— Ştii foarte bine că acum mă duc la lucru.
— Ştii foarte bine că o să faci aşa cum îţi spun eu. Pa. În două minute…
Două minute mai târziu eram la colţ. La urma urmei; trebuia să-i dovedesc că eu eram condus de Statul Unic, nu eram guvernat de ea. „O să faci cum îţi spun eu…” Şi e atât de sigură pe ea – puteam să simt asta în vocea ei. Ei bine, acum o să am o discuţie aşa cum se cuvine cu ea.
Unife gri, ţesute din ceaţa aceea brută, umedă, au prins contur în grabă pe lângă mine şi s-au dizolvat instantaneu înapoi în ceaţă. M-am uitat îndelung la ceas, eram cu totul un secundar ascuţit, tremurător. Opt minute, zece… Trei minute până la ora douăsprezece, două minute…
S-a sfârşit. Deja întârziasem la lucru. O urăsc. Dar trebuia să-i dovedesc…
La colţ, prin ceaţa albicioasă, sânge, o tăietură ca de cuţit bine ascuţit – buzele ei.
— Mă tem că te-am făcut să întârzii. Dar, la urma urmei, e tot aia. E deja prea târziu pentru tine acum.
Cât o… Dar avea dreptate, era prea târziu.
I-am privit în tăcere buzele. Toate femeile sunt buze, nimic altceva decât buze. Unele roz, ferme şi rotunde – un inel, o 60
protecţie delicată împotriva întregii lumi. Dar acestea: acum o secundă nici nu existau şi acum… o tăietură de cuţit… şi sângele dulce o să se prelingă.
S-a apropiat de mine, şi-a sprijinit umărul de mine şi eram una, iar ceva curgea din ea în mine, şi am ştiut: aşa trebuie să fie. Am ştiut asta cu fiecare nerv, cu fiecare fir de păr, cu fiecare bătaie de inimă atât de dulce până în pragul durerii.
Şi ce plăcere să mă supun acestui „trebuie”. O bucată de fier trebuie să simtă o astfel de bucurie când se supune precisei, inevitabilei legi care o atrage către un magnet. Sau o piatră
care, aruncată în sus, ezită un moment, apoi plonjează
înapoi spre pământ. Sau un om, după agonia finală, mai trăgând o ultimă gură profundă de aer înainte de a muri.
Îmi amintesc că am zâmbit aiurit şi am spus, fără nici un motiv:
— Ceaţă… E atât de…
— Ţie îţi place ceaţa?
A folosit acel ton vechi al stăpânului care se adresează
unui sclav. A pătruns în mine încet, tăios. Da, eram un sclav şi asta, de asemenea, era necesar, era bun.
— Da, ceva bun… Mi-am spus cu glas tare. Şi apoi către ea: Urăsc ceaţa. Mi-e frică de ceaţă.
— Asta înseamnă că o iubeşti. Ţi-e frică de ea pentru că e mai puternică decât tine; o urăşti pentru că ţi-e frică de ea; o iubeşti pentru că n-o poţi supune voinţei tale. Doar ceea ce e de nesupus poate fi iubit.
Da, e adevărat. Şi chiar de aceea, de aceea eu…
Ne-am plimbat, amândoi o fiinţă. Undeva, departe, prin ceaţă soarele cânta aproape fără să se audă, totul devenea imobil, perlat, aurit, trandafiriu, roşu. Lumea întreagă era o singură femeie necuprinsă, iar noi eram chiar în pântecul ei, nenăscuţi, pârguindu-ne în tihnă. Şi îmi era clar – ineluctabil
– soarele, ceaţa, trandafiriul şi auriul erau totul pentru mine…
N-am întrebat încotro ne îndreptăm. Nu conta. Singurul lucru care conta era să mergem, să mergem, să ne pârguim, să ne împlinim cât mai mult…
— Aici. I-330 s-a oprit la o uşă. Cel despre care ţi-am spus 61
atunci, la Casa Antică, lucrează astăzi aici.
Din depărtare, doar cu ochii, protejând ceea ce se împlinea în mine, am citit inscripţia: BIROU MEDICAL. Am înţeles.
O încăpere din sticlă umplută cu ceaţă aurie. Plafoane de sticlă, sticluţe colorate, borcane. Cabluri. Scântei albăstrii în ţevi.
Şi un om mărunt, cel mai mic om pe care l-am văzut vreodată. Părea cu totul tăiat din hârtie şi, indiferent în ce parte se întorcea, n-avea altceva decât un profil, croit în linii tăioase: nasul – o lamă ascuţită, buzele ca nişte foarfece.
N-am auzit ce i-a spus I-330: am urmărit-o cum vorbea şi m-am trezit zâmbind fericit, incontrolabil. Buzele-foarfece au scânteiat şi doctorul a spus:
— Da, da. Înţeleg. Cea mai periculoasă boală – nu există
ceva mai periculos… A râs şi a scris ceva iute cu măruntele lui mâini ca de hârtie şi i-a dat foaia ei; apoi a mai scris una şi mi-a dat-o mie.
Ne-a dat certificate că eram bolnavi şi nu ne putem prezenta la lucru. Furam munca mea de la Statul Unic, eram un hoţ, m-am văzut pus la Maşina Binefăcătorului. Dar toate acestea erau departe şi indiferente ca o poveste dintr-o carte… Am luat foaia fără să ezit nici măcar o clipă. Eu – cu toată fiinţa, ochii, buzele, mâinile – ştiam că aşa trebuie să
fie.
La colţ, dintr-un garaj aproape gol, am luat un aerou. I-330 s-a aşezat la comenzi, aşa cum făcuse şi prima dată, şi a răsucit starterul pe „Înainte”. Ne-am desprins de la pământ şi am pornit. Şi totul părea că ne urmează pe noi: ceaţa trandafiriu-aurie, soarele, profilul fin ca o lamă de hârtie al doctorului, devenit deodată atât de simpatic. Înainte, totul se învârtea în jurul soarelui; acum ştiam: totul se învârtea în jurul meu, încet, extatic, cu ochii strâns închişi…
Bătrâna de la intrarea în Casa Antică. Gura simpatică, lipită laolaltă, cu razele sale de riduri. Probabil că tot timpul ăsta a fost închisă, dar acum s-a deschis, a zâmbit.
— Aaa, ştrengăriţă ce eşti! În loc să munceşti ca toată
lumea… bine, bine, intră, intră! Dacă e ceva, o să vin să vă
anunţ…
