— Aveţi o zi proastă! Se pare că vi s-a format un suflet.

Un suflet? Acel ciudat, vechi, de mult timp uitat cuvânt.

Uneori folosim cuvintele „însufleţit”, „fără suflet”, dar

„suflet”?

— Este… foarte periculos? m-am bâlbâit eu.

— Incurabil, a tăiat foarfeca.

— Dar… în esenţă, ce înseamnă? Nu prea reuşesc să… nu pot să înţeleg.

— Vedeţi dumneavoastră… Cum aş putea să vă explic?

Sunteţi matematician, nu?

— Da.

— Să spunem că avem un plan, o suprafaţă plană –

oglinda asta, să zicem. Şi pe suprafaţa asta sunteţi dumneavoastră împreună cu mine, înţelegeţi? Ne mijim ochii către soare. Şi acolo, scânteia electrică albastră în acel tub, şi acolo – umbra unui aerou aflat în trecere. Toate acestea doar pe suprafaţă, doar un moment. Dar imaginaţi-vă o substanţă

impermeabilă înmuiată în foc, nimic nu mai poate aluneca pe ea, totul intră în ea, în această lume-oglindă pe care o examinam cu atât de multă curiozitate atunci când eram 74

copii. Copiii nu sunt chiar aşa de proşti, vă asigur. Planul a dobândit volum, a devenit un corp, o lume, şi totul este acum în interiorul oglinzii – în interiorul dumneavoastră: soarele, bătaia de la elice, tremuratul buzelor dumneavoastră şi al buzelor altcuiva. Înţelegeţi? Oglinda rece reflectă, aruncă

înapoi, dar aceasta absoarbe şi totul lasă o urmă pentru totdeauna. O clipă, o linie abia vizibilă pe chipul cuiva – şi rămâne în dumneavoastră pentru totdeauna. La un moment dat aţi auzit o picătură căzând în mijlocul tăcerii, şi o puteţi auzi şi acum…

— Da, da, exact. L-am apucat de mână. O aud acum –

picături căzând încet din robinetul lavaboului. Şi am ştiut: asta era pentru totdeauna. Dar de ce, de ce dintr-o dată am un suflet? N-am mai avut niciodată unul, şi, deodată… De ce… Nimeni altcineva nu are, şi eu…?

L-am strâns şi mai violent de mâna aceea subţire; îmi era groază să nu pierd frânghia aceea de salvare.

— De ce? De ce nu avem pene, sau aripi – doar omoplaţi, baza pentru aripi? Pentru că aripile nu ne mai sunt necesare, avem aerourile, aripile doar ne-ar încurca. Aripile sunt pentru zbor şi nu mai avem unde să mai zburăm: am ajuns, am găsit ceea ce am tot căutat. Nu-i aşa?

Am aprobat din cap confuz. M-a privit râzând ascuţit ca un scalpel. Celălalt a auzit, a lipăit din biroul lui pe picioarele acelea butucănoase şi ne-a cântărit din ochi pe mine şi pe doctorul din hârtie.

— Care e necazul? Suflet? Suflet ai spus? Ce naiba! Dacă

mai continuăm aşa o să ne trezim înapoi la holeră. V-am mai spus eu (ridicându-ne, pe doctorul mărunţel şi pe mine, în coarnele privirii) – v-am mai spus, trebuie să extirpăm imaginaţia. În toată lumea… Să extirpăm imaginaţia. Doar chirurgie, doar chirurgia va putea rezolva…

Şi-a săltat pe nas nişte ochelari enormi cu raze X, s-a învârtit îndelung în jurul meu, s-a uitat prin oasele craniului, examinându-mi creierul şi notându-şi ceva în carneţel.

— Ciudat, foarte ciudat! Ascultaţi, n-aţi fi de acord să… fiţi pus la păstrare în alcool? Ar fi extrem de util pentru Statul Unic… Ne-ar ajuta să prevenim o epidemie… Desigur, dacă

75

nu aveţi anumite motive speciale să…

— Ei bine, vedeţi, a spus cel slab, numărul D-503 este Constructorul Integralului şi sunt convins că asta ar încălca…

— M-hm, a mormăit celălalt şi a plecat lipăind înapoi în biroul său.

Am rămas singuri. Mâna aceea subţire din hârtie m-a pipăit uşor pe braţ, faţa aceea care n-avea decât profil s-a aplecat aproape de mine. A şoptit:

— O să vă fac o confidenţă – nu sunteţi singurul. Nu degeaba vorbea colegul meu despre o epidemie. Încercaţi să

vă amintiţi – aţi observat ceva asemănător, foarte asemănător, foarte similar la altcineva? M-a privit fix şi atent.

La cine făcea aluzie? La cine se referea? Să fi fost la…?

— Ascultaţi, am sărit eu de pe scaun.

Dar el deja vorbea cu glas tare despre alte lucruri.

— Cât despre insomnia şi visele dumneavoastră, pot să vă

sugerez un singur lucru – mai mult mers pe jos. Începeţi mâine dimineaţă, ieşiţi şi faceţi o plimbare… ei bine, să zicem până la Casa Antică.

M-a străpuns din nou cu privirea, aruncându-mi cel mai subţire zâmbet posibil. Şi mi s-a părut că văd clar un cuvânt, o literă, un nume, singurul nume, înfăşurat în ţesutul cel mai fin al acelui zâmbet… Sau era doar imaginaţia mea din nou?

Abia mai puteam aştepta ca el să scrie certificatul de boală

pentru ziua aceea şi pentru următoarea. I-am strâns în tăcere mâna din nou şi am fugit afară. Inima mea, rapidă şi uşoară ca un aerou, mă purta pe sus. Ştiam – mă aştepta o bucurie în ziua următoare. Ce era?

76

Însemnarea şaptesprezece

SUBIECTE:

Prin sticlă

Sunt mort

Coridoare

Sunt complet dezorientat. Ieri, chiar atunci când credeam că totul a fost desluşit, că toate X-urile au fost descoperite, au apărut cantităţi necunoscute noi în ecuaţia mea.

Punctul de plecare al tuturor coordonatelor în întreaga mea poveste este, fără îndoială, Casa Antică. Este centrul tuturor axelor, al tuturor X-urilor, Y-ilor şi Z-urilor pe care întreaga mea lume a fost clădită în ultima vreme. Pe linia Xurilor (bulevardul cincizeci şi nouă) m-am îndreptat pe jos către punctul de pornire a coordonatelor. Tot ceea ce se întâmplase ieri se învârtea ca un uragan în mine: oameni şi case cu susul în jos, chinuitoarele mâini străine, foarfecele strălucitor, picăturile sonore căzând în lavabou – toate acestea se întâmplaseră, se întâmplaseră la un moment dat.

Şi toate acestea, sfâşiindu-mi carnea, se învârteau ca un vârtej nebun înăuntru, sub suprafaţa topită de foc, acolo unde era „sufletul”.

Ca să respect prescripţia medicului, am ales să merg urmând două linii în unghi drept în loc să urmez o ipotenuză. Eram deja la a doua linie – drumul pe lângă Zidul Verde. Din nelimitatul ocean verde de dincolo de Zid se ridica un val sălbatic de rădăcini, flori, crengi, frunze. S-a retras, iar într-o clipă se va rostogoli la loc şi mă va copleşi, şi n-am să mai fiu om – cel mai fin şi mai precis dintre instrumente: voi fi transformat în…

Însă, din fericire, între mine şi oceanul verde şi sălbatic era sticla Zidului. Ah, măreaţa, divina înţelepciune limitativă a zidurilor şi barierelor! Acestea sunt, poate, cele mai mari invenţii ale omenirii. Omul a încetat să fie un animal sălbatic doar atunci când a construit primul său zid. Omul a încetat să mai fie sălbatic doar atunci când a construit Marele Zid, atunci când noi am izolat lumea noastră mecanică de perfect 77