— Am crezut… am sperat să te întâlnesc astăzi în timpul plimbării. Am atât de multe lucruri pe care vreau să ţi le spun…
Drăguţa, sărmana de O! Gura ei trandafirie – semiluna ei trandafirie e cu colţurile în jos. Dar cum aş putea să îi spun ce s-a întâmplat? Nu pot, chiar dacă ar fi doar din simplul motiv că asta ar face-o un complice la crimele mele. Ştiam că
n-ar fi avut destulă putere să se ducă la Biroul Gardienilor, aşa că…
S-a întins pe spate. Am sărutat-o încet. I-am sărutat cuta 65
aceea naivă de la încheietura mâinii. Ochii ei albaştri erau închişi, iar semiluna trandafirie s-a deschis încet, s-a desfăcut şi am sărutat-o toată.
Apoi am simţit cât de gol, cât de secat eram – lăsasem totul în altă parte. Nu pot, nu trebuie. Trebuie… şi este imposibil.
Buzele mi-au devenit dintr-o dată reci…
Semiluna trandafirie a tremurat, a pălit, s-a chircit. O a tras pătura peste ea, s-a înfăşurat în ea cu faţa în pernă…
M-am aşezat pe podea lângă pat – ce podea incredibil de rece – şi am stat acolo tăcut. Frigul agonizant de jos urca tot mai sus şi mai sus. Cred că e la fel de frig acolo, în acel spaţiu interplanetar albastru, tăcut.
— Dar trebuie să înţelegi, n-am vrut să… am murmurat.
Am făcut tot ce am putut…
Asta era adevărat. Eu, cel real, n-am vrut. Şi, totuşi, cum puteam să-i spun ei una ca asta? Cum să-i explic că fierul s-ar putea să nu vrea, dar legea este ineluctabilă, precisă…
O şi-a ridicat faţa din pernă şi a spus fără să-şi deschidă
ochii:
— Pleacă. Dar plângea, şi cuvântul a ieşit ca un fel de
„pleecă”, şi din nu ştiu ce motiv mi s-a întipărit în memorie acest amănunt stupid.
Îngheţat, amorţit complet de frig, am ieşit pe coridor.
Afară, în spatele sticlei, o ceaţă uşoară, aproape invizibilă. La căderea întunericului probabil va fi densă din nou. Ce va fi în noaptea aceea?
O s-a strecurat tăcută pe lângă mine către elevator. Uşa a scos un clinchet.
— O clipă, am strigat, înfricoşat dintr-o dată.
Dar deja elevatorul pornise zumzăind, în jos, în jos, în jos.
Ea mi-l furase pe R.
Ea mi-o furase pe O.
Şi totuşi, şi totuşi…
66
Însemnarea cincisprezece
SUBIECTE:
Clopotul
Marea limpede ca oglinda
Am să ard pe vecie
Abia am intrat acolo unde se construieşte Integralul când Constructorul Secund s-a îndreptat în grabă către mine.
Chipul îi era rotund, alb, ca de obicei – o farfurie de porţelan; şi cuvintele lui erau, ca un fel de mâncare excepţional de gustos, servite pe farfurie:
— Ei bine, în timp ce dumneavoastră binevoiaţi să fiţi bolnav ieri, am avut, aş spune, un pic de agitaţie aici, în absenţa şefului.
— Agitaţie?
— Oh, da! A sunat soneria la sfârşitul zilei de lucru şi toată lumea începuse să semneze de ieşire. Şi, imaginaţi-vă, portarul a prins un om nenumerotat. N-o să pot înţelege niciodată cum a reuşit să intre. A fost dus la Secţia Operaţiuni. Acolo or să ştie ei cum să-l facă să vorbească…
(Şi toate acestea le spunea cu cel mai gustos zâmbet.) În Secţiunea Operaţiuni lucrează cei mai buni şi mai experimentaţi medici, care îşi desfăşoară activitatea sub supravegherea directă a însuşi Binefăcătorului. Au o varietate de instrumente, cel mai eficient dintre ele fiind faimosul Clopot cu Gaz. În esenţă, este un experiment de laborator din vechea şcoală: un şoarece este pus sub un capac de sticlă, iar o pompă de aer rarefiază aerul de sub el.
Şi tot aşa. Dar, bineînţeles, Clopotul cu Gaz este un dispozitiv mult mai perfecţionat, utilizând tot soiul de gaze.
Şi, în plus, asta nu mai este torturarea unui mic şi neputincios animal. Serveşte o cauză nobilă: protejează
securitatea Statului Unic – altfel spus, fericirea milioanelor.
Cu aproape cinci secole în urmă, atunci când a fost înfiinţată
