşa cu putere în urma mea şi am inspirat adânc. Am simţit: Nu mai respirasem, parcă, de dimineaţă, inima nu-mi mai bătuse – şi abia acum trăsesem prima gură de aer, abia acum mi s-a deschis ecluza pieptului.
Erau doi: unul scund, cu picioare butucănoase, cântărind pacienţii din ochi, celălalt subţire, ca din hârtie, cu buze-foarfece strălucitoare, nasul ca o lamă dintre cele mai fine…
Acelaşi. M-am repezit la el ca la cineva apropiat şi drag, mormăind ceva despre insomnie, vise, umbre, o lume galbenă. Buzele-foarfece au sclipit, zâmbind.
— Aveţi o zi proastă! Se pare că vi s-a format un suflet.
Un suflet? Acel ciudat, vechi, de mult timp uitat cuvânt.
Uneori folosim cuvintele „însufleţit”, „fără suflet”, dar
„suflet”?
— Este… foarte periculos? m-am bâlbâit eu.
— Incurabil, a tăiat foarfeca.
— Dar… în esenţă, ce înseamnă? Nu prea reuşesc să… nu pot să înţeleg.
— Vedeţi dumneavoastră… Cum aş putea să vă explic?
Sunteţi matematician, nu?
— Da.
— Să spunem că avem un plan, o suprafaţă plană –
oglinda asta, să zicem. Şi pe suprafaţa asta sunteţi dumneavoastră împreună cu mine, înţelegeţi? Ne mijim ochii către soare. Şi acolo, scânteia electrică albastră în acel tub, şi acolo – umbra unui aerou aflat în trecere. Toate acestea doar pe suprafaţă, doar un moment. Dar imaginaţi-vă o substanţă
impermeabilă înmuiată în foc, nimic nu mai poate aluneca pe ea, totul intră în ea, în această lume-oglindă pe care o examinam cu atât de multă curiozitate atunci când eram 74
copii. Copiii nu sunt chiar aşa de proşti, vă asigur. Planul a dobândit volum, a devenit un corp, o lume, şi totul este acum în interiorul oglinzii – în interiorul dumneavoastră: soarele, bătaia de la elice, tremuratul buzelor dumneavoastră şi al buzelor altcuiva. Înţelegeţi? Oglinda rece reflectă, aruncă
înapoi, dar aceasta absoarbe şi totul lasă o urmă pentru totdeauna. O clipă, o linie abia vizibilă pe chipul cuiva – şi rămâne în dumneavoastră pentru totdeauna. La un moment dat aţi auzit o picătură căzând în mijlocul tăcerii, şi o puteţi auzi şi acum…
— Da, da, exact. L-am apucat de mână. O aud acum –
picături căzând încet din robinetul lavaboului. Şi am ştiut: asta era pentru totdeauna. Dar de ce, de ce dintr-o dată am un suflet? N-am mai avut niciodată unul, şi, deodată… De ce… Nimeni altcineva nu are, şi eu…?
L-am strâns şi mai violent de mâna aceea subţire; îmi era groază să nu pierd frânghia aceea de salvare.
— De ce? De ce nu avem pene, sau aripi – doar omoplaţi, baza pentru aripi? Pentru că aripile nu ne mai sunt necesare, avem aerourile, aripile doar ne-ar încurca. Aripile sunt pentru zbor şi nu mai avem unde să mai zburăm: am ajuns, am găsit ceea ce am tot căutat. Nu-i aşa?
Am aprobat din cap confuz. M-a privit râzând ascuţit ca un scalpel. Celălalt a auzit, a lipăit din biroul lui pe picioarele acelea butucănoase şi ne-a cântărit din ochi pe mine şi pe doctorul din hârtie.
— Care e necazul? Suflet? Suflet ai spus? Ce naiba! Dacă
mai continuăm aşa o să ne trezim înapoi la holeră. V-am mai spus eu (ridicându-ne, pe doctorul mărunţel şi pe mine, în coarnele privirii) – v-am mai spus, trebuie să extirpăm imaginaţia. În toată lumea… Să extirpăm imaginaţia. Doar chirurgie, doar chirurgia va putea rezolva…
Şi-a săltat pe nas nişte ochelari enormi cu raze X, s-a învârtit îndelung în jurul meu, s-a uitat prin oasele craniului, examinându-mi creierul şi notându-şi ceva în carneţel.
— Ciudat, foarte ciudat! Ascultaţi, n-aţi fi de acord să… fiţi pus la păstrare în alcool? Ar fi extrem de util pentru Statul Unic… Ne-ar ajuta să prevenim o epidemie… Desigur, dacă
75
nu aveţi anumite motive speciale să…
— Ei bine, vedeţi, a spus cel slab, numărul D-503 este Constructorul Integralului şi sunt convins că asta ar încălca…
— M-hm, a mormăit celălalt şi a plecat lipăind înapoi în biroul său.
Am rămas singuri. Mâna aceea subţire din hârtie m-a pipăit uşor pe braţ, faţa aceea care n-avea decât profil s-a aplecat aproape de mine. A şoptit:
— O să vă fac o confidenţă – nu sunteţi singurul. Nu degeaba vorbea colegul meu despre o epidemie. Încercaţi să
