Abia am intrat acolo unde se construieşte Integralul când Constructorul Secund s-a îndreptat în grabă către mine.

Chipul îi era rotund, alb, ca de obicei – o farfurie de porţelan; şi cuvintele lui erau, ca un fel de mâncare excepţional de gustos, servite pe farfurie:

— Ei bine, în timp ce dumneavoastră binevoiaţi să fiţi bolnav ieri, am avut, aş spune, un pic de agitaţie aici, în absenţa şefului.

— Agitaţie?

— Oh, da! A sunat soneria la sfârşitul zilei de lucru şi toată lumea începuse să semneze de ieşire. Şi, imaginaţi-vă, portarul a prins un om nenumerotat. N-o să pot înţelege niciodată cum a reuşit să intre. A fost dus la Secţia Operaţiuni. Acolo or să ştie ei cum să-l facă să vorbească…

(Şi toate acestea le spunea cu cel mai gustos zâmbet.) În Secţiunea Operaţiuni lucrează cei mai buni şi mai experimentaţi medici, care îşi desfăşoară activitatea sub supravegherea directă a însuşi Binefăcătorului. Au o varietate de instrumente, cel mai eficient dintre ele fiind faimosul Clopot cu Gaz. În esenţă, este un experiment de laborator din vechea şcoală: un şoarece este pus sub un capac de sticlă, iar o pompă de aer rarefiază aerul de sub el.

Şi tot aşa. Dar, bineînţeles, Clopotul cu Gaz este un dispozitiv mult mai perfecţionat, utilizând tot soiul de gaze.

Şi, în plus, asta nu mai este torturarea unui mic şi neputincios animal. Serveşte o cauză nobilă: protejează

securitatea Statului Unic – altfel spus, fericirea milioanelor.

Cu aproape cinci secole în urmă, atunci când a fost înfiinţată

Secţiunea Operaţiuni, au existat câţiva nebuni care au comparat-o cu vechea Inchiziţie, dar aşa ceva e absurd, la fel de absurd ca atunci când ai pune pe acelaşi plan un chirurg 67

care face o traheoctomie cu un bandit la drumul mare; amândoi ar putea să aibă acelaşi fel de cuţit în mână, amândoi ar putea să facă acelaşi lucru – să taie gâtul unui om – numai că unul cu intenţii bune, iar celălalt e un criminal; unul e cu +, iar celălalt cu – …

Toate acestea sunt cât se poate de clare – într-o singură

secundă, la o singură rotire a maşinii logice. Apoi, deodată, angrenajele agaţă minusul şi ceva complet diferit apare –

inelul cu chei care încă se mai balansează în uşă. Uşa în mod evident a fost închisă, însă I-330 deja plecase, dispăruse. Aşa ceva maşina nu putea digera în nici un chip. Un vis? Dar chiar şi acum puteam simţi acea dulce durere în umărul meu drept – I-330 lăsându-se pe el, alături de mine prin ceaţă. „Îţi place ceaţa?” Da, iubesc ceaţa. Iubesc totul şi totul este neclintit, nou, uimitor, totul e bine…

— Totul e bine, am zis cu glas tare.

— Bine? Ochii farfuriei de porţelan s-au holbat la mine.

Adică ce e bun în toată chestia asta? Dacă acel nenumerotat ar fi reuşit… înseamnă că sunt peste tot, în jurul nostru, tot timpul… ei sunt aici, în jurul Integralului, ei…

— Cine sunt aceşti ei?

— De unde să ştiu eu cine sunt? Dar îi simt, înţelegeţi? Tot timpul.

— Aţi auzit despre operaţia aceea nou inventată –

extirparea imaginaţiei? (Auzisem şi eu ceva de genul ăsta cu câteva zile mai înainte.)

— Am auzit. Dar ce legătură are cu…?

— Numai atât: în locul dumneavoastră, m-aş duce şi aş

cere să mi se facă o operaţie de genul ăsta.

Ceva la fel de acru ca o lămâie a apărut pe farfurie.

Drăguţul de el – fusese jignit de aluzia aceea vagă că el ar fi putut poseda imaginaţie… Ei bine, cu doar o săptămână mai înainte m-aş fi simţit lezat şi eu. Nu acum. Acum ştiam că o am, că sunt bolnav. Mai ştiu şi că nu vreau să fiu tratat. Nu vreau şi, cu asta, basta. Am urcat pe scările de sticlă. Totul dedesubt era foarte clar vizibil, ca în palmă.

Voi, cei care citiţi aceste însemnări, oricine aţi fi – aveţi un soare deasupra capului. Şi, dacă aţi fost vreodată la fel de 68

bolnavi cum sunt eu acum, ştiţi cum e soarele – cum poate fi

– dimineaţa. Cunoaşteţi acel aur trandafiriu, transparent, cald, atunci când chiar şi aerul e puţin trandafiriu şi totul e inundat cu sângele delicat al soarelui, totul are viaţă: pietrele se însufleţesc şi sunt moi; fierul e în viaţă şi e moale; oamenii sunt în viaţă şi toată lumea zâmbeşte. Într-o oră, toate acestea ar putea să piară, într-o oră sângele trandafiriu ar putea să se scurgă picătură cu picătură, dar, deocamdată, totul e viu. Şi pot vedea ceva pulsând şi curgând prin venele de sticlă ale Integralului. Văd – Integralul îşi meditează

măreţul, extraordinarul său viitor, povara grea a inevitabilei fericiri pe care o va duce acolo, în sus, către voi, cei necunoscuţi, cei care căutaţi o veşnicie şi nu găsiţi niciodată

nimic. O să găsiţi ceea ce căutaţi, o să fiţi fericiţi – este datoria voastră să fiţi fericiţi şi nu mai aveţi prea mult de aşteptat pentru asta.

Corpul Integralului este aproape gata: un elipsoid graţios, alungit, făcut din sticlă – la fel de etern ca aurul, la fel de flexibil ca oţelul. Am văzut cadrul transversal şi grinzile longitudinale cum au fost ataşate la corpul Integralului pe dinăuntru; la pupa se instala baza pentru motorul gigantic de rachetă. La fiecare trei secunde, o explozie; la fiecare trei secunde coada puternică a Integralului va arunca flăcări şi gaze în spaţiul cosmic, iar înflăcăratul Tamerlan al fericirii va zbura în sus, mai departe, tot mai departe…

I-am urmărit pe cei de dedesubt mişcându-se într-un ritm regulat, rapid, potrivit sistemului lui Taylor, îndoindu-se, dezdoindu-se ca pârghiile unei unice, uriaşe maşini. În mâini le străluceau tuburi; tăiau şi sudau cu ajutorul focului pereţii de sticlă, unghiurile, traversele, muchiile. Am văzut macarale monstruoase din sticlă rulând uşor pe şinele de sticlă, răsucindu-se şi aplecându-se la fel de ascultătoare ca şi oamenii, introducându-şi încărcăturile în măruntaiele Integralului. Şi toate acestea erau unul şi acelaşi lucru: maşini umanizate, oameni perfecţi. Era cea mai înaltă, cea mai cutremurătoare frumuseţe, armonie, muzică… Repede!

Jos! Să intri în rândurile lor, să fii cu ei!

Şi acum, umăr la umăr, alipit laolaltă cu ei, prins în ritmul 69

oţelului… Mişcări calculate; obraji fermi, rotunzi; frunţi limpezi ca oglinda, netulburate de nebunia gândirii. Am plutit pe marea aceea ca oglinda. Mă odihneam.

Deodată unul dintre ei s-a întors către mine senin:

— Mai bine astăzi?

— Mai bine? Ce e mai bine?

— Păi, ieri n-aţi venit. Ne-am gândit că ar putea fi ceva periculos… O frunte strălucitoare, un zâmbet inocent, ca de copil.

Sângele mi-a năvălit în obraji. Nu puteam, mi-era imposibil să mint acei ochi. Mă înecam în tăcere…

Chipul rotund şi alb al farfuriei de porţelan s-a aplecat printr-o trapă de deasupra.

— Hei! D-503! Vino sus, te rog! Avem un cadru rigid aici cu cuplaje şi e sub tensiune…

Fără să mai ascult până la capăt, m-am grăbit sus, la el.

Evadam josnic, iar în goana mea n-am putut să îmi ridic ochii. Treptele strălucitoare de sticlă îmi clipoceau sub picioare şi fiecare pas mă arunca tot mai mult în deznădejde: nu-mi găseam locul aici – eu, criminalul, cel otrăvit.

Niciodată n-am să mă mai pot integra în ritmul regulat, precis, mecanic, niciodată n-am să mai plutesc pe marea aceea netulburată ca o oglindă. Eram condamnat să ard pe vecie, să mă zbucium, să caut un colţ în care să îmi ascund ochii pentru totdeauna, până ce am să găsesc, în cele din urmă, puterea să intru pe acea uşă şi…

Apoi o scânteie de gheaţă m-a străbătut ca un glonţ: eu –

bine, eu nu contam; dar eu ar fi trebuit să vorbesc şi despre ea, iar ea, şi ea, va fi…

M-am căţărat şi am ieşit prin trapă, şi m-am oprit pe punte. Nu ştiam încotro să mă îndrept acum, nu ştiam de ce venisem acolo. M-am uitat în sus. Soarele greoi al amiezii se ridica fără viaţă. Sub mine era Integralul, cenuşiu-sticlos, lipsit de viaţă. Sângele trandafiriu se scursese. Îmi era clar că