înaintaşii noştri se ascundeau în timpul Războiului de Două

Sute de Ani…Nu contează, trebuie să merg înainte.

Cred că am mers vreo douăzeci de minute, apoi am făcut la dreapta. Coridorul era mai larg acolo, becurile mai luminoase. Un zumzet vag. Poate nişte maşini, poate voci, nu mi-am putut da seama, dar eram aproape de o uşă opacă –

sunetul venea din spatele acesteia.

Am bătut. Apoi din nou, mai tare. Zumzetul a încetat. Ceva a clămpănit, iar uşa s-a deschis larg, greoi, încet.

Nu ştiu care dintre noi era mai uimit: înaintea mea stătea doctorul cel ascuţit ca o lamă şi subţire ca o foaie de hârtie.

— Tu? Aici? Şi buzele lui s-au închis cu o forfecătură. Iar eu – ca şi cum nu mai auzisem în viaţa mea o vorbă

omenească – mă holbam tăcut la el fără să pricep o boabă

din ce spunea. Cred că îmi spunea să plec, pentru că m-a împins repede cu burta lui plată ca o foaie de hârtie până la capătul secţiunii mai luminoase a coridorului, apoi m-a răsucit şi m-a bătut pe spate.

— Dar, îmi pare rău… Am vrut… Am crezut că I-330… Dar în spatele meu…

— Aşteaptă aici, mi-a retezat-o doctorul şi a dispărut.

În sfârşit! În sfârşit ea era aproape de mine, aici – şi ce mai conta unde era acel „aici”? Mătasea aceea familiară, galben-şofran, zâmbetul-muşcătură, ochii învăluiţi… Buzele mele, mâinile, genunchii, toate tremurau; iar în capul meu, cel mai prostesc gând: vibraţia înseamnă sunet. Tremuratul probabil că produce un sunet. Atunci de ce nu este perceptibil?

Ochii ei s-au deschis către mine, am intrat…

— N-am mai putut suporta! Unde ai fost? De ce? Vorbeam repede, fără noimă, ca în delir, fără să-mi iau ochii de la ea.

81

Sau poate doar gândeam lucrurile acestea. Era o umbră care mă urmărea… Am murit – în dulap… Din cauza acelui doctor… vorbeşte cu foarfece…Am un suflet… Incurabil…

— Un suflet incurabil! Bietul de tine!

I-330 a râs – m-a învăluit cu râsul ei, iar delirul luase sfârşit şi hohotele ei de râs răsunau ca nişte scântei peste tot în jur, şi totul, totul era frumos.

Doctorul apăru din nou de după colţ – admirabilul, magnificul, cel mai subţire doctor.

— Ei? S-a oprit lângă ea.

— Nu-i nimic, e totul în regulă! O să-ţi povestesc mai târziu. Doar un accident… Spune-le că o să revin în… uh, cincisprezece minute…

Doctorul s-a făcut nevăzut după colţ. Ea a aşteptat. Uşa s-a închis înfundat. Apoi I-330 încet, încet şi-a sprijinit umărul în mine, braţul, s-a sprijinit cu tot corpul, parcă înfigând un ac dulce şi ascuţit adânc, tot mai adânc în inima mea, şi ne-am plimbat împreună, noi doi – ca o singură fiinţă…

Nu-mi aduc aminte pe unde am cotit prin întuneric, şi tot prin întuneric – în sus pe nişte scări, la nesfârşit, în tăcere.

Nu puteam să văd, dar ştiam: ea mergea la fel ca mine, cu ochii închişi, orbeşte, cu capul pe spate, muşcându-şi buzele

– şi asculta muzica tremurului meu abia auzit.

Mi-am revenit în unul dintre nenumăratele unghere din curtea Casei Antice. Un gard – coastele golaşe şi dinţii galbeni ai zidurilor dărâmate. Şi-a deschis ochii şi a spus:

— Poimâine la şaisprezece. Şi a plecat.

Chiar s-au întâmplat toate acestea? Nu ştiu. O să aflu poimâine. Doar o urmă e reală – pielea zdrelită de pe vârfurile degetelor de la mâna mea dreaptă. Dar Constructorul Secund m-a asigurat că m-a văzut când am atins roata polizorului din greşeală cu degetele şi asta e tot. Ei bine, ar putea fi aşa.

Se poate. Nu ştiu – nu mai ştiu nimic.

82

Însemnarea optsprezece

SUBIECTE:

O junglă logică

Răni şi plasture

Niciodată

Ieri m-am dus la culcare şi m-am scufundat instantaneu în cel mai adânc somn, ca o corabie răsturnată, supraîncărcată. O masă greoaie, densă de apă verde care unduia. Şi apoi m-am ridicat încet de la fund, iar undeva pe la mijlocul adâncimii mi-am deschis ochii: camera mea, dimineaţă, încă verde, congelată. O aşchie de soare prin oglinda de pe uşa dulapului, drept în ochi, împiedicându-mă

să respect cu punctualitate orele de somn prescrise de Tabelele Orare. Cel mai bine ar fi fost să deschid uşa dulapului din perete. Dar mă simţeam înfăşurat cu totul în pânze de păianjeni, se întinseseră chiar şi peste ochi; n-aveam nici un pic de putere să mă ridic…

Totuşi m-am ridicat şi am deschis-o – şi, deodată, în spatele uşii cu oglindă, străduindu-se să iasă din rochie, trandafirie toată, I-330. Dar mă obişnuisem atât de mult cu cele mai incredibile întâmplări, încât, după câte îmi amintesc, nici măcar n-am mai fost surprins şi n-am pus nici măcar o întrebare. Am intrat repede în dulap şi, fără suflare, orbeşte, lacom, m-am împreunat cu ea. Acum văd: prin crăpătura în întuneric, o rază ascuţită de soare spărgându-se ca o limbă de fulger pe podea, pe peretele dulapului, ridicându-se mai sus… iar acum nemiloasa, strălucitoarea lamă a căzut pe gâtul întins al lui I-330. Şi asta era atât de înfricoşător încât n-am mai putut suporta, am ţipat şi mi-am deschis din nou ochii.

Camera mea. Dimineaţă, încă verde, congelată. O aşchie de soare prin uşa dulapului. Eu – în pat. Un vis. Dar inima mea încă mai bătea nebuneşte, tresălta, împroşca durere; mă

dureau degetele, genunchii. Nu era nici o îndoială că toate acestea se întâmplaseră. Iar eu nu mai puteam să-mi dau seama ce era vis şi ce era realitate. Valorile iraţionale 83

creşteau prin orice aveam solid, familiar, tridimensional, şi, în loc de planuri lustruite, ferme, eram înconjurat de lucruri noduroase, păroase…

Mai era încă mult până la sunetul soneriei. Stăteam întins şi mă gândeam – un lanţ logic extrem de ciudat mi s-a desfăşurat în minte.

Fiecare ecuaţie, fiecare formulă din lumea de la suprafaţă

are o curbă sau un corp corespondent. Dar pentru formulele iraţionale, pentru √-1, nu cunoaştem nici un corp corespondent, nu le-am văzut niciodată… Dar tocmai aici e toată groaza, în faptul că aceste corpuri invizibile există, trebuie, trebuie în mod inevitabil să existe: în matematică, umbrele lor fantastice, înţepătoare – ale formulelor iraţionale

– trec prin faţa noastră ca pe un ecran. Şi nici matematica, nici moartea nu fac vreodată greşeli. Aşa că, dacă nu putem vedea aceste corpuri în lumea noastră, înseamnă că trebuie să fie, inevitabil trebuie să existe o lume vastă, o lume întreagă acolo – dincolo de suprafaţă.

Am sărit în picioare fără să mai aştept să sune soneria şi am început să umblu prin cameră. Matematica mea – până

acum singura insulă fermă şi solidă din întreaga mea lume dislocată – şi-a rupt şi ea ancorele, pluteşte şi ea, în vârtej.

Asta înseamnă, atunci, că acest „suflet” iraţional este la fel de real precum unifa mea, precum cizmele, deşi în acest moment nu le văd? (Sunt după uşa aceea cu oglindă a dulapului). Şi dacă cizmele nu sunt o boală, atunci de ce

„sufletul” este?

Am căutat şi nu am reuşit să găsesc o cale de ieşire din acest sălbatic hăţiş logic. Era aceeaşi necunoscută şi sinistră